Aventură. Așa se întâmplă atunci când nu-ți propui un țel anume, lași totul în seama celui de lângă tine. O lume a copiilor, o lume a maturilor copii... vreau să te știu copilul din mine, îți număr pe degete iubirile, apoi îți prind palmele într-o îmbrațișare, nu credeam în energii și totuși... pașii răscolesc praful de pe răscrucea timpului, noi ne ținem înlănțuiți de gânduri... hai să adunăm cioburile risipite, este cred momentul să mergem mai departe, să lăsam în urma noastră lumea... să ne ascundem într-o frumoasă poveste de dragoste... gândurile pot schimba viața transformând-o din disperare în minuni, te-am sărutat de nenumărate ori acolo unde ți-am cioplit inima, să-ți acopăr arșița cu umbra cuvintelor ce se îneacă înainte de a fi spuse. Știi, eu mi-am pierdut inelarul într-o furtună de cuvinte albastre, am vrut să zbor! Numai tu știi a privi zborul mirându-te somnoros când ploaia spăla și ultima urmă de gri sau poate mi-ai presimțit nebunia izvorului din mine? Ne privim reciproc, fără patimă setoși ne cuprindem mâinile cerc și ne șoptim dorul în cuvinte nespuse, simt zgomotul tumultos al mării ascultându-ți inima, mă privesc, nu mai sunt eu, și totuși unde sunt?

Aștept! Îmi vorbești atât de singur, cuvintele suspină... mi-e somn îmi spui, mi-e atât de somn încât aș putea dormi cu tine în brațe și aș lăsa cuvintele să-ți spună cum aș dezlipi razele să ți le pot așeza pe frunte, cum te-aș mângâia, iar degetele ți-ar desena toată iubirea să ne poată alina durerea. E mult de atunci... are de mult... să-ți povestesc, că cineva mi-a ucis iubirea, cad acum frunzele moarte, ramurile scârțâie sub unduirea vântului călător, tristețea parcă vine, parcă pleacă, îmi vine să mă așez pe covorul acesta de frunze abia moarte, sufletul freamătă a dor... îmi este dor de tine! Þi-am scris demult o poezie, într-un surâs adânc ca unui înger căzut... doar în vis ți-aș putea spune cât de mult îmi plac cireșele coapte... se aud clopotele, mă ard clipele, cineva suferă de o boală grea, gândurile mele nici nu mă lasă să zâmbesc...

Mă cuibăresc la pieptul tău și te simt al meu, restul nici nu mai contează. Pari îndrăgostit, dar de teama de a nu fi rănit îți camuflezi mereu sentimentele. Priviri nevinovate ne fac să ne simțim ca doi copii, mă mângâi albastru, mă îmbăt cu privirea…și pe tine te fură somnul, ne încercăm simțurile, aripile s-au dezrădăcinat nu-și mai găsesc zborul sau mirosul nu mai are aerul tinereții? Vom rămâne împreună exersând purificarea prin iubire. Purtăm în noi iubirile altor generații, iar sângele rătăcește precum un râu de munte, își așează albia undeva mai în jos de umeri, lăsând pecețile neatinse de furtuna ochilor aproape orbi…

Aleile se strecurau sub umbra pașilor, copacii își tremurau frunzele sub clipocitul vântului… ți-am dat-o…tu prinzi… eu prind? Da, tu! Privirea se pierde undeva în neantul neliniștilor… oare ce caut eu aici? Păi, nu ști că trupul meu are 6 brațe, cum să te pot îmbrățișa, mi s-a așezat în cale o salcie pletoasă…știu, El ne-a cuprins doar cu desfacerea palmelor, iar noi… da, noi suntem aici, cuprinși de iubirea Lui. O zi magică, se încâlcesc gândurile în carusel, inima plutește deasupra poveștilor, mirajul realității se contopește cu basmul, știi și tu să fii copil… nu încerca să-mi plătești iubirea prin nimic, iubește până la capăt… am învățat să mă joc cu păpușile, le schimb mereu hainele, când în alb, când verde-violet… se adună norii, anii se vor lungi, ne vor acoperi pașii alte zâmbete… mai jucăm prinsa?

Am ostenit… rătăciri amare, vremea se cerne, jocul ne este potrivnic, schimbă-ți zodia gemenilor pe cântecul nemăsurat al fecioarelor…basmul e totdeauna la alții…