Mărioara se numea prima fată pe care am iubit-o.
Uneori, când îmi amintesc de ea, imi pare că a trecut de atunci o veșnicie, deși, dacă închid pentru o clipă ochii mi-o amintesc exact cum era cu ani în urmă, când nu trecuse din realitate în lumea amintirii.
Cred că aveam șaisprezece ani. Spun “cred” fiindcă nu știu de ce îmi place să nu plasez întâmplările nostalgice ale tinereții într-un timp concret, ci să le las să plutească undeva între real și fabulos. Astfel, când vreau să evadez din cotidianul ăsta insipid n-am decât să plutesc printre amintiri și devin un personaj dintr-o poveste.
Nu eram nici idiot, nici mutălău, nici tocilar, nici prea frumos, nici prea urât. Eram doar un adolescent ca mulți alții, fără nimic aparte. Poate dacă aș fi fost un complexat, un nefericit de care natura își bătuse joc, aș fi găsit resursele de a țâșni mult mai sus decât sunt acum, poate că “din bube, mucegaiuri și noroi” ar fi renăscut un tânăr viguros, nemulțumit de lucrurile călduțe. Si totuși, am avut o scurtă perioadă în care aproape că mă uram, când preferam singurătatea și mă mulțumeam să visez lucruri deosebite pe care știam că nu le voi obține niciodată. Atunci nu aveam computere, programul tv nu ținea mai mult de două ore pe zi și singurele porți către cealaltă lume erau cărțile.
Ei bine, printre domnițe ingenui și târfe sofisticate, am descoperit și o fată în carne și oase. Eram în vacanța de vară la bunicii mei din Orșova, un mic oraș de la Dunăre care, după ani, când am văzut Grecia, mi-am dat seama că aduce foarte mult cu localitățile pitorești de pe malul Mării Ionice. Bineînțeles, omițând mizeria și blocurile cenușii. Locuiam într-o casă mare și bătrână de la periferia liniștită, departe de șoselele aglomerate, iar ea stătea două străzi mai departe.
O văzusem de căteva ori și ne salutaserăm timid, cu sentimentul acela ciudat care-i încearcă pe doi oameni care se întâlnesc întâmplător pe o stradă pustie, privirile lor se încrucișează pentru o clipă și, neavând ce altceva să-și spună, își dau un “bună ziua” care sa le mascheze stânjeneala. Dar ea îmi zâmbise frumos și fața ei micuță și măslinie se făcuse mai frumoasă, radia o căldură care, credeam eu, putea fi doar consecința unui suflet nobil. E adevărat că am văzut-o zâmbind la fel tuturor băieților de vârsta mea și chiar mai mari, dar eram prea amorezat pentru a mai avea spirit critic.
Citisem undeva că bărbații au nevoie doar de o femeie-pânză pe care să-și poată țese visele. Ei bine, ea reprezenta atunci doar pretextul pentru ca inima mea să simtă fiorul primului sentiment devastator. Dupa ce am văzut-o a două oară, am căzut ca lovit de boală. Nu mai vroiam să ies din casă, nu mai vroiam să văd pe nimeni, timpul mi-l petreceam doar citind romane de dragoste și visând la ea.
Cum trecea aproape zilnic prin fața casei mele în drum spre piață aproximativ la aceeași oră, pândeam cu înfrigurare momentul când își făcea apariția și o urmăream cu privirea din spatele perdelei până ce trecea de școală. Ii admiram mersul grațios, talia subțire și fundul un pic prea mare pentru a fi ideal (totuși, o consideram perfecțiune feminină). Am observat de câteva ori că nu eram singurul căruia îi zâmbea atât de frumos: arbora același surâs de fiecare dată când zărea un băiat, dar deși asta mi-a pișcat inima, n-am încetat să mă îndrăgostesc tot mai mult de ea.
Nu îmi amintesc în a câta zi de pasiune mistuitoare mi-am dat seama că trăiam o adevărată tragedie. Nu știu care au fost motivele care m-au făcut să concluzionez că niciodată pasiunea mea pentru frumoasa Mărioara nu va fi împărtășită. Iar de aici până la a nu mai găsi vreun motiv care să mă facă să cred că mai merita să trăiesc nu a fost decât un pas.
Poate sinuciderea este un act de curaj sau e doar josnică lașitate. Dar dacă ar fi să mă gândesc la motivele care m-au determinat pe mine să fac asta, cred că este doar inconștiență.
Pe atunci eram un tânăr de acțiune. Când am ajuns la concluzia că sinuciderea era unica soluție pentru a învinge nenorocirea in care urma să-mi trăiesc viața, am trecut imediat la fapte. Nu înainte de a medita cam o zi la metoda cea mai nimerită de a-mi încheia socotelile cu viața.
Auzisem că a-ți tăia venele mâinilor în vreme ce faci o baie fierbinte era mijlocul cel mai puțin dureros. Viața se scurgea lent, o dată cu sângele și după câteva minute o dulce toropeală îl cuprindea pe sinucigaș făcând trecerea lentă în neființă. Numai că mie unul mi se părea o modalitate feminină, lipsită de poezie, iar imaginea unui cadavru stors de sânge într-o vană îngălbenită nu era deloc imaginea unui tânăr care se sinucisese din dragoste.
Am cochetat apoi câteva minute cu ideea spânzurării. Dar citisem undeva că, dacă vertebrele gâtului nu se rupeau imediat, puteam sta cu limba scoasă și douăzeci de minute până ce muream sufocat. De-a dreptul grotesc! Unde mai pui că unui bărbat i se putea întâmpla ca în acele momente să ejaculeze și moartea mea s-ar fi transformat într-o poveste urâtă care s-ar fi putut intitula sugestiv “Sinuciderea unui labagiu”.
O altă posibilitate ar fi fost să aștept rapidul de București de la ora 19 înainte de a intra în gară și să mă arunc în fața locomotivei. Iată o bună modalitate de a muri din dragoste. O mai făcuse și Ana Karenina cu destul succes! Când m-ar fi văzut, toți si-ar fi dat seama că am ales să mor datorită unei iubiri neîmpărtășite. Aș fi lăsat, bineînțeles, și un bilet în care aș fi rugat-o pe Mărioara să nu mă uite. Cel puțin două generații de orșoveni ar fi vorbit despre sinuciderea mea.
Numai că imaginea unui cadavru lovit de tren nu era deloc o imagine romantică. O mână în dreapta șinelor, un picior în stânga și printre traverse capul terci cu creierii răsfirați. Ce imagine grotească!
Mai rămânea soluția otrăvirii. Crescut fiind în cultura europeană, alte mijloace, poate mai sofisticate, îmi erau pe atunci străine.
Da! Otrava era soluția potrivită. Cu atât mai mult cu cât aveam o verișoară medic pe care aș fi putut să o prostesc să-mi facă rost de substanța potrivită.
Imediat cum m-am hotărât asupra metodei, am dat fuga la ea și i-am spus senin:
- Uite, avem un câine care trage să moară. Dă-mi ceva să nu se mai chinuie.
Ea m-a privit circumspect:
- Dar voi nu aveți nici un câine.
- Nu aveam, am corectat-o imediat. Am găsit unul pe stradă săptămâna trecută si l-am adus acasă. N-am știut că e atât de bătrân. In câteva zile i-a căzut aproape toată blana, nu mai mănâncă nimic și parcă mă roagă din ochi să-i pun capăt suferinței.
Verișoara mea s-a uitat și mai lung la mine și m-a întrebat serioasă:
- In regulă, dar spune-mi câte kilograme are câinele ăsta, să-ți dau cantitatea potrivită.
- Păi, desi e tare bătrân, e foarte greu. Cred că are vreo 60 de kilograme.
Un moment mi s-a părut că e pe cale să izbucnească în râs. Dar mi se păruse numai.
Două minute mai târziu țineam în mână o cutie de plastic cu două bobițe rosii.
- Il va durea stomacul după ce le va înghiți? am întrebat-o temător.
- Nici vorba. Va adormi imediat și va muri în somn.
Bucuros de răspuns, m-am interesat în câte minute își vor face efectul bobițele roșii. Plănuisem pe moment să le iau în așa fel încât să-mi dau duhul tocmai când Mărioara trecea prin fața geamului meu. Imi răspunse că fix în zece minute.
In acea noapte nu cred că am dormit două ore. M-am învârtit în așternut și am transpirat atât de mult că a doua zi a trebuit să scoată bunică-mea cearceaful la uscat. Mă gândeam cât vor suferi părinții mei că unicul lor copil s-a sinucis, ce-și vor reproșa bunicii că m-am sinucis în casa lor! Toate gândurile astea mă dădeau înapoi de la punerea în practică a hotărârii mele. Dar Mărioara va aprecia gestul meu? Dar pe atunci eram hotărât. M-am ridicat din pat și am scris o lungă scrisoare prin care îmi asiguram părinții și bunicii că-i iubesc, că le sunt recunoscător pentru felul în care m-au crescut și au avut grijă de mine, dar ca viața mea fără iubire nu merita trăită. Am umplut vreo patru pagini până dimineața.
Fata trecea prin fața casei mele aproximativ la ora 11. Jumătate de ceas am stat privind cele două pastile care urmau să-mi aducă moartea. Inima îmi bătea nebunește și de două ori era chiar să leșin. Dar am avut puterea să le înghit cu zece minute înainte de 11. Imediat cum mi-au ajuns în stomac am fost cât pe ce să le vomit, dar am fost mai puternic decât instinctul.
Toate simțurile mele s-au concentrat asupra stomacului meu, unde se petrecea fenomenul ireversibil al dizolvării substanțelor letale din cele două bobițe roșii. Deși verișoara mea spusese că nu voi simți nimic, o arsură îngrozitoare mi-a cuprins pântecele. Fața mi s-a schimonosit și am fost la un pas de a le vomita iar. Dar m-am înfrânt încă o dată. Transpiram îngrozitor, capul îmi stătea să explodeze și temperatura mi-a crescut brusc. Mă tineam cu mâinile de pervaz să nu cad și mă rugam să o mai văd pe Mărioara înainte de a muri pentru a duce în eternitate chipul ei.
Trecuseră cele 10 minute. Simțeam cum agonizez, dar nu murisem. Nici fata nu apăruse. Ce se întâmpla?
Am stat în fața ferestrei încă o oră. Incet-încet, mintea mea a înțeles că verișoara știuse de ce i-am cerut otrava și îmi dăduse cine-știe-ce vitamine inofensive, iar corpul, convins, a trecut peste efectele provocate de acel stres extrem. Din păcate, nici Mărioara nu și-a făcut apariția.
A doua zi am plecat din Orșova. Am rămas numai cu amintirea acelei tentative de sinucidere, a imaginii minunate a unui zâmbet pe care, cum spuneam, nu l-am mai întâlnit la nici o femeie (era deosebit și de cel al Carlei, femeia-vrăjitoare a maturității mele). După câțiva ani am aflat că Mărioara fugise cu un șofer de camion. Au avut împreună doi copii pe care îi creștea de una singură, fiindcă soțul își luase lumea în cap. Ai mei spuneau că se urâțise îngrozitor, probabil că începuse să bea.
N-a aflat niciodată că un tânăr a vrut să se sinucidă fiindcă o iubea fără speranță. Poate dacă i-ar fi spus cineva asta ar fi făcut-o fericită pentru o clipă. Sau poate, ca una care cunoscuse blestemul dragostei trăite, ar fi izbucnit în râs. Un râs grotesc, departe de zâmbetul ce mă fermecase