agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 1478 .



Oflia
proză [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Revins Pall ]

2006-07-12  |     | 



O lumină entuziastă, însorită izbucnise printre jaluzelele biroului Ofliei.
Cu un chip senin, prindea documentele cu agrafe de birou. Terminase aproape, și vroia să ia o pauză vizitându-i pe colegii ei care se mișcau în birourile lor cu o dispoziție mai buna decât de-obicei. Dar până să se ridice de pe scaun, el a venit la ea. A privit-o tăcut, stătea mult înaintea ei.
--- Oflia, mă simt groaznic de prost !
--- O ? a excamat ea când l-a văzut la față…era aproape verde și înmărmurit de nici nu-și mai freca mâinile între ele.
--- Ce-ai făcut ? Of…a spus ea uitându-se în dreapta și în stânga parcă încercând pe furiș, fără să vadă ceilalți oameni, să repare ceva la el. L-a apucat de mână apropiându-se să-i vadă mai bine fața. Mâna lui de-abia reacționa.
--- Ai mâna rece ! Of, Doamne, ce faci ?El zâmbea ușor privind uimirea ei cu care era deja obijnuit.
Ea a luat o pensulă din sertarul biroului și mânjind-o într-o acuarelă rătăcită printre hârtii, de un roz cald, s-a uitat la fața lui gata să-l picteze.
El o privea cu un zâmbet stins stând ca un prizonier. Când i-a văzut expresia a lăsat pensula din mână
--- Of…ce să faci? Dădea din umeri. În jur roiau cele trei secretare pline de importanță care parcă erau mai bine dispuse azi decât de-obicei. Stăteau aproape retrași vorbind în șoaptă. Directorul făcea glume ale căror râsete răsunau până la el.
--- Oflia… adevărul e că…nu știu.
S-a apropiat de el și i-a șoptit în ureche cu niște ochi rugători :
--- Spune-mi sincer ! Ce-ai vrea ?.
--- Aș vrea să dispară toți ! Până și pereții ăștia !!! Și calendarul ăla din biroul meu, și cravata Domnului Sit, și scaunele cu bureți din biroul directorului, și stupidele de mușcate care nu înfloresc și pe care le udă Liz cu impertinență de parcă ar salva viața omenirii. Și stupidele ăstea de mochete gri pe care nu trebuie să le calc decât cu tălpile goale de noroi și termopanele ăstea stupide care nu m-au lăsat să aud ce vorbeai cu Jarek în stradă, și cum l-au lătrat câinii pe Timen. Și să dispară și societatea de babe de jos care la intrare mă «scanează» în loc să mă salute. Aș vrea să dispară tot confortul ăsta de trei parale, și să se îndoaie colțurile tuturor hârțoagelor ăstora prinse cu agrafe de birou. Aș vrea să prind foile pe care le-am scris cu agrafe din părul tău sau al secretarei care are impertinența să doarmă cu capul pe biroul meu. Aș vrea să scriu toate astea de mână, aș vrea să dispară tot varul ăsta stupid de pe holul dinspre biroul tău. Să dispară căluții ăia de pe raftul directorului aș vrea să pot să port șosete în dungi, în culori “cretine”, aș vrea să nu se mai uite nimeni la ce șosete am pe mine. Aș vrea să nu mai fie toate astea, aș vrea să dispară tot stresul ăsta din mine, aș vrea să dispară verzeala asta de pe fața mea..si să fie roz natural nu să o pictezi tu cu pensula.
N-am nici o șansă…hai dă-i drumu’…pictează-mi fața, acoperă-mă, sau aruncă-mă pe geamul din dreptul biroului tău.
Oflia a dat din umeri oftând, și i-a acoperit gura cu mâinile. O fată de lângă ei asculta uimită cu gura întredeschisă. S-au întors amândoi cu privirea spre ea, dădea din cap șocată cu privirea spre Oflia:
--- Cred că suferă de-o nevroză. Oflia l-a luat de-oparte și s-au retras sprijiniți de peretele holului :
--- Ești complexat ! a zis sigură și caldă Oflia. El parcă nu ar fi plănuit să răspundă dar spontan i-au sărit cuvintele entuziaste din gură.
--- DA…și nu mă lasă !…arătând cu degetu spre centrul cu birouri pline de oameni.
--- Of…L-a apucat de mâini :
--- Pune-ți mâine ce șosete vrei !
--- De ce ?
--- Pentru că de fapt toți oamenii ăștia sunt orbi.
--- Înseamnă că și eu sunt orb?
--- Of, Doamne, Esti destul de orb ca privirea ta să fie nulă pentru secretara care doarme cu capul pe biroul tău. Așa de orbi sunt ei, astfel încât nu-ți afectează felul în care te miști.
--- Da’ tu ști ? A adormit pe foile pe care de-abia le scrisesem. Mi-a pironit hârtiile de birou și Doamna, adică Domnul Sit vroia să i le aduc în zece minute. Am închis ușa biroului și nu știam ce să fac, mă învârteam prin birou. Nu aveam nici o jucărie de stres ca ceilalți, nici o poză în plus, să-mi fac de lucru privind-o. Nu aveam nimic mai mult decât cele necesare. Am îndoit colțurile topului de foi de xerox. Și sincer să fiu, o să le folosesc cu colțurile îndoite.
Cum puteam să-i duc Domnului Sit documentele? Secretara aia cred că mă iubește și de-asta poate să doarmă cu capul pe documentele mele. Da…era impresionant, și de-asta eram și mai stresat. NU știam cum să trezesc pe cineva. Și ce să fac cu așa o iubire într-un hoit de instituție. Dă totul peste cap. Sunt până-n piele stresat . Și sunt sigur că în junglă, oricât de mare aș fi, m-ar prăda și cele mai proaste maimuțe.
--- Liniștește-te, cred că ai dreptate, iubirea unei persoane care adoarme în mijlocul zilei pe documentele tale, e ceva vrednic de uimire și îngrijorare. Dar e și un lucru minunat. Savurează-l în sinea ta, fără să zici un cuvânt.
--- NU. Nu vezi? E farmec dacă doarme, dar ea e prea repezită. Mi-am pierdut
cheia fâstâcindu-mă, că vroiam să mă încui în birou ca să cap de pasul ei prea sigur.
Am rămas fără cheie acum.
---Hai, te rog…să lucrezi zilele astea la mine în birou, îți dau cheia și aici e mai puțină agitație…
--- Oflia, of….Oflia, …
--- La mine în birou e soare, poate o să te liniștești,
Privea în pământ, și se uita cu coada ochiului dacă a mai fost auzit de cineva.
Oflia avea o față luminoasă, ochii mari și albaștrii ce ascultau consternați dar totuși având un răspuns. Avea ochelari cu o ramă subțire aurie care stătea strălucind pe chipul ei foarte alb.
Au tăcut o vreme și apoi ea a privit spre birou, spre lume, iar apoi la el:
--- N-ar trebui să ai nimic cu ei.
--- Păi sincer să fiu, Oflia, nu am. Dar nu-mi voi pune ce șosete vreau…și mi-e urât să caut printre scrumierele de la lifturi, cheia…și nu știu ce să inventez dacă sunt întrebat ce fac acolo.
--- Ce să mai inventezi? Atâtea invenții…inventează dacă vrei să te joci! De exemplu spune-le că mi-am pierdut eu ochelarii când am vrut să încerc o țigară.
El râdea:
--- Hai măi, Oflia, sincer, ești simpatică,
--- Da… dar dacă le-ai spune asta serios fiind, ai putea face atâtea câte vrei.
--- Nu Oflia, asta ar fi doar o glumă.
--- Tu ști ce-ți fac complexele? Te mănâncă pe dinăuntru…până la a-ți face fața verde. El zâmbea oftând și trecându-ți mâna prin păr:
--- Știu.
--- Hai la o plimbare. El a privit spre birou. Și-a pus mâna pe buzunar să vadă dacă are țigările…apoi s-a gândit puțin mai mult la treaba pe care o avea de făcut. Și lăsând totul baltă, a plecat cu Oflia.


--- Și ce s-a întâmplat exact azi? Înainte să vii la mine?
--- Păi nu ți-am zis că mi-am pierdut cheia?
--- Azi ți-ai pierdut-o?
--- Da… încercam să-ncui ușa ca să nu mai intre secretara…ști tu care. Am scos cheia din buzunar când tocmai îmi stingeam țigara. Apoi am vrut să nu vadă că încui, și am vrut să o țin ascunsă-n mână, dar mi-a scăpat în scrumieră. Și tocmai atunci trecea Domnul Sit, și doar cum era să mă vadă înfipt cu degetele în scrumieră, căutând cine știe ce? Așa că m-am întors către el salutându-l. Atunci m-a întrebat de dosarul pe care il tot promiteam. Și atunci m-am dus repede în birou, sperând ca până îi dau dosarul Dl Sit și până încui ușa, să nu intre iar secretara. Când am intrat cu Domnul Sit, era ceva zarvă pe la mine și foile de scris aveau colțurile îndoite de-atunci când mă închisesem în birou și eram stresat.
--- Da’ tu credeai că el observă asta?
--- Dacă eu le vedeam?
--- Of…zi mai departe.
--- Păi i-am dat dosarul și m-am întors țintă la scrumieră, ca un caraghios, pară eram nebun. Și acolo deja se așezaseră fete astea bine dispuse, la mare sfat și la mare fumat. Ba chiar observam printre firele scrumului cum una dintre ele își stingea țigara pe cheia mea. Am fost foarte drăguț atunci cu ele, pentru că venisem țintă la scrumieră șicând le-am văzut, nu puteam să plec pentru că mă văzuseră cum am venit de hotărât și atunci m-am prefăcut că sunt bine dispus și am chef de vorbă. Ce le-am mai spuuus…
numai prosti, dar sincer, toate adevărate. Dar eram stresat să nu vadă cheia mea din scrumieră și-atunci m-am grăbit să plec. Măcar să nu fiu de față…să mă înroșesc sau cine știe ce…
--- Of, dar cui nu i se poate întâmpla să scape cheia în scrumieră?
--- E ridicol! De când suntem aici, cine și-a scăpat cheia în scrumieră?
--- Ce ști tu ce-a făcut fiecare?
--- Fac pariu!
--- E uman, e uman să scapi o cheie. Uite, dacă vrei, le iau eu cheile tuturor și le arunc în scrumieră.
--- Da…atunci o să fie plină scrumiera de chei, și eu o să-mi caut scrumul țigării printre ele.


Bătea un vânt turbat. Oflia avea părul făcut mozaic în jurul chipului. Clipea des de la frig, Iar el amuzat îi povestea câte ceva.
--- Ah, cum de ți-e atât de ușor să-mi spui mie toate astea?
--- De tine nu mi-e rușine! A spus el amuzat și plin de-ncredere.
--- Și sincer să fiu, nici primele zile când m-am angajat aici nu mi-a fost, chiar dacă nu te cunoșteam.
--- Probabil eu sunt îndeajuns de oarbă ca să poți să te desfășori.
--- Nu Oflia…
--- Atunci?
--- Atunci ce? Pur și simplu unii oameni te stresează și alții nu.
--- Da da, toți oamenii din instituția aia te stresează în afară de mine
--- Da’ ochii tăi nu numai că-i primesc cu ușurință dar îi și cer de multe ori.
--- Vezi? Defapt nu ști să primești senin ochii celorlalți.
--- Că mă tulbură.
--- Și secretara aia e exagerată, dar și tu. Pentru că nu te stresează doar ea, ci până și culoarea tălpilor pantofilor directorului pe care în trei ani de când lucrez aici, nu am văzut-o niciodată.
--- da…E un maroniu cald deschis.
--- În fine. S-au oprit pe pod.
--- Vezi cât și-a mărit debitul d când a plouat? Zicea Oflia.
--- Da…până atunci era apa mai clară.
--- Apa asta e acum atât de largă și încăpătoare…
--- Da…și ce-i cu asta? S-a întors către ea întrebător și puțin suspicios.
--- Aruncă-ți în ea toate complexele, o să le dizolve, o să le sfarme, ea n-are probleme. O privea înalt, cum trecea în valuri pe sub pod.
--- Þi-e rău de-nălțime? A întrebat ea.
--- Cred că din cauză că sunt prea înalt.
--- Da’ n-am zis să te arunci pe tine.
--- Vezi? Poate că m-am atașat de ele…de complexe.
--- Eu cred că pe ele le-ai atașat la tine. Râdea și-și trecea mâna prin părul creț și scurt să mai tragă de timp căci ceea ce-i spusese Oflia să facă, deși aparent o glumă, sau o metaforă, i se părea adevărat.
--- Ce sângeros apune soarele! A zis el.
--- Da dar se curăță cerul repede…nici nu ști când se face totul de-un albastru închis.
--- Și apa e totuși tulbure.
--- Da…cine știe câți și-au aruncat poverile de pe suflet în ea…
--- Dacă tu ai fi mare, puternică și așa de simplă cum e apa asta, mi-aș arunca toate complexele înăuntrul tău…
--- Nu te cred!
--- De ce? Zâmbea atent.
--- Nu le-ai arunca, ci mi-ai cere să le culeg eu dinăuntrul tău.
--- Așa e…sincer Oflia, nu știu cum să fac! NU știu ce să fac cu ele. Nu știu cum se face! Uite, și apusul acesta sângeros vrea să mă înghită!
--- Nu te lăsa înghițit de el.
Zâmbea:
--- Normal…
--- Dar lasă-i complexele…nu te feri cu totul de apusul acesta sângeros, nu-i lăsa gura halapă goală, dă-i lui complexele să le mănânce, să le sfarme. Ah, ce să te chinui să le salvezi din gura apusului și pe ele?
--- Da… Oflia…înțeleg ce spui, dar când o să simt ce spui, o să vin aici și-o să-mi arunc în larg toate prostiile astea de care n-am nevoie. Și sunt sigur că atunci când mă voi întâlni cu tine, vei vedea singur diferența.
--- Cu mine va fi aproape la fel, dar cum va fi când te vei uita în oglindă?
--- Cred că voi vedea ceva atât de puțin din mine, că nerecunoscându-mă îmi voi întinde mâna să fac cunoștință.
--- Da, (a spus Oflia amuzată,) și persoana din oglindă va spune: ”ce coincidență, și pe mine mă cheamă la fel.
--- Așa-i
--- Dar cum va fi când vei ajunge la serviciu și vei intra pe ușa instituții?
--- Cred că atunci nu voi mai găsi înăuntru nimic.
3 ianuarie 2006

.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!