Rufio lăsă în urmă-i fortăreaþa, ale cărei umbre se întindeau asemeni unor aripi uriașe peste colina smolită. Era constient ca distanta dintre castel si oricare alt punct al orasului era insuficienta pentru a-i conferi detasare si totusi, nu-si dorea altceva decat sa ajunga mai repede in strada, printre muritori.

In orice relatie, fie ea de iubire sau de amicitie, sinceritatea trebuie sa stea la loc de frunte. Iar intre el si Evlampionis aparuse o plasa a minciunilor, in fata careia prietenia lor era complet dezarmata...

O misiune de rutina se transformase brusc intr-una cu caracter personal, numai ca de data aceasta, nu era vorba de protejarea vreunui amic de-al sau, ci chiar de a-si apara propria onoare.

Si, cum in joaca lui necugetata, arogantul vrajitor n-avea sa-si arda doar mainile sale, anticarul putea sa salveze odata cu onoarea lui si viata orasului.

Își pipăi buzunarul stâng si scoase din el nasturele pe care-l găsise în grădină. Îl cercetă gânditor, apoi îl puse înapoi în haină; nu voia sa acuze inainte de a obtine dovezi clare, dar nici cea de fata nu era de neglijat.

Desi se grabea sa ajunga in strada, nu se putu abține să se oprească în fața clepsidrei, atunci cand se afla pe pod. Sfredeli cu privirea pereți acesteia, incercând parcă să afle acele secrete ce lipseau din cunoștiințele vrăjitorului, dar clepsidra nu-i oferi niciun raspuns.

Trei ale dimineții la Animus Honesta. Rufio asculta glasul clopotului, apoi coborî la piciorul podului. Doua barci simple si trei cu distractie asteptau pe chei, cele din urma oferind demostratii de talent pentru atragerea clientilor.

Un scamator in frac verde si pantaloni galbeni ii oferi lui Rufio un buchet de flori albastre, din hartie creponata, iar un jongher aprinse la repezeala cele trei tije lungi, pe care le tinea sub brat;; le arunca si le prindea cu atata pricere caci nici nu vedeai artifiile rosii si verzi, ale caror scantei se stingeau tacute in apele raului, ci doar o masa compacta, bicolora si incandescenta. Daca prima distractie era banala, a doua parea primejdioasa , asa ca Rufio refuza politicos cele doua barci si urca in cea de-a treia.

Si nemuritorul nu alesese intamplator aceasta ultima ambarcatiune; dupa felul cum il saluta pe barcagiu, se intelegea imediat ca Rufio era un client fidel. Batranul vaslas cu haine de port antic era insotit de nepoata lui, o fetita blonda, costumata in ingeras ce urma sa presteze la o mica harpa, a carei rama era fixata de coltul stang al luntrei.

Concurența între asociațiile de acest tip era înverșunată, de aceea fiecare dintre ele căuta să fie cât mai originală posibil. Oricât de nevoiaș ar fi omul, ingeniozitatea e congenitală și nu poate lipsi nimănui; oricine își poate creia haine fistichii, iar instrumentul muzical păstrat în familie de generații, poate deveni cu ușurință meșteșugul cu care îți poți câștiga existența.

Dupa ce se asigura de destinatie, omul apuca vasla si asemeni unui gondolier, incepu sa mangaie incetisor undele rosiatice ale Sanginnis Deiei. Aspectul sangvin al apei, ce sclipea ca cristalul, reflectand lumina zecilor de felinare ce strajuiau pilonii argintati ai podului, rezulta de la rubinele cat oul de hulubel ce pavau fundul raului.

Ascultând viersull harfei, Rufio simțea născându-se în inima lui ceva răscolitor, muzica asta gingașă și tristă părea să nareze pe strune regresul Aeternumului. Bineînțeles că era vorba de autosugestie, iar faptul că era aptă să producă asemenea emoții, demostra numai că muzica are efecte nebănuite asupra sufletului, indiferent de trupul care-l îmbracă.

Pe malul celălalt, anticarul plăti barcagiului, iar fetiței îi dădu un supliment pe lângă datorie.

- Să-ți cumperi partituri noi, spuse el, zâmbindu-i cu blândețe.

Rufio traversă strada Venenum și urcă peronul hanului din fața sa, La Butoiul Spart. Pe firma vopsită în galben fusese desenat un butoi răsturnat pe podina hanului, iar trei cheflii se cinsteau de zor dintr-însul.

Nemuritorul adora pur și simplu ospătăria acestui han și n-ar fi dat-o pe cea mai luxoasă cafenea din lume. și nu era singurul care avea această părere; Narcis, prietenul care-l aștepta la una din mese, era la fel de încântat de serviciile oferite de han și aici își petrecea mare parte din timpul său liber, trișând la cărți fără a fi descoperit vreodată sau conversând pe teme politice din pur snobism, căci habar n-avea de politică.

Era un tip brunet, cu părul cârlionțat și ochii de un verde pur, un fel de semi-zeu frumos și tânăr, cum de altfel se și considera. Unicul sau defect era lesne de bănuit: nu era om.

Fata de Rufio, care acceptase mai greu situatie in care se afla, Narcis se simtea excelent. Numele i se potrivea ca o mănușă; autofilist, Narcis credea că lumea ar suferi dacă o astfel de frumusețe s-ar pierde odată cu trecerea aniilor. Pe când fusese om, femeile roiseră în jurul lui ca albinele la stup și lucrurile rămăseseră aceleasi și după ce devenise nemuritor.

Rufio îl îndrăgea pe acest încrezut și îl apăra în fața lui Stelianos, ori de câte ori Narcis făcea vreo năzbâtie. Era genul de rău necesar.

Se înțelege că oficial, hanul era închis la acea oră, iar Narcis era unicul mușteriu al localului. Însă, din obisnuință, el ocupase tot a treia masă de la fereastră, ale cărei transperantele roșii erau acum lăsate.

Văzându-l pe Rufio în fața intrării, Narcis se ridică cu un aer grav, salută militărește, apoi râse vesel și îi făcu semn să vină la masa lui.

- În sfârșit, amice! exclamă nemuritorul. Credeam că te-a sechestrat vrăjitorul să facă experiențe pe tine! adăugă el, râzând.

Rufio își mușcă buzele; câteodată era de-a dreptul imposibil să fii politicos.

- Þi-a spus Stelianos unde am plecat? întrebă el, așezându-se la masă.

- Aha. Te-am căutat o grămadă ca să mergem în patrulare; văzând că nu ești, mi-am luat o echipă și am mers singur. Ia zi, urmă el, ce treabă ai avut cu musiu, hm? Pentru ce te-a mai trimis șeful?

Rufio ezită să-i răspundă.

- S-a cam ramolit și ăsta, adăugă Narcis pe un ton glumeț. Nu știi ce mă enerveză când îl văd cu perechea aia de ochelari ce-i tot alunecă de pe nas! Rufio zâmbi. Da, amice, șeful nostru a devenit o paiață. Îi zic mereu să și-i schimbe odată, dar de unde? O ține una și bună că el nu dă banii pe lucruri de mântuială, îl așteaptă pe opticianul lu’ pește, care-i face rame aurite… și asta n-ar fi nimic, dar îi poartă și în timpul mesei, iar dacă prima oară e amuzant să vezi cum îi cad ochelarii în ciorbă, la un moment dat, ajunge să te dezguste. Uite, chiar acuma, de Crăciun am fost la un dineu și ce să zic, n-a fost prea fain să ne facem de râs…

Limbajul folosit de Narcis era aproape trivial, insa nu era nici pe departe o dovada de incultura, fiind la fel de erudit ca si Rufio, ci mai degraba un mod de a-si exprima independenta spirituala, atunci cand se bucura de companie.

- D-asta te întreb de ce te-a trimis la farmazon; nu m-ar mira să te fi trimis să-l ajuți să-și aranjeze alambicurile… râse el.

- Nu, stai liniștit, zâmbi negustorul. M-a trimis pentru o chestiune cu mult mai importantă.

- Se prăbușește Aeternumul?… glumi Narcis.

- S-ar putea, răspunse el, meditativ.

- Adică?…

- Are niște cărți cu profeții pe care trebuia să le distrugă nu mai târziu de azi, iar volumele au dispărut fără urmă, chiar din curtea lui.

- Au dispărut… sau au fost furate? îl provocă Narcis. Mai știa cineva secretul, înafară de voi trei?

- Hoțul, evident, exclamă Rufio.

- și vraciul ce părere avea despre treaba asta, era de accord să le distrugă?

- Nu, el voia să le salveze.

Narcis clătină din cap cu importanță, dând de înțeles că tocmai a dezlegat misterul.

- Păi, atunci, el e hoțul, și-a furat propriile cărți!

Rufio zâmbi încurcat; uitase cu cine are de-a face…

Hangiul, om vânjos cu față blajină și început de calvitie, apăru la masa celor doi pentru a le da binețe și a le lua comanda.

- Ajutorul meu doarme pe undeva, făcu el acru, am zis eu că-mi mănâncă mâncarea pe degeaba… Acuma, na, mai pricep și eu, dar și ziua face la fel!…

- Ei, asta e, nea’ Kenane, dacă-l lași să stea până târziu să se uite la comedianți… E vina matale, zise Narcis, aruncând o privire complice către Rufio.

- Eh, să știți că s-a obrăznicit de tot, la abia treiș’pe ani și se uită după actrițele alea de la teatrul de peste drum.

Narcis râse în barbă, cu aceași complicitate în priviri. Rufio se mulțumi să zâmbească.

- Încuie-l în casă, bre, soluționă Narcis, o să aibă destulă vreme când s-o face mare să te uite și după muieri!

Rufio făcu o grimasă de dezaprobare.

- Atunci, învață-l tu! îl incită nemuritorul.

- N-aș vrea să mă bag, spuse el, dar totuși, nu cred că izolarea este soluția corectă, băiatul trebuie să înțeleagă care este diferența dintre bine și rău. În fond, e vorba de liberul-arbitru al fiecărui om; dacă e cuminte, va ști să aleagă drumul drept.

- Da, întrebă-l pe Rufio și vei primi un tratat de filozofie!!

- Nu, Narcis, nu spun că nu trebuie purtată o discuție sănătoasă cu acest tânăr, să-i fie clar care-i sunt prioritățile și responsabilitățile…

- Într-un cuvânt, meștere, îl întrerupse nemuritorul, spune-i că dacă nu se ține de treabă, îl dai afară să stea cu câinii și de nu și-o vede de treabă nici atunci…

- … fă-o, vorbi peste el Rufio, și sunt sigur că o să vină să-ți ceară iertare, promițând totodată să fie ascultător.

- Bine zis, îl aclamă Narcis.

Hangiul se uita când la unul, când la altul, asemeni unuia ce urmărește un joc de tenis, apoi plictisit, mulțumi frumos pentru sfaturi si ceru comanda.

- Cu ce vă servesc? Ciorbă de perisoare sau sarmalute cu varza acra?

- Sarmale, se amuză Rufio, amintindu-și de povestea amicul său. Dar, știi dumneata, moftul meu…

- Da, cum să nu știu!… Sunt cu carne de cocoș și sunt sigur, căci chiar eu l-am gătuit de dimineață. Ce, nu știu eu că domnu’ Rufio nu ia masa decât la hanul meu?!…

- Mi-e dă-mi din amândouă, eu nu sunt la regim, îl tachină Narcis.

- Vine, vine! cântă hangiul în urma lui, debarasând mesele de scrumiere pline, pe măsură ce înainta spre bucătărie.

Trăsese storurile pentru a-i face hatârul lui Narcis, dar n-avea să țină închis tocmai în noaptea de Revelion, căci pentru a-l primi pe nemuritor, mai că-i gonise pe clienții rămași la poker. Nu-și făcea griji că i-ar fi pierdut de mușterii din pricina grosolăniei, căci nu era vin de soi ca la hanul lui și nici han ca Butoiul Spart în tot Aeternumul.

- Ce te face să crezi că el e hoțul? întrebă Rufio, reluând discuția de mai devreme.

Narcis își luă seama și schimbă vorba.

- Dar tu ai vreo bănuială? Cine crezi că le-a furat?

- Banuiesc pe cineva, dar n-am suficiente probe, zise el jucandu-se cu nasturele din buzunar.

- Aha. Si, cine-i omul? E om?... Crezi ca a surprins cineva discutia dintre tine si Stelianos?

- Posibil. E vorba de niște cărți importante.

- Bune de pus la păstrat… Păi, dacă termenul e azi, trebuie găsești cărțile până în zori, nu? Dacă ai nevoie de ajutor iti stau la dispozitie, să știi.

- Renunți tu la petrecere?… se miră anticarul.

- Prietenul la nevoie se cunoaște! Oricum, n-a început încă. Parcă Anghelon te-a invitat și pe tine, nu?

- Da, într-adevăr, dar ști bine că nu-mi place să las lucrurile neterminate… Am nevoie de o echipă și timpul e scurt. Nu cred că hoțul ne-a urmărit până la capăt ca să știe ce se poate întâmpla mâine, dacă profețiile nu se pierd …

- Auzi, amice, tu chiar crezi în bazaconiile alea?… Cât de naiv poți să fii să crezi într-o legendă inventată de un psihopat și în scrierile unui mag ateu, care ascultă ce-i latră câinele sau în cazul tău, ce-i ouă cocoșul?!…

Rufio se întristă.

- Ei, vorba vine! Tu ai mâncat un ou fiert, ouat de un cocoș voodoo și te-ai făcut necurat…

- Fata n-a vrut sa-mi faca rau... Se indragostise si ascultand sfatul ghicitoarei, mi-a gatit acel ou fermecat, ca pe un soi de filtru de dragoste. Si asta, fiindca n-as fi fost indeajuns de curtenitor cu dansa...

- TU! N-ai fost TU, curtenitor! Hm! Sa nu te aud ca-ti pare rau de ea! se ratoi Narcis. Nu merita, frate! Ce-a cautat la tiganca?!... Daca eram in locul tau, o alungam din casa fara un ban, pe cand tu te-ai purtat cu ea de parca ar fi fost o victima!...

- Asa si era, Narcis. Dar sa incheiem subiectul acesta, ma deprima...

- Ei, acolo unde nu e credinta, se petrec tot felul de chestii uracioase!... Asa a fost sa fie! Fiecare cu crucea lui... Oricum, cu profetia e alta treaba, nu trebuie sa credem in asemenea lucruri.

M-auzi, Rufio?! Să ne temem de sfârșitul lumii, nu de sfârșitul unui oraș! Aeternum mai găsim noi, iar dacă nu găsim, inventăm. Totul e să fii sănătos și-n putere și le faci pe toate.

- și asta o spune insuși Narcis cincinnatus! râse nemuritorul.

- Da, dragule, și am dreptate. și mai apoi, dacă e să se dărâme nisiparnița, o să cadă în partea de sud a orașului… Au, exact unde șezi tu… Nu-i nimic, te primesc la mine, căci stau in vest și am și un pat gol, dacă te interesează.

- Mai vedem noi… De altfel, ai uitat profeția? Clepsidra se va opri, după care pământul se va surpa și odată cu el, întregul oraș.

Narcis se stramba.

- Stelianos m-a pus intr-o pozitie deloc placuta, se confesa anticarul.

- Vrei sa-l ajuti pe vrajitor, dar sa indeplinesti si ordinul sefului, nu?...

- Ma gandeam... nu mi-o lua in nume de rau... tu l-ai trada, daca n-ai avea incotro?...

Narcis zambi malitios.

- Pe Stelianos?!... Ce, esti nebun?... Nici in cele mai rele cosmaruri!

- Da, ai dreptate... ofta nemuritorul, amarat. Mai ai de citit din codexul acela? intreba el, dupa o pauza.

- Nu, l-am inapoiat aseara. Vrei sa vezi notiile?

Desi isi permitea sa cumpere, Narcis prefera sa imprumute lecturi de la cunostinte. De altfel, avea multe carti si chiar obiecte vestimentare primite cadou de la amici, lucruri cu care se mandrea si pe care le etala cu placere ori de cate ori i se oferea ocazia.

Hangiul se întoarse cu porția de sarmale pentru Rufio. Lui Narcis însă îi puse dinainte un modest pahar cu grog și acela de servit țuică.

- M-am gândit că o fi domnia ta la regim, dar nu vreau să te pierd de mușteriu, dându-ți altceva decât ai voie să consumi.

- Bine, concep că am fost “ intoxicat ” cu cianura dizolvată în grog, dar puteai măcar să-mi dai într-un pahar mai mare! se plânse Narcis.

- Ba să am pardon, se apără nea’ Kenan, dar ați băut deja două pahare pe când jucați cărți!…

- și?… Þi-e teamă că mă îmbat și încep să-ți cânt romanțe sub balcon?!… Da-mi, omule, să beau! Sau vrei să te beau pe tine in loc?!… amenință nemuritorul, ridicându-se de la masă.

Rufio clătină din cap, zâmbind. Mare figură mai era și Narcis ăsta!

- Tocmai asta încerc să evit, zise hangiul cu jumătate de gură.

- Ești un, un… un insensibil! făcu Narcis și căzu înapoi pe scaun.

Rufio pufni în râs.

- și mai spui că Stelianos e paiață…

- V-aș fi adus miere, dacă mai era, dar tocmai am folosit ultima linguriță, se scuză omul. Dacă mai aveți nevoie de ceva, mă strigați, mai zise el, apoi îi lăsă singuri.

- Nu mi-ai răspuns la întrebare: de ce-l bănuiești pe vrăjitor? zise Rufio, tăindu-și o felie de pâine neagră.

știind că n-are voie să mănânce legume, hangiul îi adusese pe farfurie patru bucati de carne in forma de sarma, desfăcute din foaia de varza.

- Triada sacră a omenirii: vin, pâine și undelemn. Măcar atât să poată consuma un excomunicat, zise Narcis, privind către farfurie. Ia, dă-mi și mie o felie!

- Vezi tu, insistă Rufio, Evlampionis a fost tot timpul cu mine, n-a avut când să ascundă cărțile.

- Dar poate că a aflat un mod să le facă să dispară în absența voastră… Căci presupun că ați plecat de lânga ele, dacă pe urmă, nu le-ați mai găsit, nu?…

Rufio zambi, delectându-se.

- și, unde le-ați lăsat la plecare?

- În pământ, Evlampionis le îngropase…

- Aha. Vezi? Poate că locul unde le-a pus, o fi alcătuit din nisip mișcător și cărțile s-au afundat în pământ.

Rufio stătu în cumpănă, la ipoteza asta nu se gandise.

- Se poate, murmură el.

- Eu cred că așa a și fost!

Narcis își rupea felia în bucățele mici, împrăștiind masa de firimituri. Cum gestul lui semăna cu al unuia ce mărunțește pâine ca s-o dea la păsări, lui Rufio îi veni in minte o imagine din copilărie, cu niște vrăbii ce se zbăteau prin iarbă, îmbătate cu pâinea înmuiată în rachiul unchiului său. Explicația unchiului, ce era la fel de amețit ca și vrăbiile, fusese aceea că desfătat de ciripitul lor, voise să le cinstească drept mulțumire…

Se întrebă distrat dacă nu cumva și Narcis avea să înmoaie bucățele în grog. De fapt, ținând seama de rețeta hangiului, tot ce-i lipsea băuturii pentru a fi un ceai bine aromatizat, era chiar planta de tei sau oricare alt ceai de consum alimentar.

- Deci, vrei să spui că n-are rost să căutăm volumele, că ele sunt deja la castel?

- Nu știu dacă sunt la castel, se eschivă Narcis, împingând cu piciorul pe sub masă geanta pe care Rufio n-o observase.

- Narcis, ști bine că astea sunt doar supoziții, noi stăm aici și hoțul citește lucruri interzise.

- Depinde… zise nemuritorul, iar Rufio nu s-ar fi mirat să audă și “ dacă îndeplinește condiția “.

- Păi, la ce le-ar fi luat dacă nu să le citească?…

În loc de răspuns, Narcis înmuie pâinea în grog, o vârî în gură, apoi începu s-o mestece, strâmbându-se.

- Degeaba râzi, e foarte bună, zise el prefăcut.

Rufio se uită lung la el, apoi ii comunica cu simplitate:

- Þi-am găsit nasturele! și scoase din buzunar piesa platinată, ce întruchipa un cap de lup.

- A, da?… făcu Narcis, uitându-se la cămașa sa de mătase neagră.

- Þi-am zis de ieri că se mai ține într-o ață…

Într-adevar, al doilea nasture îi lipsea. Nemuritorul indică locul, apoi își netezi cămașa protector.

- Eh, am observat aseară, dar nu m-a sinchisit prea mult. Ce mare lucru un nasture?… Îmbrac altă cămașă și gata! Numai că mă grăbeam și cum asta îmi era la îndemână, n-am mai stat s-o schimb.

Rufio strânse din umeri; nemuritorul era cunoscut pentru garderoba sa impresionantă, cu haine sortate după culori și material.

- Dar unde l-ai găsit? îl chestionă într-o doară.

- În grădină.

- Da, Evlampionis își amenajează o grădină nouă, își aminti el. L-a prins dragul de grădinărit…

- La câțiva pași de groapa cu cărți, adăugă Rufio cu simplitate.

- Serios?… se hlizi nemuritorul. Cred că l-am pierdut, când am fost la vrăjitor să-i dau răsadul de trandafiri – ști, el și cu Stelianos au o pasiune comună… Rufio abia-și stăvilea râsul. Ia, stai, bre, făcu el, râzând, tu mă acuzi pe mine de furt sau mi se pare mie??…

- Nu, rase anticarul, esti tare simpatic...

Îi întinse nasturele. Narcis trase sfeșniscul mai lângă sine, întoarse obiectul pe toate părțile, apoi îl puse în buzunarul propriu.

- Multam... Uite, notiile de care vorbeai, zise Narcis, intinzandu-i o agenda, pe care o scosese din buzunar.

Anticarul dadu farfuria intr-o parte ca sa-si faca loc pe masa, apoi lua agenda langa sine.

Serviabil ca intotdeauna, Narcis mutase deja la pagina de unde incepea derularea alfabetul dacic. Intitulase lucrarea sugestiv: " Alfabet nr. 4 " ; Rufio pricepu de aici ca amicul lui trebuie sa mai aiba si alte alfabete si tare i-ar mai fi placut sa mute paginile inapoi, dar se abtinu.

Isi relua cina, mutand foile cu mana stanga.

Nemuritorul ii urmarea, intrigat, schimbarile de expresie, produse in functie de rezultatele pe care le obtinea Rufio in febrila-i cautare.

- Nu vrei sa te ajut?... intreba el, la un moment dat. Daca mi-ai spune ce vrei de acolo, poate te pot indruma eu la pagina corecta. Sau iti caut eu, daca ma lasi!

- Bine, cauta tu, accepta Rufio, cu siretenie.

- Ia, zi ce nu gasesti! Narcis trase agenda spre el si incepu sa rasfoiasca paginile la intamplare. Nici mie nu-mi place sa caut prea mult si chiar am patit-o mai devreme...

Se opri, luandu-si seama.

- Nu gaseam adresa unui proscris, completa el imediat, insa deja ii captase atentia. Il privi cu rasuflarea taiata, asteptand inevitabilul. Dar Rufio tacu! Ce simbol cautai? il intreba el, eliberand aerul din plamani.

Pentru a nu comite impolitetea de a vorbi cu gura plina, Rufio facu semn ca vrea
ceva de scris pentru a-i desena literele. Dupa ce termina, anticarul ii intinse foaia, rupta din agenda, iar Narcis zambi, usurat.

Parcurse din nou paginile verificate de Rufio si dupa cateva notari pe spatele foii, ce semanau cu niste anagrame, scrise ceva pe verso, sub desenele lui Rufio.

Citi fara glas, reciti si pali brusc. Se ineca si apuca repede paharul lui Rufio, caci al lui se golise. Lua o gura, apoi tranti paharul, stropind cu vin rosu pe fata de masa.

- Ha! Evrica! facu el.

- Ai gasit?... se mira Rufio, care nu se agitase defel.

- Da!

- Ce inseamna?...

- Aaa, iti spun, daca imi zici unde le-ai vazut! se incapatana Narcis.

- De ce? intreba Rufio, cu prefacuta mirare. E vreo problema?...

- Nu sunt niste semne uzuale... Si mai apoi, in ce carte ai gasit tu scrise asemenea cuvinte, caci nu multa lume mai stie dacica vulgara?...

- Nu era o carte... Ce semnificatie au?...

Narcis ofta adanc.

- Inseamna... " cel de langa tine, cu cap de lup " . Ce-o mai fii si asta?...

- Da, intr-adevar, acum inteleg... murmura el ca pentru sine.

- Ce intelegi??

- Nimic important, zambi el, absent.

- Acum imi spui unde le-ai gasit?... insista Narcis, numai ca sa nu taca.

- Intr-o poveste, veni raspunsul. Aceeasi poveste cu profetii si clepsidre, despre care tot discutam... Acum, sunt curios sa aflu parerea ta.

- Referitoare la ce?...

- La cat de fidel ii esti lui Stelianos si cat de aproape vrei sa fii de lumina...

Narcis facu o grimasa de neplacere.

- Sti ceva?... O sa ma gandesc si o sa-ti dau raspunsul cat de curand.

Rufio se ridica de la masa, strigandu-l pe hangiu. Pe cand ii platea, Narcis ii facu cu ochiul lui nea’ Kenan, zâmbind. Acesta îi răspunse la zâmbet, apoi strânse vasele murdare.

Când hangiul le întoarse spatele, Rufio îl prinse de guler pe Narcis și îi șopti printre dinți:

- Accept orice impertinență, dar nu să fiu trădat! Sper că ne-am înțeles.

Nemuritorul înțepeni locului, cu un amestec de sfială si teamă. Își aranjă haina, înghițind în sec.

Îl știa pe Rufio ca fiind cea mai îngăduitoare ființă pe care o cunoștea , dar chiar și răbdarea are limitele ei.

OCTOMBRIE 2006