Nu s-au schimbat prea multe în viața mea în ultimii 3 ani... dacă au fost diferențe de climat interior, au trecut neobservate în goana mea nebună către un adevăr mai mare decât ce cunoșteam deja.
De multe ori mi se părea că timpul, pe dinafară și pe dinăuntru, a rămas încremenit la cei 16 ani cu care am luat lumea în piept. Nu s-au schimbat prea multe, sunt încă nedumerită, nesigură. Dar ne-singură.
Singura schimbare demnă de luat în seamă e acel adevăr care a venit peste mine neinvitat și conștientizarea sa inevitabilă: cunosc iubirea. Nu din povețe, din filme sau cărți, nu din povești sau din închipiuri puse cap la cap... o cunosc, o culeg de pe piele, bob cu bob, șoaptă cu șoaptă.

Dacă aș fi întrebată ce a fost înainte de iubire, răspunsul meu s-ar forma pe buze instant, mașinal: nimic. Ce a fost pentru iubirea mea înainte de iubire? E o sentință dată de trecut acest răspuns ce doare, nu pot schimba și nu pot pune la îndoială nimic: a fost ceva.
Povestea noastră, a mea și a lui (refuz din principiu să scriu acest pronume cu literă mare!), povestea noastră e scrisă în noi, frânturi se regăsesc pe foi împrăștiate prin casă – dacă povestea nu ne-ar mai aparține, și nici casa – ar rămâne nimicul?!... sau “ceva-ul” de dinainte de o altă iubire?!... Vreau să cred că nu.
Vreau să cred că lumina nouă din ochii mei a apărut din neant, peste un alt neant de vise deșarte concluzionate ermetic.

Vreau să cred că ne naștem pentru a iubi, că după iubire nu mai poate fi nimic. Și nici înainte.


Întâia oară când numele ei s-a “strecurat” în discuțiile noastre, ne cunoșteam și ne iubeam de prea puțin timp ca să pun întrebări. Sau ca să îmi pun întrebări. Luam totul așa cum mi se dădea, îmbătată de parfum – primeam în mine lumina unui om, învățam să îi cunosc trupul fără rețineri, tremuram fără să las să se vadă și mi-era atât de teamă că “toate astea ar dispărea dacă aș încerca să le pun în cuvinte”.

Tot ce fusese până atunci – viața mea, muzica mea, cei care se pretindeau a fi “bărbații mei” (cât de straniu... și de urât sună la plural!), tot ce fusese înainte de Chris putea fi înghesuit într-o acoladă și marcat cu adjectivul “palid”.

În casa lui Sică Tănase (numele de familie e aici pentru a mai atenua din ridicolul poreclei) – în casa lui Sică Tănase prindeam viață. Ca pe o bucată proaspătă de lut, Chris mă modela după forma și consistența visurilor lui, îmi desena aripi fără a folosi culoare, mă iubea pe canapele, fotolii, covoare și pardosele ca o furtună de lumină. Mă iubea pe mine, fata “aterizată” din intâmplare în casa cu umbre într-o zi de mai. Mă iubeam cu patimă, îl iubeam cu fascinație și cu buzele întredeschise, ascultând cum se scurgea în mine viața...


O dată ce iubirea scoate capul din zăpadă și încep să-i crească muguri, cere hrană din suflet și hrană din cuvinte. Fără să îți dai seama, începi să cercetezi cu ochii minții “solul” pe care crește noul rod al luminii... și să te întrebi ce a fost înainte, pe cine și cum a mai iubit perechea ta așa.
Răspunsul vine, natural, cu un zâmbet sincer – iubirea pură nu iubește secretele. Răspunsul vine ca un vânt usor la început, bate mai apoi iritant din spate și în final te face să cauți cu disperare o breșă în rațional, un chepeng în podeaua gândurilor tale, unde să te ascunzi de furtună. Răspunsul lui pentru casa aceea avea două nume. Dintre care unul era al ei.

“Adina era o fată cu care am făcut sex nebun”, mi-a spus într-o doară. Potopul meu de întrebări ciudate era încă stăvilit dar... adânc în mine, resentimentul față de un trecut pe care nu îl trăisem impreună creștea ca o buruiană. Ulterior am aflat că respectivele cuvinte erau doar cuvinte, venite, ce-i drept, din partea unui om care nu obișuiește să arunce cu cuvintele... totuși, spusese “sex”, nu “dragoste”.

Poate nu m-ar fi deranjat atât celălalt nume... Dana... cu care Chris împărțise tacit mai mult de trei ani. Dar nu purtam pică acelor ani petrecuți fără mine. Mângâierile Danei se șterseseră de mult.

Chris purta încă o brățară de piele cu o bilă în mijloc, metaforic ochiul atotvăzător – se pare că îi căzuse Adinei în timpul unei partide de “sex nebun” în casa lui Sică și a Emei. Și se pare că nu o purta ca să își aducă aminte de respectivele partide. Nimic nu fusese sacru. Doar libertatea lui de a purta ce-i place.
Când bila a început să se urâțească, Chris a făcut alta, a sculptat-o perfect rotundă, din lemn de mahon, cu mâinile lui. Chiar mi s-a părut drăguță respectiva bilă, până a ajuns pe brățară. Ochiul era atotvăzător, vara dintâi a dragostei noastre în toi, concluzia... nici una.

Simt nevoia să spun că, recitind “opera” Adinei am fost de acord cu un singur lucru: etajele spirituale. Sică era la etajul unu, Ema la cinci și se încăpățânau să locuiască împreună la doi. Dar asta era evident... așa că... Ema l-a cunoscut pe Radu în liftul spre nicăieri și acum stau amândoi la casă. Ema a divorțat de Sică și “au rămas amici”...
În zilele în care Flavius – Sică îmi povestea despre Ema ca despre un “ceva” luminos dintr-un trecut indepărtat (deși divorțul nici măcar nu se pronunșase oficial), lumina ei prindea în mintea mea un contur de zeiță. Trebuia să fie, frumoasă ca în poze și deșteaptă ca în povestiri, puternică, dominându-și bărbatul, împingându-l la disperare cu un singur cuvânt ori semn.
Impresiile mele despre Ema s-au dovedit eronate... singurul lucru adevărat din ce îmi imaginasem eu era acea lumină neabătută pe care o imprăștia în jurul ei. Restul... poveste. Femeia-zeiță coborâse pe pământ de la prima strângere de mână.
Flavius începea o viață nouă (sau credea că asta face), Chris și cu mine la fel.
Până când...


Telefoanele nocturne ale Adinei au început discret: cercetarea teritoriului nemarcat corespunzător și ocupat acum de o alta, așa se numește această tactică feminină în limbaj cosmopolitan – și tot pe filieră “cosmopolitană” (probabil) făcuse rost cea uitată de noul număr de telefon al lui Chris.
Inocență sau inocență, numiți-o cum vreți, replica lui Chris m-a liniștit temporar: “Și ce are dacă am rămas amici?”
Căutam un tipar. Flavius era prieten cu Ema-zeița, care fusese îndurătoare și îi lăsase aragazul și frigiderul până când va avea bani să-și cumpere altele noi; momentan, zeița tristă construia o relație cu Radu cel blând și primea regulat vizitele viitorului fost soț, ieșeau la câte o bere ca și cum nu s-ar fi întâmplat niciodată nimic, ba chiar ne vizitau pe mine și pe Chris.
Eu și Chris ne iubeam ca prin vis și într-un fel ardeam de nerăbdare să o cunosc pe femeia-zeiță care a tremurat sub atingerea lui înaintea mea. Și care, generoasă, nu lăsase în urmă decât o brățară și o carte poștală din Bremen.
Dezamăgirea mea avea să fie cruntă...

Fac o pauză... ca să scriu ce i-am spus lui Chris acum câteva clipe, în baie: Adina vorbește, nejustificat, despre Ema ca despre un animăluț.
Chiar dacă aș putea fi 100% obiectivă, tot m-ar deranja atâta infatuare...
Eu am aflat între timp că Ema nu e super-femeia care mă așteptam să fie, care îmi doream să fie, dar asta nu îmi conferă nici un dram de superioritate. Adina, în schimb, vorbește și despre mama lui Chris de sus... nepotrivit de sus. Dar la asta vom reveni.

E o minciună că scriem ca să nu fim citiți. Ar fi o risipă de timp și de foi și de cuvinte. Chris citește oricum în mine ca într-o carte deschisă... iar eu îmi găsesc liniștea de după scris doar în brațele lui. Așa că am să-i citesc ce am scris până acum și am să mă ridic de pe pat căutând liniște.


S-a sugerat la un moment dat chiar că am putea ieși toți trei – Chris, Adina și cu mine – la o bere, că doar îi spusese fetei că are pe altcineva și ea nu se supărase; și discuțiile acelea lungi Bremen-fix București-mobil erau lungi pentru că bietul suflet călător, aflat departe de casă, nu avea cu cine să vorbească. Și marmota...

Oricum, Adina mi se părea și ea fabuloasă. Deși numele ei seamănă cu “Alina” – după o regulă nescrisă cu foarte puține excepții, “Alinele” sunt proverbial de... neinteligente – Adina noastră părea un monument de cultură și dar al înțelepciunii. Exagerez desigur, dar și ea face asta on a daily basis. Fata era plecată cu bursă la Universitatea din Bremen, asta după ce studiase tot cu bursă la Berkeley; văzuse America, îl iubise pe Chris și pentru scurtă vreme scrisese la “Dilema Veche”.
Începusem să fac alergie la auzul numelui respectivei publicații, așa că... le-am scris și trimis un articol (de fapt, o înșiruire de aberații așezate frumos în pagină!!!) în 500 de cuvinte. Mi-au scris înapoi și, cu felicitări sincere, mi-au cerut un articol ceva mai lung. N-am mai făcut risipă de timp. Începusem să dărâm în mintea mea “mitul” Adinei. Ema a fost cea care a dat imaginii de zeiță prima lovitură. Aproximativ redate, cuvintele ei ar fi sunat cam așa: “Era grasă și total neatrăgătoare”. Urmarea sugera că nici măcar nu era atât de deșteaptă pe cât voia să pară.

Era crud, deoarece Chris ar fi putut să aibă orice femeie își dorea, oricât de frumoasă și oricât de inteligentă. În schimb, el se mulțumise cu o fată care nu avea nimic de spus, oricât de multe cuvinte (și-n oricâte limbi) ar fi “cules” din dicționar. Era dureros și jignitor pentru mine, Adina potretul real al Adinei lua forma a ceea ce urăsc cel mai mult: prefăcătoria. Vedea clar minciunile din spatele voalului trandafiriu. Și-l vedeam pe Chris al meu murdar pe aripi.

Între timp, iubirea noastră creștea firesc, cu sărutur, cu nopți de destăinuiri (ale mele) și de tăceri parfumate (ale lui). Locuiam – și locuim – într-o mansardă mică în care dragostea noastră abia încape. Ne-am iubit în fiecare colțișor, în fiecare moment al zilei, ne aparțineam trup și suflet, eu îi dădusem tot ce eram pe o tavă de argint... acum voiam trecutul lui, împachetat și lăsat cu fundă roșie pe masa din bucătărie.