agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 1634 .



Minunea din strada Augustin Pacha
proză [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Teardrop81 ]

2006-08-23  |     | 




Ești locuit de casa în care stai. Apoi de omul care își plimbă câinele când ieși, cu ochii roșii de somn și trupul jerpelit de blugi, să-ți cumperi tigări. Apoi de vânzătoarea plictisită. Apoi de cafeaua aburindă și de țigara fumegândă. Apoi de televizorul în care se întâmplă mereu chestii de care te simți departe și sătul, oricât de flămând ai fi în așteptarea ta.
Strada Augustin Pacha. O casă veche, cu etaj, în inima supraetajată a orașului. Nu și-ar fi permis nici în ruptul capului să locuiască acolo, dacă n-ar fi fost singura casă din centrul orașului unde chiria era de mahala. Hiba?
Case defecte pentru oameni defecți. La parter, trei săli ale Conservatorului, din care în două se repetă zi-lumină la fagot, oboi și alte instrumente, ori soprane zgândără geamurile încordându-și corzile. În a treia sală, liniște. Mormântneantnimic.
La etaj ar fi trebuit să fie trei apartamente. Unu: o firmă de asigurări, cu un birou liniștit din care se aud doar în răstimpuri imprimanta cu ace sau telefonul cântând scurt: cri-cri. Doi: apartamentul lui, singurul apartament “pe bune” din clădire, o cameră, o bucătărie, o baie, un pat, o masă invadată de cărți, patru rafturi de bibliotecă invadate de cărți, un șifonier îngust și plin, un suflet încăpător și gol. Trei: din nou, liniște. Mormântneantnimic.
Mirare. Colțul dinspre răsărit al clădirii, pe care ar fi trebuit să se afle al treilea rând de încăperi, era prăbușit. Căzut, pur și simplu. Picajul unei bombe precise, lăsând în urmă câteva țigle ce făceau echilibristică pe niște grinzi înfundate în moloz. Deasupra, chiar în buza acoperișului rămas încă nevătămat, unul dintre cei trei cavaleri-ornament de tinichea alămită ce străjuiau clădirea, era înclinat ca pentru o plecăciune înspre grămada de moloz în care își va fi odihnind într-o zi rugina.
De fapt căzuse doar o jumătate din rândul al treilea de încăperi, cealaltă jumătate rămânând să se exhibe privirilor străine. O mascà neîndemânatic un nuc pitic ce crescuse cum necum din grămada de moloz. Cu zidul acestei jumătăți era el vecin. Și pentru neajunsul cavalerului umil îi ceruseră doar jumătate de chirie.
A stărui. Ultimul an de facultate și primii doi de serviciu îl prinseseră în casa asta, martor îndrăgostit al ruinei. Era plecat zile întregi în delegații, dar se întorcea mereu în vecinătatea nucului tăcut și al cavalerului ce refuza să cadă. Și-ar fi permis acum să se mute, dar ceva îl ținea pe veranda din curtea interioară, unde își bea cafeaua duminica dimineața, contemplând grinzile ruinate pe care urca bucuroasă iedera. Tot ansamblul se prăbușise decent, în spate, în curtea interioară a clădirii. În față, pe stradă, viața alerga nestingherită.
Nu știa de ce nimeni nu lua nici o măsură, să repare ruina. Proprietarii casei erau un cont de bancă în care își depuneau în fiecare lună obolul firma de asigurări, Conservatorul și el. Și după cum bine se știe, un cont de bancă nu are sensibilități legate de ruine.
Voci. În timp își dăduse seama că ruina are viața ei. Învățase să ignore oboiul, fagotul, sopranele, imprimanta cu ace, telefonul cri-cri, însă ruina vecină îi vorbea într-o limbă pe care nu putea s-o neglijeze. Nucul ce fremăta în adierile nopților senine. Þiglele ce cădeau pe rând în timpul furtunilor în care grinzile dezvelite gemeau, ca și catargele unei corăbii amenințate. Rama de fereastră rămasă să bată ritmic în cadența ploii și a vântului ce arunca stropii până în peretele sănătos al camerei lui.
În zilele senine de după o furtună, grinzile plesneau înfundat la soare și umezeala din perete se usca încet, mult prea încet. La sfârșitul primăverii ploioase văzu cum în colțul camerei lui se insinuase igrasia. Mută biblioteca pe acel perete, într-un gest inutil. Negarea e calea cea mai bătătorită.


*

Zilele treceau anoste și singuratice. Încercase să țină un jurnal al ruinei. Oameni care îl plictiseau, slujba care îl sugruma încet în monotonie. Secretare, coafeze, studente, o colegă din branșă - care veniseră la ruină ca la muzeu și îi dormiseră câte o noapte în patul cu căpătâi împletit din fier forjat și tivit cu alamă precum armura cavalerului. Sticle de vin, cu fundul limpede; cărți lipsite de sațietate; amici fazi; mama care sună o dată pe săptămână; călătoriile lungi și somnul, oboiul, fagotul. Într-o noapte se trezi cu sentimentul clar că nu era martor la nimic, că de fapt nucul, cavalerul, grinzile, rama ferestrei, începutul de igrasie, țiglele care nu mai terminau de căzut, toate era decorul unei reprezentații la care uitase replicile. Sau monologul.
Sufleur. Pe Ana o cunoscuse intr-unul din periplurile lui prin țară. Doi călători, căutând. O iubise din clipa în care ea văzuse ruina și tăcuse tulburată, fără comentarii gratuite oh my God ce chestie cool. Zugrăvise apartamentul și mai ales colțul imediat după prima ei vizită, conștient că putea învinge igrasia, măcar pentru o vreme. Apoi… Dar o avea pe femeia de apoi.
Erau mereu pe drumuri, amândoi. Uneori treceau două-trei săptămâni până apucau să se vadă. Atingeri. Făceau dragoste, neîntrerupt, cu mâinile încleștate în decorațiile de fier forjat de la căpătâiul patului. Jos, sopranele își încordau în continuare corzile. Ruina purta haine de vară. Iedera înflorise în flori mici și alb-delicate, iar nucul mângâia grinzile într-un verde amețitor.
Ana nu putea rămâne mai mult de câteva ore, o după-masă, o noapte cel mult. Reușea însă de minune să completeze prin prezență scurtă grăbită vie absențele de tot felul din jur. Și prezența ei era bună, decretase și cavalerul care – ce revelație – nu se ploconea, ci saluta reverențios răsăritul; cum de pricepuse abia acum asta?

*


Weekend: Se gândea la toate astea în vreme ce-o urmărea pe Ana dormind pe burtă, cu trupul răsfirat pe pat, cu soarele răsfirat în păr. Prima sâmbătă în care nu se trezea doar ca s-o conducă la mașină, cu cafeaua băută în întârziere, cu “te pup”, “pe curând”,”încerc să vin săptămâna viitoare”. Primul weekend doar al lor.
Își luă blugii și se pregăti să iasă după țigări. Avea părul ciufulit și trupul somnoros. Pe când deschidea ușa, cât mai încet cu putință, Ana începu să se miște leneșă, trezindu-se parcă.
Șoc. Pe palier, în dreapta, în loc de grinzile îmbrăcate în iederă, văzu o ușă albă, vopsită, imaculată. Pe hol mirosea a prăjituri. Se frecă la ochi, uimit, dar vedea în continuare clar ușa înaltă a apartamentului trei, peretele crem și curat, nevătămat. Aproape înlemni când auzi ușa descuiată și o bătrânică ieși în capot, zâmbind.
- Bună dimineața, Tibi. Ce bine că te-am prins, mergi la magazin? Îmi iei și mie niște cafea?
- Bună… …’neața, bâigui Tibi. Mda, sigur… Se întoarse pe călcâie și păși spre capătul palierului, spre scări, nebăgând în seamă femeia care îi întinsese o bancnotă. În curtea din spate, o adiere însorită tremura printre crengile nucului falnic.
Ajunse afară. Se duse imediat în mijlocul străzii, ca să poată avea o privire de ansamblu. Clădirea era intreagă! Neatinsă. Completă, cu cele trei rânduri de ferestre. Tibi privi consternat. Un om ieși de vis-à-vis, nepăsător, plimbând un cățel în lesă.
Se apropie de a treia fereastră de la parter. Se auzea clar muzică. O femeie cânta la violoncel, strângându-l tare cu picioarele nervoase, într-o partitură pe care o repeta absorbită.
Când se întoarse, cu pachetele de țigări și de cafea, se mai liniștise, dar se uită încă o dată la casă, halucinat. Sări scările câte trei și ajunse în fața ușii albe. Apăsă butonul soneriei. Era adevărată. Bătrânica apăru, în capotul ei albastru.
-Mulțumesc, Tibi, ești un drăguț, ca de obicei. Tibi, privea fascinat, în spatele femeii, la holul în care două draperii vișinii legate cu eșarfe aurii lăsau să se vadă o cameră luminoasă.
-Hai, intră o secundă, mă duc să-ți aduc banii. Femeia intră in bucătărie. Din camera în care se scălda soarele pe un tablou în ulei deasupra unei canapele decorate cu perne mici, triunghiulare, ieși o pisică albă și se frecă de pantalonii lui, mieunând.
-Luna, lasă-l pe Tibi, leneșo! Îți place ție să te dai bine pe lângă toată lumea. Bătrânica se întorsese, cu bancnota și cu o farfurie pe care abureau acoperite cu șervet, prăjituri tăiate egal.
-Sunt cu brânză dulce și stafide, numai ce le-am scos din cuptor. Îmi aduceți voi farfuria mai târziu. Tibi zise un săru’mâna ce părea normal și se întoarse spre ușa apartamanetului său, căutând cu o mână cheia în buzunarul blugilor strâmți, în vreme ce bătrâna închidea ușa, certându-și pisica ce voia s-o zbughească pe palier.
Abia închise ușa după el că Ana ii sări în brațe și aproape scăpă farfuria.
-Unde mi-ai fost, ciufulitule? Îl sărută apăsat pe gură și Tibi simți gustul cafelei pe buzele ei calde. Ana văzu farfuria și râse.
-Iar te-a trimis tanti Roza după cafea? E-o afacere bună asta. Mmmm, ce dulci sunt. Vrei?
Ana îi dădu să muște din prăjitura ei. Îi purta o cămașă ce-i ajungea, într-un alb aproape diafan, până la jumătatea coapselor goale.
-Þi-am făcut cafea. Câte cuburi de zahăr vrei?
-Nici unul. Vreau să o beau amară, să mă trezesc. Sau… pune patru, Ani, cine-a zis că azi ne trezim să ne grăbim undeva?
Ana veni întinzându-i cana plină și se trânti în pat lângă el, terminându-și prăjitura. Tibi sorbi o gură de cafea și râse de Ana care își lingea degetele ca un copil.
-Sunt dulci? Ia să vedem. Îi luă degetele și i le sărută pe rând. Râseră. Te iubesc, măi femeie.
-Și eu te iubesc, ciufulitule, chicoti ea înfigându-și degetele în părul lui. Apoi își lipi gura de a lui. Părul ei îi gâdila fața.
Prin fereastra deschisă, soarele de amiază intra nestingherit. Și împreună cu el, o pală de aer răcoros. Era bine.

______

Claudiei


.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!