N
imic nu-i amintea de Sărbători mai bine decat mirosul de arome al aluatului dospit, ce se cocea în brutăria de peste drum. Îl adulmeca cu nesat și îi plăcea să identifice fiecare aromă în parte, asemeni unui maestru cofetar. și de fiece dată, își călca pe inimă și ignorandu-și soarta, cumpăra aburinda felie de cozonac cu cacao și rahat, pe care o savura apoi în spatele tejghelei, alături de cana cu vin fiert, aromatizat cu nucșoară.

Așa își incepea Rufio ultima seară din an și nu de ieri, de azi, ci de peste un secol. Ziua Anului Nou, ca și cea a Crăciunului, îi erau atat de dragi că-și dorea uneori ca zilei de doauzeci si sase decembrie sa-i succeada imediat cea de intai ianuarie, sărind astfel peste cele cinci zile lucrătoare ce despărteau aceste sărbători. Copil fiind, anticarul nu putea suferi aceste zile, cand guvernanta ii intrerupea jocul, amintindu-i de temele de vacanta de care uitase cu desavarsire…

Rufio isi sustinea si in prezent opinia cu privire la zilele calendarului, doar ca acum glumea, bineinteles. Se știe că această scurtă perioadă e deosebit de benefică pentru comert, iar pentru el însuși însemna răgazul necesar pentru a-și pune ordine în viata profesională, dar și personală, apreciind cu grijă evenimentele anului ce se termina; spre exemplu, dacă se certase cu cineva, căuta să se împace pană la finele lunii, iar dacă împrumutase pe altcineva, își revendica banii tot în acest interval de timp si asta doar daca era vorba de o persoana instarita.

Multi l-ar fi crezut zgacit, căci purta mereu aceleași haine, de parcă n-ar fi avut și alte schimburi, dar anticarul era doar modest: în loc să cheltuiască pentru sine, prefera s-o facă pentru a-i ajuta pe ceilalti.

De aceea, nu era de mirare de-l vedeai de Sarbatori, îmbrăcat cu același costum de catifea rubinie ce se asorta de minune cu stacojia vestă, de a-l cărei buzunar atarna lantul de aur al ceasornicului. Deși uzate, veșmintele lui erau întodeauna curate și degajau prospetime și bun-gust.

Un alt cusur al anticarului era și faptul că păstra în al doilea buzunar al vestei două liste după care se ghida în zilele speciale. Programul acelei seri, ca și cel al Revelionului trecut, cuprindea trei obiective, și anume: închiderea magazinului – imediat ce se întorcea băiatul de prăvălie, apoi avea să cineze ca de obicei, cu un prieten de-al său, pentru a-și petrece noaptea dintre ani în fortăreata de pe colină, ultimul punct de pe listă și cel mai așteptat.

Era un plan destul de anost, dar cum n-avea prea multi prieteni, n-avea nici invitatii la masă și nici să meargă așa aiurea, nu-i venea la socoteală. Exista totuși o invitatie actualizată în fiece an, cea a familiei Anghelon, dar Rufio o refuza în permanentă, căci presimtea ca el nu face parte din lumea care era invitată acolo și voia să evite stanjeneala.

Isprăvindu-și gustarea, Rufio stranse firimiturile, clăti cana cu apă din carăfă, apoi își scutură vesta și aruncă o privire către orologiul din perete. Sase si treizeci p.m. Lyan întarzia. și nu numai el, ci și clienta lui fidelă, ce-și făcuse o obișnuintă in a cumpăra cadouri de la magazin, mai înainte de a merge să cineze cu familia surorii ei.

Se intelege că anticariatul domnului de Roxa-Lhea era cel mai indrăgit magazin din oras. Găseai aici tot soiul de obiecte ce aminteau de Ceasornicul de nisip : ghiduri, desene, jucării sau clepsidre de masă.

Acestea fuseseră donate de către colectionari, dar cum nu le cumpăra nimeni, căci nimeni nu mai credea in legendă, anticarul le scosese de la vanzare si le tinea depozitate intr-o debara. Rufio achizitionase o sumă de obiecte antice, cum ar fi prima atestare documentară a Aeternumului, pe cand acesta il avea in frunte pe regele hedonist, ce avea să provoace indeplinirea profetiei, sforile cu care fusese legat Ceasornicul de nisip, atunci cand regele nebun poruncise imobilizarea Clepsidrei sau chiar pravila in care formulase aceasta poruncă.

Inaltă de cinzeci de picioare, cu suport de argint și recipiente de mărgean, Clepsidra veghea asupra orașului ca un ochi veșnic treaz. Se spunea că Aeternumul se clădise in jurul ei și atunci cand Clepsidra se va prăbuși, toată suflarea orașului avea să dispară o dată cu ea.

Dar aceasta era doar o profetie de mult uitată, iar Ceasornicul era mai degraba un totem decat o amenintare.

Anticarul privi din nou catre orologiu, ale carui limbi indicau acum sase patruzeci si cinci p.m. , apoi ridica din umeri si se indrepta spre oglinda cu rame taiate in forma de romb. In stanga ei, in coltul peretelui, se afla un bradut impodobit cu mere rosii si margele de sticla ; desi il avea din Ajunul Craciunului, inca nu se saturase sa-l admire si nu se putea abtine, ca trecand pe langa el, sa nu se opreasca fie si o secunda pentru a potrivi mai bine cate o podoaba care i se parea lui ca nu sade asa cum ar trebui pe creanga ei.

Isi verifica cravata de matase visinie si nu-i gasi niciun cusur, pentru ca imediat dupa ce se indeparta, sa-si desfaca accesoriul vestimentar si sa revina in fata indispensabilei oglinzi…

Oscila in a-si pune acul de cravata in buzunarul vestei sau pe polita de langa oglinda. In copilarie, guvernanta il certa adesea pentru neatentie, caci capatase o deprindere in a-si pierde lucrurile ; de aici, se instalase o teama aproape patologica de a nu uita sau pierde, fie ca era vorba de un obiect valoros ori de unul insignifiant.

Iar acul cu pricina, o agrafa de platina in forma de dracon, era deosebit de important, caci era un cadou de la insusi proprietarul fortaretei unde avea sa petreaca la cumpana dintre ani ! Asa ca-l aseza in buzunar, pentru mai multa siguranta. Isi lega cravata si prinse acul la locul lui, pe sub funda esarfei.

Dar incetineala aceasta in miscari nu avu niciun efect, Lyan nu dadea semne sa apara. Rufio ii scrise un bilet, apoi iesi din magazin si incuie usa, asezand cu grija foaia in rama geamului. Ura sa plece inainte de vremea stabilita, dar nu avea ce face, mai ales dupa mesajul primit de la Stelianos.

Anticarul urca intr-o trasura obisnuita, impodobita cu beteala rosie. Unica destinatie din acel loc era podul de peste Astrum, asa ca omul dadu bice cailor, fara a mai astepta comanda.

Rufio indragea Aeternumul, aceasta magnifica utopie care avea toate calitatile unei bijuterii de lux si niciunul din defecte, care-i tinuse loc de camin si de parinti laolalta, care-l fascina si-l ravasea deopotriva. De aceea, nu daduse nicio atentie profetiei, iar faptul ca Stelianos il trimitea sa-i probeze veridicitatea, i se parea o treaba fara sens, mai ales acum in prag de sarbatoare, cand nimanui nu-i sta minta la lucruri serioase.

Sprijinit de parapetul cu lampioane rosii, anticarul privea melancolic catre insulă. Clepsidra se afla in mijlocul ei, inconjurata de statuile sparte, care ar fi fost pe timpuri, ostasi neinfricati preschimbati in stane, dupa cum spunea legenda.

Rufio o stia pe de rost, dar nu rezistase tentatiei de-a cumpara pentru a mia oara brosura in care aceasta era prezentata. De altfel, nu era singurul care facea acest gest inutil ; la un anumit interval de timp, apareau pe piata noi editii ale brosurii si era la moda sa le colectionezi dupa formatul paginii si dupa culorile fontului.

Ani de zile, Rufio vazuse in legenda o bazaconie si fusese convins ca nimeni si nimic n-avea sa distruga acest oras de vis, caci numai gandul de a-i rapi stralucirea si veselia era o abominabila crima.

Ajunsese aici la fel ca și ceilalți: călătorind spre o anumită destinație, se trezise dintr-o dată într-un loc strain, fără a ști cum nimerise acolo. Si n-a mai putut pleca, căci deși legenda vorbea despre o interdicție pentru cei care plecau din oraș, nu părea să existe vreun mod de a-l părăsi – poate doar traversand deșertul, dar cutezanța însemna moarte.

Oricat de priceput, niciun cartograf nu reusise să facă o reprezentare grafică a oraºului, neputându-i defini hotarele; centrul părea înconjurat din toate părþile de nisipuri, iar cine încerca sa găsească cetăþile megieºe, se pierdea prin deºert ºi era nevoit să se întoarcă acasă fără niciun rezultat.

De fiecare data cand isi lasa gandul sa zboare peste muntii aceia albi, Rufio simtea si mai aprig izolarea ce le era impusa. Simtea cateodata o dorinta nebuna sa alerge, sa evadeze dincolo de nisipuri, ca dupa zidul ghetoului unde ti-ai pierdut frumosii anii ai tineretii… Oricat de scump e materialul din care au fabricat colivia, aceasta ramane totusi o colivie, iar omul a fost creat pentru a trai liber.

Trecuse o buna perioada de vreme de cand oamenii nu mai stiau nimic despre lumea din afara, pentru ei nu mai exista decat Aetenumul, decat Clepsidra acesta imensa, al carei rol nu era bine definit.

Un zgomot de voci il deranja din meditatie. In dreapta, lângă piciorul podului, trei pușlamale afumate, deghizate de Carnaval se țineau pe după umeri și cântau cât le ținea gura; Rufio zâmbi ușor – bețivanii n-aveau voci rele și cu talentul lor, puteau face câțiva gologani, dacă i-ar fi primit vreun birjar pentru distracție.

Auzise despre săraci al căror talent fusese descoperit în acest fel, cântând în spatele vreunei trăsuri; în general, câștigul obținut de la mușterii era împărțit cu vizitiul care le permitea să se urce în spate, iar dacă clientul își delecta auzul fără să plătească și distracția alături de transport, nu era el de vină, ci artistul, căci falsase sau glumele lui fuseseră prea slabe.

Acest soi de reprezentații apăruse din inițiativa mai marilor orașului și aveau la bază principiul că fiecare om are un talent al său, nu trebuie decât să-l descopere, iar aici, în Aeternum, orice talent poate fi valorificat. Gestul acesta făcuse ca șomajul să nu fie decât un cuvânt de dicționar.

Petrecaretii ajunsesera deja pe bulevardul Casia si intrau intr-una din carciumi, probabil ca sa-si ude gatlejele uscate de atata cantat… Si nu erau singurii care petreceau - oamenii ieseau din magazine, intrau in cafenele, orasul traia in toata puterea cuvantului, fara a se gandi o secunda la amenintatoarea profetie.

Iar orasul imbracat de Sarbatoare era minunat ! Brazi împodobiți cu măiestrie dormitau la colțul fiecărei clădiri, unii falnici cu lampioane în culorile curcubeului, alții de-o șchioapă cu lanterne minuscule, fiecare după înălțimea casei pe care o străjuia. Era un deliciu sa-i privesti !

Dar vizita lui Stelianos ii stricase deja seara si oricat s-ar fi straduit, n-avea sa se mai simta ca pana atunci. Era deja opt p.m. , nu mai era timp de pierdut.

De obicei, străbătea distanță de la magazin până la fortăreață de pe colină cu inima plină de bucurie. De astă dată însă, bucuriei îi luase locul neliniștea; îl cunoștea pe vrăjitor de ani de zile și îl considera cel mai bun prieten, dar parcă în acea seară ar fi preferat să nu dea ochii cu dânsul.

Cu toate acestea nu se putea sustrage datoriei și s-ar fi mințit pe sine, dacă ar fi pretins că nu era și curios.

MARTIE 2006 – DECEMBRIE 2007