- Trebuie sã recunosc cã deºi þin mult la bãiatul ãsta, nu-mi place deloc cã s-a trezit tocmai acum, se destãinui Evlampionis, pe când coborau scãrile. Când era suferind, stãtea cuminte, în camera lui; acum o sã se plimbe prin tot castelul ºi o sã mã încurce. Îþi spun, preferam acel statu-quo.
- Iertat sã-mi fie, dar te cam delectezi, râse vampirul. Aºa spuneai ºi despre Elisa, cã era mai bine sã rãmânã pe vecie pruncul din leagãn ca sã nu te deranjeze când lucrezi?… Eu cred cã Erin colinda castelul ºi când era bolnav; mergea s-o vadã pe fiica ta. O sã te ajute mult, o sã vezi; sunt sigur cã dacã îi povesteºti despre profeþii, þi se va dedica în întregime.
- ºtiu asta, admise vrãjitorul. O sã fiu mai liniºtit dupã ce-i voi face horoscopul…
Erau la doar câþiva metrii de stratul de roze, când deodatã vrãjitorul tresãri, puse ghiveciul în braþele lui Rufio ºi se repezi cãtre groapa cu cãrþi. Hierograma se afla la locul ei, într-adevãr, dar era desenatã un pic altfel, cu o uºoarã stângãcie, pe care vrãjitorul nu ºi-ar fi permis-o nicicând...
Iar aceasta nu putea sã însemne decât un singur lucru: se comisese o hoþie, iar hoþul dovedea o dibãcie rar întâlnitã.
Evlampionis îngenunchie ºi începu sã scormoneascã þãrâna cu mâinile goale, fãrã a da cea mai micã explicaþie, ca ºi cum ar fi uitat complet de prezenta anticarului. Abia apoi, observa cã Rufio nu era uimit absolut deloc de acþiunile lui, fapt care-l îngrijorã pe Evlampionis.
Ajungând la stratul unde se aflaserã, dupã pãrerea lui, cãrþile fatidice, magul se opri ºi-ºi plimbã mâinile pe deasupra solului, ca ºi cum aºa ar fi putut descoperi informaþii despre cel care sãpase acolo înaintea lui. Palmele lui se jucarã un timp astfel, apoi omul suspinã uºor ºi înãlþã cãtre Rufio o privire cumplita.
Acesta îl privi nedumerit, dar nu cutezã sã întrebe; mai târziu, avea sã-ºi binecuvânteze tãcerea asta.
Vrãjitorul îºi curãþã degetele cu o lentoare calculatã, apoi ºi le trecu prin pletele roºiatice. Pãrea confuz, însã Rufio ghicea în asta o nouã simulare.
- Ce-am fãcut, ce-am fãcut??… se tânguia omul. Descântecul!… Am greºit descântecul, nu?… Nu se poate! Nu se poate!! Ah!
Însã Rufio nu-i dãdea atenþie; în timp ce vrãjitorul explora pãmântul, anticarul zãrise ceva strãlucitor la doi paºi de el ºi se aplecase sã vadã ce este. La prima vedere, obiectul nu pãrea mai mult decât un banal nasture platinat, însã dupã o cercetare amãnunþitã la lumina felinarului, sprâncenele anticarului se încruntarã.
- Trebuie sã verific incantaþia, sigur am greºit ceva!… insistã omul pe un ton nesincer, ridicându-se.
- Da… Dar de unde ai ºtiut cã nu mai sunt cãrþile?!… se mirã negustorul.
- Am fãcut un semn, dupã ce le-am îngropat, ai vãzut cumva? întrebã omul într-o doarã.
Rufio se arãta din nou nedumerit.
- E o hierogramã, menitã sã strãjuiascã obiecte ascunse; în caz de primejdie, capãtã un contur roºiatic în starea mercurului, invizibil pentru un ochi obiºnuit. Chiar ºi pentru unul neuman, ca al tãu… adãugã vrãjitorul, cu un zâmbet. Când am ieºit în grãdinã, hieroglifa iradia o luminã intensã ºi mi-a dat de înþeles aºadar cã cineva a umblat la cãrþi, mai exact, ºi le-a însuºit pe când noi eram sus, cu Erin. Ce m-a ºocat a fost ca ideograma pãrea neatinsã, deºi “ strãjerul “ þinea sã indice contrariul.
- Dacã ai ºtiut asta de la bun început, înseamnã cã n-ai crezut nicio secundã povestea cu formula eronatã, rosti vampirul, dupã un moment de gândire.
- Nu… Cusurul meu e acela cã mai cred încã în onoare ºi n-am vrut sã strig
“ furt “ , ca apoi sã descopãr adevãrul ºi sã fiu nevoit sã pledez mea culpa.
- Nu înþeleg… Am fost numai noi doi aici, iar istoria asta cu profeþiile o ºtiau doar trei persoane… Stelianos fiind al treilea, adãugã el repede, deºi era conºtient de existenþa celui de-al patrulea.
- ºi hoþul, completã inevitabil vrãjitorul.
Anticarul frecã uºor nasturele cu policarul ºi-l bãgã în buzunar.
- Hm, trebuia sã le dosesc în locul la care m-am gândit prima datã, Elisa le-ar fi pãstrat în bunã stare, aºa cum am pãstrat-o ºi eu pe ea…
Evlampionis avea uneori stãri din astea, de morbiditate, pe care anticarul, ca un prieten bun ce se gãsea, se silea sã nu le remarce, chiar dacã îl deranjau. Vrãjitorul era un psihopat admirabil.
- Voiai sã le ascunzi în sarcofagul ei?… întrebã el buimãcit. Dar nu se stricau?!… Ai zis cã…
- Dacã fãceam o legãturã puternicã între ea ºi cãrþi, adicã aºa cum ea rãmâne neatinsã, ºi cãrþile sã rãmânã la fel… Numai cã am ales calea mai uºoarã, mãrturisi el cu o undã de regret.
- În orice caz, hoþul va avea o surprizã deloc plãcutã, fãcu Rufio, cu un zâmbet fugar.
- Hm, depinde, mormãi vrãjitorul, fãcând semn cãtre vasul cu flori, þi-am zis cã existã un context care permite citirea…
Rufio ridicã ghiveciul ºi îl urmã pe om, care se îndrepta acum spre castel.
- Voiam sã-i plantez deasupra cãrþilor, lãmuri Evlampionis cu simplitate. Lui Erin îi plac trandafirii, adãugã el, iar negustorul îºi aminti cã, într-adevãr, luaserã vasul din camera acestuia.
- Care e condiþia? se interesã el, pe când se înapoiau în cabinetul vrãjitorului.
- Nu e doar o condiþie, ci un ansamblu de norme, zâmbi omul cu ºiretenie. Trebuie mai întai ca… hoþul, poftim, sã posede acel context “ banal ”, adicã sã fie virtuos ºi fãrã de prihanã asemeni unui prunc. Mai apoi, e obligatoriu sã fie un doct, care sã ºtie toate limbile pãmantului, moarte sau în uz, altminteri, nu va putea sã descifreze cãrþile mele.
Deasemenea, e necesar sã posede ºi multã rãbdare ºi sã fie dispus sã posteascã pe timp nelimitat; volumele sunt cam groºcioare ºi te absorb în strãfundurile lor ca într-un labirint de minotaur, unde fãrã de ghem salvator, poþi înnebuni la scurtã vreme dupã ce-ai deschis cartea.
- Sã înþeleg de aici cã nu ai motive de îngrijorare?… zise Rufio, surâzând.
- Pãi, pare o fire expeditivã: a refãcut ideograma dupã ce-a luat cãrþile, dar nu ºtiu dacã are habar chiar de toate… Oricum, nu va face mare lucru cu ele în perioada care urmeazã. Mã ajuþi sã le recuperez? întrebã el rugãtor, dupã o micã pauzã. Sunt sigur cã dacã îl rog cum trebuie, zeul îmi va permite sã le salvez…
Comentariul suna cam ironic, lucru care-l deranjã pe vampir. Se întrebã dacã toatã povestea asta nu era cumva o farsã…
- Eºti sigur, repetã el neîncrezãtor. Nu te contrazic, tu ºtii mai bine... Da, rãspunse dupã o micã pauzã, se înþelege cã te ajut, adãuga el, oftând, mereu o voi face…
Avea certitudinea cã-l minte pe vrãjitor, cã împrejurãrile îl vor determina sã lucreze împotriva lui, dar voia totuºi sã-l încurajeze. De altfel, era dispus sã facã totul pentru a-ºi þine promisiunea fãcutã.
- Ai aflat ceva în grãdinã?
- Nu, nimic concret, dîn pãcate… oftã el, aºezându-se la birou.
- Poliþia secretã a lui Stelianos poate afla mai multe; voi conduce personal investigaþiile. Îþi cer doar un rãgaz de câteva zile.
- Bine… Între timp, voi cerceta pe cont propriu ºi te aºtept sã confruntãm informaþiile obþinute.
Rufio încuviintã, zâmbind.
- Pãcat cã trebuie sã fac pe detectivul tocmai cu aceste cãrþi fundamentale… dar asta e, n-avem ce face!…
Vrãjitorul se ridicã ºi mulþumindu-i cãlduros lui Rufio, îl conduse pânã la ieºirea din fortãreaþã. Apoi, o zbughi în camera lui Erin, de la fereastra cãreia îl petrecu pe anticar cu ochi bãnuitori, pânã ce acesta se pierdu în zare.
Se aºezã în ºezlongul de lângã cãmin, odihnindu-ºi ochii în aºternuturile de olandã. Dar când îºi ridicã privirea spre bolnav, vãzu cu stupoare cã patul era gol; intrând în grabã, în odaie, nu observase nimic.
Nu se impacientã defel, mai ales cã n-avea motiv: tânãrul lui zãcea leºinat într-un fotoliu. Evlampionis îl cercetã, absent. Oare se putea încrede în acest tânãr cu minþile rãtãcite? Dar oare merita sã se încreadã în cineva pe lumea aceasta?…
Oricum ar fi fost, nu-ºi fãcea probleme, se ºtia îndeajuns de spiritual pentru a trece peste orice neajuns, într-un cuvânt, indestructibil.