As vrea sa stiu daca putem sa stam putin pe loc. Sa va spun in cateva randuri o poveste.
Am tot obosit cautand in aceasta padure un strop de apa. Copacii parca se revarsa peste mine, iar frunzele imi acopera ochii si nu mai vad nimic. Nu pot decat sa tip. Gura inca imi este libera sa ma exprim, sa zic ca nu mai vreau sa continui in acest fel. Vreau o pauza.
Parca a trecut numai o secunda de cand m-am nascut, de cand am vazut lumina. Atat, o secunda. Nu mai stiu nimic de mine. Parca sunt beata. Imbatata cu acest miros de frunze uscate si umede. M-as intinde putin si as privi cerul negru cu ochii inchisi. De multe ori in viata am facut asta. Mi-am inchipuit altceva si chiar incepusem sa cred ca este adevarat. De fapt, era o naluca... o haina alba ce se pierdea in vant. Acestea erau gandurile mele care se faceau nevazute. In acele momente ma desteptam. Imi venea mintea la cap si incepeam sa inteleg ca trebuie sa traiesc real. Ca lumea viselor nu imi ofera nici un loc si nici o cheie. Vreti sa va spun cum am ajuns aici? In acest loc? In padure?
Totul a inceput acum 5 ani. De-abia iesisem de pe bancile facultatii. Viata mi se parea atat de roz. Lumea era a mea.
„Eliza? sa nu te mai recunosc. Esti atat de schimbata. Parca aveai parul mai lung.” Tocmai ma tunsesem.. Era Alex, un vechi prieten din liceu.
„Alex, ce bine sa te vad! A trecut atat de mult, parca o vesnicie.”
In acea dupa amiaza am plecat sa bem ceva. O cafea pentru ca eram obosita. Tocmai avusesem meditatii. Am uitat sa va spun ca sunt profesoara, sau mai bine spus eram profesoara de engleza. In acea zi viata mea s-a schimbat.
Mereu avusesem o admiratie pentru Alex.. Toate fetele il placeau. Era ceva in privirea lui. Avea ochii atat de blanzi. M-a fermecat. Toata seara am petrecut-o impreuna. Si noaptea la fel. De atunci nu am mai plecat din apartamentul lui. Eram fericita. O secunda a trecut si am inceput sa rad.
Mi-am continuat urmatorii 2 ani slujba de profesoara la liceul de limbi straine din oras. Si tot in acest timp am ramas insarcinata. La inceput el nu a vrut copilul. A zis ca nu este pregatit, ca suntem prea tineri. Cu timpul, s-a obisnuit cu ideea.
Am pierdut copilul. Era toamna. Un anotimp ploios, o banca alunecoasa, o frunza care se tinea prea bine pe acea craca de copac si un pas facut gresit. O secunda a durat. Cand i-am dat lui Alex vestea, a fost tare trist. Asa am crezut. La o saptamana dupa de cel care trebuia sa fie baietelul nostru, Matei, nici nu mai pomenea. Am crezut ca face acest lucru pentru a nu imi mai aduce aminte de el. In fiecare seara imi strangeam fotografiile pe care le facusem la ecograf si adormeam cu ele. Asta il enerva enorm. Mi-a zis ca nu mai suporta. Ca nu ii mai acord nici o atentie. Incepusem si eu sa cred ca tot ce faceam era gresit. Nimic nu il putea aduce inapoi pe Matei. Am dat toate jucariile cumparate la o familie saraca. Intr-o secunda am sters urma lui. Doar o secunda a durat.
M-am concentrat asupra muncii si a lui Alex. Incercam sa ii fac toate poftele. De multe ori il asteptam cand venea noaptea tarziu. Eram si trista, dar ma conformam.. Nu pot sa exprim sentimentul. Simteam ca un ghem in piept, dar inchideam ochii si treceam mai departe.
Imi este si teama acum cand realizez ca in mai putin de 20 randuri am putut sa imi scriu aproape 3 ani din viata. Dar ce as mai avea eu de scris? De ce sa ma intind inutil si fara rost?
M-am despartit de Alex.. Si acum cand ma gandesc, parca ma furnica tot corpul. El devenise centrul meu. Singura scapare din universul intunecat in care ma aflam. Mi-a zis ca si-a gasit pe alta, ca nu ma mai iubeste. Am incercat sa trec peste, dar se pare ca nu am reusit. Slujba de profesoara s-a dus. Asa cum s-a dus si sclipirea pe care o aveam in ochi. Intr-o secunda am imbatranit. Atat a durat...o secunda.
Ce este cu padurea? Padurea esre refugiul meu. Acolo visez de multe ori ca ma aflu. Singura, doar eu si gandurile mele.