agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 910 .



Aripi de plastic
proză [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [gutuie fiarta ]

2006-10-18  |     | 



Mi se parea totusi imposibil pentru ca na simteam si eu atat de falsa, ca o papusa de portelan cu aripi de plastic asa cum zisese si Tarin... atat de clar, cu vocea lui aramie.. Parea acum interesat si indignat de toate acestea.. desi adesea imi arata si mie nimic mai mult de un om blazat.. pe cale sa moara... care in fapt se trezeste cu acelasi gand in fiecare dimineata. E mai usor cu lama.. cu pastile.. sa ma spanzur de calorifer?... atat de patetic totul.. si nu puteam sa fac nimic.. pentru ca totul devenise atat de inutil de foarte mult timp, inca decand incepusem sa vreau sa-i vad fata..
Multe lucruri nu se schimba...mai ales tablourile..raman neschimbate,intr-o gaura mare de realitati amestecate ca sarmalele de porc.Pleoscaitul adidasilor.. nimic nu prea mai avea nici un sens.. sensul se terminase pe banca din parcul mizerabil.. cand n-am reusit decat sa incremenesc si sa ma uit la cum plangea... mi se parea rupt din alta realitate.. cum ochii si asa umezi, de un capriu lucitor se umpleau cu apa... si picurau pe obrajii netezi.. si nu puteam sa fac nimic.. decat sa ma uit la pupilele lui, plecate departe de mult timp deja... si nu puteam decat s aintreb tamp din cand in cand daca s-a intamplat ceva.. si ce s-a intamplat.. ma simteam aproape invalida mental.. ca si cum nu ma mai puteam ridica, si nu ma puteam uita la el decat de undeva de jos, unde el nici nu ajungea cu privirea, pentru ca in ultima instanta nici nu avea de ce. El era altundeva, unde eu nu puteam sa ajung.. si culmea.. si reciproca era valabila.. probabil ma credea absolut cretina.. si avea tot dreptul.. pentru ca mi se parea totul o iluzie prost realizata... o eteritate indepartata in care eu nu-l puteam atinge.Si ma gandeam ca ii ating bratul si i-l strang in unghiile mele, si ii spun sa inceteze. Si ii spun sa inceteze sa creada in copilarie. Ea nu a existat vreaodata si nici nu va exista pentru el, pentru ca nu s-a nascut din parinti adevarati, ci din sfarsituri de Lumi, si mi-era atat de frica sa nu fi fost si el tot un sfarsit... si nimic mai mult..
Totusi, n-ai fi putut sa-ti lipesti obrazul ud cu lacrimi de al meu, si n-ai fi putut sa ridici barbia unei umble care s-a culcat peste varfurile mele, sa-i ridici barbia si s-i scoli incet de pe mine, curgandu-i pe gatul intunecat cu sarutari false ca s-o convingi sa se preumble intre alte iluzii. Pentru ca tu, dragul meu, tu esti doar tu. O pata mica, intunecata, desenata pe un zid de caramida, care incearca sa zambeasca chiar si de acolo, impotriva ființării sale.
Si pana la urma, ai sa-mi lipsesti intotdeauna... cand ai sa gasesti pupile alungite asiatic, creionate de lume, si de indiferente... nici mie n-o sa-mi mai pese curand.. si ma voi trezi poate cu acelasi gand ca si tine.. si voi reusi in ce-mi voi propune mult mai repede ca tine. Tot ce iti trebuie... este credinta in capacitatea ta de a-ti impinge lama in piele, o data.. incet.. sigur.. in sus pe vena.. si apoi inca o data.. putin mai sus.. aproape de cot.. ca sa te asiguri ca ti-ai distrus vena detsul de bine incat sa nu mai poata fi reparata chiar daca esti gasit. Si ce te poate determina in acest caz sa rezisti acele cateva secunde cu o singura idee care te obsedeaza in fapt de atata timp?.. presupun ca uitarea... o carioca folosita prea mult care s-a plictisit si ea culmea de tot ce s-a intamplat.. si se milostiveste de tine.. si-ti acopera cateva randuri, in amnezii ambiguue.. in betii care-ti iau mintile si te duc pe acele paroxisme mult dorite.. “Eu nu cunosc paroxismele.. nu te pot duce acolo”. Vai.. si cata frica intr-un singur adevar.. ca si cum el nu s-ar fi imbatat niciodata.. sau n-ar fi pufait dintr-un muc de tigara azvarlit de ochii asiatici.. creonati... deasupra obrajilor rosii cu o pudoare falsa.
Dar el credea ce credea despre rigidizarea mea.. si mai precis despre incapacitatea de a gandi clar de cate ori ar fi trebuit sa discut despre paroxismele adevarurilor cu el... si nu reusea sa uite de aripile mele de plastic, cioplite cu pixul din cuburi in timpul orelor... iar eu nu-l puteam face sa uite, pentru ca tot ce ma interesa era culoarea fetei lui.. pe care o vedeam palind.. pe zi ce trecea.. si devenea asemenea culorii lui Eulor.. ceea ce ma speria cumplit.. pentru ca promisesem sa nu-l las sa sara singur.. sau sa se picure singur printre crapaturile locului-cu-firimituri. Si continuam sa-i vad in fiecare minut fata alba.. trantita undeva pe podeaua camerei lui.. cu Bethoven pe fundal..cu mana intinsa de sub un bandaj din care curgea iar si iar si iar... tot el... tot el Tarin curgea incet prin bratul taiat.. si ochii ii impietrisera.. si se albastrisera.. pentru ca probabil i se dusese sangele si din spatele lor.. si se facusera ochi de peste mort. Era sange si pe buzele lui, pentru ca incercase in cele din urma sa se bandajeze.. si agatase cu dintii tifonul ca sa-l poata inoda.. dar fusese inutil... totul fusese inca o data degeaba.. facuse in sfarsit bine .. totul ca la carte.. taiase bine, precis... si acum nu mai exista nimic.. ca si cum nu era nimic nici inainte... si aceeasi imagine ma bantuia de atata vreme.. dar lui ii parea fals, si imatur.. si prostesc.. pentru ca inghetam de cate ori isi freca bratul stang ca si cum pregatindu-l. Si in curand Tarin n-a mai crezut in mine. Si a crezut in papusa de sticla cu aripi de plastic, si nimic nu-l mai putea convinge contrariul. Si sper..si sper... ca macar sa nu i se mai duca nuanta.. si sa nu se mai apropie de cea a lui Eulor..
As vrea sa dispar de sub o masca si sa apar sub alta, ca si cum nimic nu s-a intamplat, ca si cum nimic nu urmeaza sa se chimbe niciodata, pentru ca nimic nu e menit sa se schimbe in viata noastra meshcina. Ar fi atat de usor daca as putea sa nu stiu care dintre masti o port, sau de ce.. sau cand.. si ar fi chiar frumos daca le-as incurca.. sa pot da vina din nou pe soarta.. cum faceam si acum cativa ani.. cand nu stiam ce-i in cer ce-i in pamant.. sau invers.. sau chiar deloc. Ce-i drept.. oricum le cam incurc.. intrucat nu reusesc sa potrivesc niciodata personalitatea aferenta persoanei cu care imi petrec timpul in momentul respectiv. Si problema adevarata apare atunci cand incerci sa fii tu, sfarsitul tau de lume si grauntele proprii de fasole fermecata, si nu mai reusesti.. si nu-i pentru ca nu mai ai incredere in lume sau chetsii de genul asta... ci doar pentru ca nu-ti mai dai seama daca si tu esti o masca in sine, sau esti o esenta care sustine mastile, preferabil cu un anumit scop. Partea absolut abominabila este ca intr-adevar devii o masca.. una din ele.. cea pe care o porti cel mai des. Si ti se pare absolut prostesc atunci cand ti se reproseaza insinceritatea tea. De ce? Tu ti-ai aratat tot ce ai putut mai bine.. adevarul tau exprimat cat mai.. clar.. desi strecurat si el.. amaratul printr-o sita groasa astupata partial cu usti. Si cum iit mai poti da seama intr-adevar daca tu etsi produsul original, sau esti o copie ieftina al unui bibelou dintr-o vitrina de pe Caleavictoriei? Si cat de ingrat trebuie sa fii sa nu recunosti ca ti-a fost dat talentul acestei mizanscene atat de bine gandite? Pentru ca majoritatea dilemei se rezuma la atat.. o mizanscena nereusita.. din spatele careia se scurge un adevar searbad.. acru.. puturos.. si exista din can din cand cineva care-ti atrage atentia ca ti se scurg panglicile din maneca si ca ti se da invileag trucul.. dar nu folosest ela nimic nici acest avertisment, pentru ca vei continua saminti in legatur acu o masca, cu a doua.. cu a trea, si vei continua s apui in scenaun spectacolp ecar enu stii cum sa-l joci pentru ca nici nu l-ai inventat tu de fapt si de drept. El doar exista acolo.. undeva.. intr-un eter pierdut..si tu l-ai prins in plasa si l-ai dus inapoi la barlog si l-ai devorat incet incet pana te-a devorat si el inapoi cu aceeasi cruzime.
> pentru ca si acest joc are anumite reguli, asemenea tuturor jocurilor impuse de o instanta mai mare decat chiar soarta sau timpul. Una din reguli, care se intregest emai mult sub forma de consecinta, ar fi in legatura cu natura relatiilor dintre tine si masti. Daca tu mananci jocul , si el te mananca pe tine, atunci la fel e si cu mastile. Tu le folosesti ca sa ascunzi o arcada malforma care sustine patetic toata fiinta ta, in acelasi timp insa, si ele spala in gurita lor cate o picatura din cafeaua ta, si la sfarsit devin fiinte independente care te parasesc.






.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!