Nu o sa ma credeti cand o sa va spun ca nu mai cred in gresii lucitoare. Pentru ca ne intorceam de la cafenea. La fel ca in fiecare sambata.. si ma inecasem in aburi de tutun pe care-i pazeam cu atentie in mine, ca sa dispar tot ce stiam despre Tarin, tot ce se intamplase.. nu era un doliu.. era o nesiguranta sordida, nedemna de mine. Mi-era rusine.. si calcam incet pe bucatile de ciment lucitoare...
Spuneam o poveste.. a unui baietel care statea pe treptele Teatrului National singur, si se holba printr-o bucatica de ciob de sticla de bere probabil.. aruncata de pe terasa de sus.. sau cine stie.. si apoi.. s-a taiat cu ciobul pe mana. Era acolo.. era una din ocaziile perfecte.. si s-a uitat in continuare apoi prin ciobul patat de sange.... si lumea nu parea diferita decat atunci cand viobul era curat.. atunci.. cat de adanc te poti taia cu un ciob care apartine totusi unei lumi indiferente? Cred ca la fel de adanc cat te poti taia si cu un cutit de bucatarie. Daca nu exista nici o diferenta in nepasarea colectiva, atunci ce conteaza daca privim lumea printr-un ciob patat de sange sau o lama de cutit densa?
Dar se pare ca baietelul nu era chiar singur. Ers si o himera langa el. Si spun himera nu pentru ca era o plastificatie umana, dar pentru ca el nu o vedea.... himera... o umbra mai mult a unor principii general umane? Presupun ca se poate numi si asa.. sau .. umbra unui copil. Dar el nu o vedea desi ea statea pe ciment in fata lui, si baietelul o privea prin ciob. Si povestea continua.. pentru ca desi parea ca nu se poate face nimic..umbra, irealitatea aceasta feminina a gasit un corp. si s-a amestecat in jocul hedonistic al lumii care aruncase o stilca cu bere de pe terasa, care se sparsese pe ciment si lasase in urma un cu care sa se taie baiatul. Si ea a uitat un moment pentru ce venise intr-un trup. Dar cand in sfarsit a aflat iar de ciobul prin care trebuia privita, el nu mai era acolo, doar ciobul cu sange uscat pe el, incalzit de un soare infectat de noiembrie. L-a cautat umbra.. mult timp.. pentru ca nu parea sa fie reala fara cel care a privit-o prin ciob chiar si atunci caand nu exista.. si nu parea sa existe daca nimeni altcineva in afara de ea nu credea ca ea nu e tenebra ci e copila.
Dar el nu venea decat din cand in cand pe trepte ca sa se poata taia din nou pe mana cu acelasi ciob.. iar... si iar.. tot mai aproape de incheietura pulsanda. Iar ea statea cuminte intr-un colt, asteptand ca el sa termine taietura si sa se uite apoi prin ciobul patat spre Lume.. si poate.. sa o vada si pe ea asezata pe jos in fata lui. Dar el se taia.. de atatea ori.. si se uita prin ciob... si n-o vedea niciodata. Iar apoi, a aterminat cu taieturile, si in loc sa se mai opreasca la jumatea treptelor, a urcat pana sus, a intrat in cladire si a mers spre Hedonism. Iar copilei-umbra i-a aruncat o sticla de bere de sus de pe terasa blestemata. Iar sticla s-a spart si copila a privit printr-un ciob. Si nu, n-a vazut Lumea, a vazut umbra baiatului asteptand jos pe scari sa fie vazut.
Pentru ca oricat ai crede ca nu mai poti fi o umbra, intotdeauna se va intampla acest lucru. Tu te uiti printr-un ciob la o himera.. la acea himera pe care ti-ai dori-o reala intr-adevar.. si altcineva te priveste printr-un ciob si te ved eo umbra.. si te doreste. Si asa mai departe. Dar daca nimeni nu se intoarce sa se uite inapoi prin ciobul prin care este privit, atunci ce mai conteaza daca te uiti dupa himere prin ciob de sticla sau lama de metal?
Nu aveam sa mai merg pe margine vreodata, acolo unde s-a absorbit el. De fapt.. nu mai eram nici eu. E doar himera mea trimisa sa zambeasca..
„ – Himera pe care o urasc... tu esti mica intr-un colt si nu te gasesc.”
Sau poate nu mai era nimic din mine. Si lasasem himera sa cinduca intru totul si eu ma scufundasem intr-o camaruta fara usi sau gemulete si uitasem ca voiam sa razbun in Saria si furia si moartea lui Tarin, caci ea devenise acum nu numai un trecut ambiguu si o soarta malevolenta, ci si prezentul serpelic ce se prelingea intre degetele mele jilave. Ea cerea durere mai mult ca oricand. Si merita nu sa moara, ci sa se omoare.
Am pasit incet in tablou, iar Eulor statea din nou de vorba cu Sosetica. Corpul ei suplu unduindu-se simbric pe langa bratul lui aburind cu parfum de praf. Ma indoisem atat de mult timp si voisem sa-i imbin, sau sa-i rasfrang pe Tarin si pe Eulor ca sa-i pot iubi. Ma indoisem atat de mult, si acum nu mai aveam de une alege pentru ca el nu mai era.. sau cel putin nu mai era aici sau acum sau pe margine vreodata.
Eulor mi-a zambi tumbros cand m-a vazut, si s-a ridicat imediat.
- e numai al tau. Imi pare rau ca am dat buzna aici.. voiam sa incheiem discutia de data... trecuta...
Lasase capul intr-o partem ca si cum isi cerea iertare ca mentionase asta macar, si ca de fapt eu eram neavenita si nepotrivit ajunsa aici.
- mda.. cat de dulce.. mai ales ca toate acestea sunt creatiile mele.
- nu si eu .
S-a ridicat Eulor sprijinindu-se de marginea bancii.
- da.. nu si tu... pana la urma de ce ai di tu de aceeasi forma cu saria. Asa-i Soseta? Tu trebuie sa stii chiar mai bine ca mine.
- eu .. nu mai inteleg.. Eulor? Ce zice?... ce zice ea?...
- du-te. Nu mai e locul acum.
El capatase un ton grav, ca si cum aflase de doliul meu.
- da.. du-te Soseta.. de ce nu.. eu speram insa la mere decojite impreuna, doar suntem o familie, cu Eulor, cu Saria, cu Tarin.
Si am scos lama sangerie din buzunar pe care i-o luasem inainte sa cada.
De fapt nici nu realizasem ca ea nu mai era acolo si doar Eulor ramasese yutandu-s emirat la mine. Pare-mi-se si Saria se oprise si ii pusese mana pe pieptul monstrului car eo urmarea ca sa inceteze si el pentru o secunda. Ma scarbea regia asta, si imi aducea aminte de toate discutiile despre Alti-Carlionti, cu aceeasi forma, si arasuflu, si putere pe care nu aveam cum sa-i sfartec de aceatsa data, toata regia... toata fanfaronada si bravura...
Nu-i mai luceau suvitele blonde, sau fat anisipie. Arata livid, ca un mort adevarat, creat nu de mine, ci de propria realitate si adevar.
Amintirea lui Tarin se patrundea incet cu celelate.. si mai ramasese lama pe car eo priveam din cand in cand. Eulor nu aprecia asta si ma sfida neincetat, ca si cum uitase toate discutiile noastre, si ma provoca sa incerc sa-l ucid o data cu Saria.
- ce seamana agonie este agonie si va fi un trecut.
- iar adevarul tau n-a murit? Pana la urma esti creatia mea sau a Nimicului?
- nu sunt a niciunuia dintre voi. Ai dori sa ma lasi sa ard nu-i asa?
- poate as dori sa te contopesc cu Saria, ca sa va pot tine aici.
- mhm... poate...
- care este adevarul tau?
- dar al tau? Crezi ca nu ti-am observat plangerea.. sau culoarea fetei tale. Erai de ucloare cu mine. Acum esti prea vie, iar eu sunt prea mort. Ai sa tii minte acestea.. si nu vei putea sa ma contrazici, pentru ca intr-adevar nu conteaza daca ai pus si acum agonie de zeu sau agonie de om, ea singura de cel fel ar fi te invie mai repede ca orice. Iti invie simturile pe care ti le proptisesi ca s anu-ti mai poti aminti ca Lumea nu e cu mult mai viu colorata decat mine in fapt. Eu sunt mort, iar tu prea ambitioasa si in prea multa razbunare pentru trecutul fara vina pentru amorfitatea agoniei tale.
- adevarul meu nu exista. Sau daca exista, a fugit. Pentru ca vezi tu Eulorm oamenii se nasc in mii de adevaruri, ce se compun intr-unul singur si umplu un gol dinte plex si inima. Este absolut gresit sa-ti afirmi cautarea propriului adevar. Pentru ca el ar trebui sa exist aori intine, ori intr-o fuga de tine, spre marginea Lumilor. Daca nu-l mai simti deloc, poate a murit, si atunci ramai un pinguin inecat in clor si acetona.
- atunci... vrei sa fii pinguinul meu?

>

- nu pot. Nu mai sunt pinguin, sunt o himera, ireala pentru oricine ar incerca sa ma priveasca prin cioburi patate, sau cel mult un cub negru, dens, mat, cu ochi. Nu pot sa fiu pinguinul tau pentru ca nici tu nu esti pinguin. Esti un colt de morsa, albit de praful asta nascut din nenorocire. Cred ca nu putem fi decat anatema celuilalt sau poate doar anarhia celuilalt, sau cel mult anarhia celuilalt
- aici se incheie? La anatema, la anarhie, la pinguini decolorati?
- nu aici.. sau unde.. ci probabil cand. Pentru ca intr-adevar, tu nu poti iesi din tablou, sau din functia ta. Eu pot, si am lasat-o in urma acum mult timp. De-asta nu ma mai recunosti.