Doamnei Clara nu îi făcea nici o plăcere să stea de vorbă cu persoane care o cunoșteau din țară. Nici chiar cu acelea care proveneau din orașul sau din județul ei; indiferent dacă auziseră de ea pe acolo sau nu. Pentru doamna Clara, Romania însemna restul țării; nu Sălajul, nu Zalăul și nici măcar atât satul în care a copilărit.
Cine știe cum a ajuns doamna Clara în America? Doar ea și poate, serviciile americane de imigrare cărora nimeni nu credea că doamna Clara ar fi putut evita să le mărturisească totul atunci, odată și odată.
Femeie deșteaptă, fără a avea o pregătire formală importantă, se descurcase în America și strângătoare pusese de-o parte bani buni cu care își cumpărase o casă foarte mare, frumoasă cu garaj pentru trei mașini, curte cu piscină, grădină mare cu livadă în spate, salon mare de primire la parter; ce mai, proprietatea sărea bine de șase milioane de dolari în prețurile actuale. Iar lucrurile din interior valorau încă cel puțin pe atât.
- Dom’le, mi-a plăcut în totdeauna să mă respecte lumea, colegii și șefii, pentru deșteptăciunea mea; nu de frică pentru funcția sau pentru puterea mea asupra lor.
Și avea dreptate; era foarte descurcăreață. Unii mai cârcotași, care o cunoșteau de mai mulți ani, povesteau, în lipsa ei de bună seamă, că inteligența ei nativă și simțul, mirosul la urma banilor, i-ar fi fost de mare ajutor la acumularea unei averi considerabile; nu arareori pe căi alături de lege.
Dar vorba lui Florin, chelnerul care a ajuns ilegal în America și în trei ani și-a adus și nevasta și copiii și a reușit să ia în antrepriză restaurantul la care lucrase la negru în tot acest timp: „Cine îmi spune mie că nu calcă pe lângă lege în America și ajunge să facă avere, îl scuip între ochi așa, pe țigănește.”
De fapt în afară de preotul Stănilă, de preoteasă și de câteva gospodine care nu aveau cu ce-și umple timpul, nimeni nu se interesa de situația doamnei Clara și nu numai de situația ei; de situația nimănui!
Grija doamnei Clara, de fapt teroarea ei, era singurul său fiu, Francis.
Clara nu se măritase. Roger, bărbatul cu care trăia de peste cincisprezece ani, era un om cumsecade, tăcut; cercul de români în care se învârteau ținea la Roger ca la un român sadea. Așa își și zicea Roger, el însuși; mai ales la chefurile la care consuma un pahar în plus și apoi se pornea așa, din senin, să cânte muzică populară românească într-o limbă doar de el cunoscută. În afară de ocaziile de acest fel, liniștea era cuvântul, calitatea care îl caracteriza pe acest „român”.
Francis era student la colegiul de stat din Fullerton, California. În afară de științele economice nu strălucea la nici o altă materie cu toate ambițiile exagerate ale doamnei Clara de a scoate din el „un om mare”. Și nu doar ambiții; bani serioși deasemenea.
Băiatul ăsta, la douăzeci și doi de ani era pornit pe însurătoare și o anunța pe maică-sa că o să se însoare cu o negresă.
- Ia-ți dragul mamei o americancă adevărată, dragule. Ia-ți și o mexicancă la urma urmei; chiar o chinezoaică; dar nu te însura cu o negresă, dragule. Nu merge! M-ar blestema bunică-ta și toți străbunii noștri de acolo din Transilvania.
- Dar mai lasă-mă în pace, mamă! Poți să-mi ceri să te ascult, să mă comport civilizat, să fiu corect și cinstit; dar cu cine să mă căsătoresc, nu-ți voi permite niciodată să-mi spui.
Vorbeau în engleză. Doamna Clara nu reușise să-l învețe să vorbească românește. Până la patru-cinci ani se descurca cu el; se înțelegeau în română și Francis acumula rapid un bagaj din ce în ce mai consistent de cuvinte românești.
La cinci ani l-a dus la grădiniță în cartier, la o școală privată. Colegi, o mulțime de copii de culoare, de origine mexicană alții și foarte mulți asiatici. După trei-patru săptămâni Francis a început să prindă cuvintele în engleză; a început apoi să le folosească și acasă în dialogurile cu maică-sa. La șase ani, când a trecut la grupele pregătitoare pentru a intra în clasa întâi a școlii generale, a refuzat să mai folosească vorbele românești. Nu îi răspundea mamei sale când aceasta îl întreba ceva sau îi spunea ceva în română.
Încet-încet a pierdut ce acumulase în primii ani de viață și doamna Clara a fost obligată să se resemneze. „O să învețe el când va fi mai mare, dacă o să-l intereseze. Ce să fac cu el?” se lamenta femeia, cu o față plângăreață, impregnată de dezamăgire.
Anii au trecut, băiatul s-a făcut mare, ascultător, relativ disciplinat; ar fi fost mulțumută doamna Clara dacă băiatul nu ar fi avut obsesia aceasta a căsătoriei cu o negresă.
- Dar lasă-l doamna Clara în voia lui. Asta nu e o treabă în care să ne băgăm noi, părinții, îi ziceau cucoanele cu care mai discuta pe această temă plângând de fiecare dată.
- Nu pot dragă; nu pot!
- Să-ți pară bine că uite, nu bea, nu fumează, nu se droghează, doamne ferește. E un băiat atât de bun, doamnă! Cât n-aș da eu să se uite la asta mică a mea! L-am iubi ca pe copilul nostru.
- Eh, că de iubire duce el lipsă! I-a intrat nebunia asta în cap și uite, nu i-o mai pot scoate.
Roger nu se amesteca. Părerea lui era că nu ar fi fost nici o catastrofă dacă Francis și-ar fi luat o negresă. În America astfel de cazuri sunt fregvente și nimeni nu se mai miră.
Florin, șeful restaurantului-bar de la parterul marelui hotel, l-a luat într-o zi deoparte pe Roger care intrase să bea o bere sau două în barul lui și i-a spus că l-a văzut pe Francis la restaurant cu o tânără negresă. „Dar frumoasă măi nea Roger, frumoasă tare, măi! Și un corp.....Zău că nu m-aș opune, să fiu în locul vostru.
- Ce să fac Florine? E copilul ei; am încercat și eu să o influențez, dar.. nimic! Nu e rasistă; îți spun pe onoarea mea! Nu are treabă. Dar chestia asta cu căsătoria o nenorocește, domnule!
Se apropia Crăciunul. Francis era în ultimul an; în primăvară urma absolvirea. Întenționa ca după absolvire să-și continue studiile de economie la o universitate mai mare; poate chiar la Școala de Management J. Anderson de la University of California din Los Angeles, una dintre cele mai bune școli de profil din țară.
- Mamă, în seara de Crăciun o s-o aduc pe Serena acasă, să o cunoști și tu. Suntem colegi; e o fată excepțională. Familia ei nu este foarte răsărită dar sunt oameni cumsecade, își câștigă o existență onorabilă. Tatăl Serenei este paznic la vestita închisoare San Quentin; șef de tură. Câștigă destul de bine și e respectat în comunitate. Mama ei nu lucrează. Tot Serena o cheamă.
Răsuflă ușurat; de mult tot voia să-i spună maică-si că vrea să i-o prezinte pe Serena, dar nu a avut curajul. Îi era groază de o discuție cu ea pe această temă. Era foarte hotărât, însă.
- Dar nici nu vreau să aud așa ceva. Þi-am spus de atâtea ori. Treci peste voința mea fără să-ți pese, măcar. Știi foarte bine că nu o să pot accepta acest lucru, orice s-ar întâmpla.
Lucrurile au rămas nedecise. Francis era hotărât să o aducă în vizită pe Serena și era convins că maică-sa își va schimba hotărârea când va sta de vorbă cu logodnica lui.
Nu doar că Serena avea o educație aleasă, dar avea și un deosebit tact în relațiile cu oamenii. Ea termina specialitatea de psihologie și pe lângă calitățile ei native, instruirea bună îi dădea șanse în abordarea unor probleme complicate de relații interumane. Vom vedea....!
Telefonul a sunat pe la șapte seara. O voce de bas umplu receptorul cu vibrații joase, de clopot greu.
- Doamna Marian, vă rog să mă scuzați că vă deranjez la această oră.
Numele meu este Theodor Willson; sunt tatăl Serenei, prietena lui Francis.
Voiam doar să vă aud vocea și să vă declar că înțeleg refuzul dumneavoastră referitor la mariajul copiilor noștri.
Anul trecut am cunoscut un deținut la San Quentin care mi-a povestit cazul său cu o româncă. Mult mai târziu mi-am dat seama despre cine era vorba; după ce Francis mi-a povestit despre persoana, viața și familia dumneavoastră.
John Pinder a fost executat la 13 iulie anul trecut. Nu știu dacă ați cunoscut acest fapt.
Povestea lui și povestea dumneavoastră o cunosc doar eu acum și vă respect dorința și resentimentele.
Serenei nu i-am spus amănuntele care vă privesc. Vi le spun dumneavoastră acum și vă doresc să aveți parte de sărbători fericite.
Clac! A închis.
Nu era în stare să scoată nici un sunet, măcar.
Puse receptorul în furcă și o acoperi un tremur adânc și un plâns disperat.
De ușurare? De durere? De rușine? De regrete?

Dan David, Los Angeles, Martie-02-2006.