De ce nu reușesc să-mi trăiesc viața…

Toate se întîmplă cam așa:
Dorina, o mare gospodină, mă prinde dis-de-dimineață la ușa casei, tocmai cînd mă grăbesc la serviciu și mi se jeluie iar și iar că nu poate nici în ruptul capului să calce pantalonii soțului ei la dungă, nici să facă plăcintele moi și subțiri, ca ale vecinei din dreapta, poate de aceea nu o iubește destul, mi se tînguie ea,
iar cînd ajung la serviciu, transpirată rău de-atîta fugă, colegul meu de birou, tot el bărbatul Dorinei, începe să-mi povestească cu lux de amănunte despre intimitățile lui cu o oarecare fetișcană de 16 ani: cît e de parfumată prin zonele erogene și ce tatuaje are pe burtă și pe sîini si ce fel de vin îi toarnă în buric etc., etc. de mi se face greață, abia aștept să se termine orele de muncă,
pe drum însă mă întîlnește boschetarul, prietenul meu nomad, și îmi repetă același refren de ani buni: de toate are, nu are fericire, o caută zile și nopți peste tot, dar mai ales prin coșurile publice de gunoi, dar degeaba,
tocmai mă pregăteam să-i spun și eu ceva despre nefericirea mea, dar nu am apucat – apăruse brusc în calea mea o mai veche cunoștință care mă trage insistent de mînecă într-o parte, gesticulînd, apoi începe a striga și a înjura pe nu știu care ziaristă ce i-a furat bărbatul, eu încerc zadarnic să-i explic că nu port nici o vină în toată această “afacere”, dar ea înjură și țipă mai departe și se vaietă de nenoroc, de parcă tot norocul ar fi fost atunci de partea mea,
într-un tîrziu intru și eu în blocul scîrnav unde închiriez o cameră și culmea! la ușă iar o întîlnesc pe Dorina cu aceleași vorbe de dimineață pe buze, de parcă i s-ar fi stricat banda rulantă din creier,
îmi fac semnul crucii cînd intru în casă – oare am fost blestemată să ascult prostiile lumii?
frîntă de oboseală, abia de reușesc să-i spun și eu două vorbe păpușii mele Williams, apoi cad într-un somn greu, cu vrafuri de perne peste urechi.