Era a doua zi după sfîntul Nicolae și încă nu venise nimeni. Bicuță profită de ocazie și își spălă paharele. Ba mai mult, la îndemnurile Vioricăi, a schimbat și apa din sticlele de băutură din vitrină. Mai greu i-a fost să găsească un colorant „unde ai văzut tu, Bică, vischi alb?” îl întrebase nevastă-sa. În final a fiert un ibric de apă în care a lăsat o jumătate de oră două plicuri de ceai, a mai adăugat apă și astfel a umplut sticlele de whisky și coniac. Votca a rămas în aceeași culoare, limpede ca apa de chiuvetă. După prînz, dugheana a început să se anime, unul după altul clienții obișnuiți au început să apară. Toți comandară cafea, așa că Bicuță fu nevoit să cumpere două pachete de la nonstop. Într-un tîrziu a apărut și Săndel, însoțit de poet. S-au așezat la o masă și au cerut cafea și coniac. Săndel nu era în apele lui, i se citea pe față supărarea, că Bicuță i-a și spus după un timp „nu sunteți în apele dumneavoastră domnu’ Săndel, sper că nu sunteți bolnav”.
- Ba nu sunt deloc bolnav, Bicuță, sunt mai mult nervos, răspunse Săndel.
- Nu e bine, nu e bine…nervii provoacă stres și stresul duce la boală. O știți pe cumnată-mea, Floarea? întrebă Bicuță. A făcut hepatită de la supărare, de cînd lucrează la urbis și merge cu tomberonul cu roate pe străzi.
Pe Floarea toată lumea o știa. Era o țigancă neagră, măruntă și slabă. Lucrase ca femeie de serviciu la casa de cultură, naiba știe cum ajunsese la o casă de cultură, cei de acolo o chemau „Florence”. Cînd s-a schimbat directorul, a plecat și ea și odată cu plecarea ei a încetat să dispară perdelele și vesela.
- Te rog frumos, dă-ți seama la vorbe și nu te mai băga tu în neamul meu, interveni Viorica. Etete la el, vorbă bună și-o stricarăm. De ce nu vorbești de frate-tu care stă numai la mititica ?
Știți ce face ăla, neniță îi zice, că e mai mare. La fiecare două săptămîni dă pe unul în judecată, doar ca să scape o zi din pușcărie. Că n-aș fi spus, dar a chemat-o și pe soru-mea, Florica în judecată, habar n-avea aia de ce, că era să-i steie inima. La sfîrșit a zis că se împacă, adică n-are pretenții. Face asta doar ca să-și vază neamurile, dar la soru-mea că e prăpădită, nu se gîndește. Mai cheamă și martori, vin oamenii, că-i cheamă procurorul, da’ acolo ei nu știe nimic, ce să știe? Da’ ăsta, frate-su îi ține minte și la o lună îi dă și pe ăia în judecată, se mai plimbă nițel pe banii statului.
Ceilalți se uitară unii la alții gîndind cîtă grijă are Viorica de banii publici.
- Și de ce ziceai că ești supărat, Săndele? întrebă profesorul, schimbînd vorba. Că doar a fost sărbătoare, lumea s-a veselit.
- S-or fi veselit alții, dar eu n-am avut motive. Să vedeți ce-am pățit. Nevastă-mea n-a avut de lucru și a trimis niște plicuri la un concurs, la Þepter, ăia cu tigăile. Și numai ce ne pomenim săptămîna trecută cu un telefon „alo, suntem de la Þepter, ați cîștigat un premiu și vrem să vi-l aducem personal. Vă rugăm să chemați și alți prieteni pentru o prezentare”. Așa că de bucurie l-am anunțat și eu pe nașu-meu, Vasile, am mai chemat doi verișori și pe cumnată-mea, și am organizat o masă. Am luat ceafă, cîrnați și mici, șampanie, bere. L-am rugat și pe socru-meu să deschidă butoiul de vin, pe care-l păstra pentru Crăciun. În fine, pe la ora patru după amiază vine și reprezentantul firmei, cu o Skoda. Îl ajutăm să dea jos bagajul, nevastă-mea curioasă îl tot întreba de premiu „premiul la timpul lui” răspundea tipul, domnul Horia, așa ne-a spus să-i zicem. Așa că îl punem la masă, desfacem șampania, mîncăm, bem, toată lumea veselă. Nevastă-mea chiar i-a făcut o sacoșă cu două sticle de vin și un pachet de șorici, pe care omul nostru, domnul Horia adică, l-a și dus la portbagaj. Pe urmă a început să scoată rînd pe rînd toate crătițele lui și să le prezinte „asta e prințesa noastră, asta e regina”, bla bla bla … prințesa și regina fiind niște oale și tigăi din aliaj special, foarte scumpe. Noi domnu’ Horia în sus, domnu’ Horia în jos, că ce frumoase sunt, că ce material deosebit… În final a scos toate mostrele și le-a pus pe masă. „Săndele, care din ele o fi premiul nostru?” mă tot întreba nevastă-mea. Dar premiul tot întîrzia să apară. Abia după ce am mîncat tot și am băut cinci litri de vin, tipul s-a hotărît să ne dea premiul.
- Păi domnu’ Săndel, acesta nu e motiv de supărare, interveni Bicuță. De ce nu cîștig și eu un premiu d’ăsta din cînd în cînd?
- Așa am zis și eu la început, Bicuță. Cum spuneam, scoate omul din geantă un pachețel învelit în hîrtie de ambalaj cu fundiță, îl desface și spune „Ați cîștigat această superbă untieră. Să strigăm deci cu toții de trei ori URA și Trăiască Þepter”. Ne-am ridicat cu toții în picioare și am strigat ce ne-a spus omul. Am desfăcut apoi pachetul, un rahat de plastic cu capac, în care cică trebuie să ții untul și o paletă tot de plastic, cu care să-l întinzi pe pîine. Și noi nici măcar nu mîncăm unt, că nevastă-mea are colesterol. M-am supărat și am făcut și tensiune, văru-meu Georgică a izbucnit în rîs, asta m-a enervat și mai tare. Una peste alta, l-am dat afară din casă cu tigăi cu tot și nevastă-mea, deșteaptă, s-a dus după el și a luat sacoșa înapoi. Al dracu’ Horică ăsta, nu putea să spună de la început, ar fi fost mai cinstit. De necaz am mai băut o sticlă de vin.
- Și la mine a venit acum vreo două zile una, spuse profesorul. Sună la ușă, mă duc să deschid. Cînd, mă pomenesc cu o tinerică. Îmi arată un fel de legitimație și mă întreabă foarte amabil la ce post de televiziune mă uit. O chem pe nevastă-mea din bucătărie, că ea se uită la telenovele, eu nu am timp de prostii. „păi, la prima și la acasă, zice ea”. „Felicitări zice și ailaltă, ați cîștigat un premiu frumos”, și-i pune în brațe o cutie de carton colorată. „Valorează șase milioane opt sute, dar pe dumneavoastră nu vă costă nimic, noi premiem telespectatorii isteți”. Eu care mai auzisem că ăștia de la televizor mai dau premii dacă ghicești programul la care te uiți, programul lor, normal, cît pe-aci s-o cred. Zic „mulțumesc” și dau să-nchid ușa. Dar asta continuă și zice că „trebuie să plătiți taxa de transport, de nouă sute cincizeci de mii”. Cînd i-am zis și eu că-mi iau aparatul de fotografiat să ne pozăm, n-a știut cum să plece mai repede. Păcat că n-am fost inspirat, să opresc cutia aia, probabil că nu avea nimic în ea, sau cine știe ce brezaie.
- S-a umplut țara de escroci, domnu’ profesor, zise Bicuță, examinînd atent un pahar în lumina becului. Scuipă pe el și-l șterse apoi cu o cîrpă. Ce vă uitați așa, e curată cîrpa, acu’ o aduse Viorica d’acasă. Da’ domnu Săndel, acu se găsi și ăla să vină,cu tigaia, în postul Crăciunului? Bine că nu ții post nici matale nici domnu’ profesor nici ceilalți, că dădeam faliment.
- Și cu postul ăsta e greu, zise profesorul. O mătușă de-a mea mînca numai ciuperci și soia cînd era post, pînă și cîinele mînca tofu, de slăbise ăla, nici putere să latre nu mai avea. Noroc cu noi că veneam în vizită destul de des și-i mai aduceam cîte un os cînd nu uitam. Bicuță, de Crăciun deschizi, sau pleci din oraș?
- De Crăciun sunt la frate-miu ăla mic, la Corabia, dar dacă vreți, pot să organizez revelionul. Numai să-mi spuneți și pregătesc tot, doar mă știți.
Nu-i răspunse nimeni.