Crăciun pe malul bălții...

La ora șapte somnul este cel mai dulce. Mai ales când afară vântul cântă doine de jale iar sub plapumă sunt tot atâtea grade cât pe o insulă tropicală. Cred că rudele mele de gen feminin nu sunt de aceași părere fiindcă s-au stâns la mine în bucătărie și înlocuiesc sunetul de tobe batute ritmic în visul meu de domnișoare exotice cu ghirlande de flori tropicale atârnate de gâturi lungi și subțiri, cu note înalte, distorsionate ca ale unei viori răgușite aflată în mâna unui copil afon cu chef de joacă: „Auzi dragă, să punem scorțișoara acum sau mai târziu?”, „Mari, ai ras cojile alea de portocală?”, „Eu zic să mai punem puțină drojdie, mamaie mata ce crezi?”... Apoi, ca și cum toată această conversație culinară pe care trebuie să o suport în creierii nopții în ziua mea liberă n-ar fi suficentă, mă aud pomenit în discuția lor: „Scoală-l dragă pe bărbată-tu și trimite-l la alimentară să ne ia două pliculețe de zahăr vanilat, niște esență de rom și un kilogram de rahat! Ce, asta e oră de dormit?!”.
Visul meu cu arome de Hawai se sparge în bucăți de puzzle imposibil de reconstituit și revin brusc cu picioarele pe pământ. Mai precis cu vârful picioarelor pe pământ fiindcă trebuie să am grijă să nu fac zgomot, să nu fac curent, să nu fac nimic, dacă vreau „Să avem și noi cozonaci crescuți cum trebuie, să nu ne facem de râs...”. Argumentul dragii mele consoarte e susținut și de tanti Aglaia și de tanti Lenuța și de toate celelalte tanti din neamul nevesti-mii, care s-au strâns în bucătăria noastră să facă cozonacii pentru Crăciun!
Brusc îmi aduc aminte că trebuie să plec la Calafat să cumpăr vinul pentru sărbători. Până acolo e o cale atât de lungă, așa că nu mai am timp să cumpăr ingrediente pentru cozonaci, mă îmbrac și dispar subtil din casă, ca agentul 007 din mijlocul inamicilor...
Drumul durează vreo trei ore, dar e o iarnă foarte blândă, afară e ca într-o zi de toamnă, în plus, din strugurii crescuți în solul nisipos și îmbăiați mereu de soarele puternic, prietenul nostru nea Mitică de la Calafat face un vin așa de bun, că am merge după el și câteva zile dacă ar fi cazul...
În drumul nostru, undeva într-o vale, ne ia ochii strălucirea gheții care acoperă o baltă, de parcă ar fi o tavă imensă de argint în așteptarea unui ospătar care să o ridice și să o umple cu bucate alese. Sub pretextul unei nevoi fiziologice, Bobo oprește mașina și coboară să inspecteze locul. Afară nu e mai frig decât de obicei, dar lacul e acoperit de un strat de gheață destul de serios. Pe noi nu ne interesează foarte mult aspectul exterior ci mai mult cel interior al unei bălți așa că nu ne punem multe întrebări și, facem o copcă și aruncăm cele două undițe care stau mereu în portbagajul mașinii, să explorăm fauna din baltă...
Pe malul bălții orele trec repede, mai ales că Bobo a găsit în mașină un coș plin de bunătăți pe care nevastă-sa intenționa să le ducă plocon nașilor.
A început să ningă, vântul bate tare, s-a făcut cam frig. Aș vrea să plecăm, dar lui Bobo, care a băut două din cele trei sticle din șampania franțuzească destinată nașilor, i se pare că peștele a început să tragă. S-a întunecat și până să ne dăm seama stratul de zăpada a crescut imens și ne acoperă toate ieșirile. Coșul cu bunătăți e aproape gol, casa noastră e departe, nu am cumpărat nici vin, nu am prins nici pește. Ciugulim ultimele firimituri de mâncare și golim și ultima sticlă de șampanie. „Crăciun fericit!”, ne urăm și sorbim cei câțiva stropii care nu s-au scurs încă din sticlă... Nu vedem nicio ieșire din situația în care ne aflăm, suntem ca rapidiștii, singuri împotriva tuturor.
Bobo apelează la soluția oricărui om care nu știe ce să mai facă: cade în genunchi și începe să se roage:
„Ne ia în brațe Maică, de-a pururea Fecioară,
Noi suntem pentru Tine ca pruncul din icoană.
Tu toată ești iubire și nu ești întinată
Ai inima de soare, hermina de zăpadă…
Ne scaldă-n apa sfântă, cea pură și curată
În colț de ochi născută, din lacrimă creată.
Și ne-nvelește corpul cu colțul de broboadă
Să înnotăm în pacea de mâna Ta lucrată.
Să fim noi trecătorii curați, fără păcate
Ca rufele în apa izvoarelor spălate…
Ne ia în brațe Maică, de-a pururea Fecioară,
Noi suntem pentru Tine ca pruncul din icoană...”
Brusc, se aude un zgomot infernal, un huruit parcă venit din altă lume ne asurzește iar o lumină strălucește în noaptea neagră și ne învăluie ca o haină de aur. „Tu ești, Maică?”, întreabă pierit, cu jumătate de voce Bobo.
„Nu mă, sunt directorul patinoarului pe care v-ați găsit să pescuiți! În loc să fac și eu Sărbătorile liniștit în familie alerg de câteva ore să fac rost de un tractor să vă scot de aici!”