O pradă deosebită


Ora trei în toiul nopții. Nevastă-mea se cuibărește lângă mine și mă cuprinde o căldură plăcută, plăcută și gândurile mele toropite îmi strigă „Dormi! Dormi! Dormi…”. Ceasul electronic însă e lipsit de sentimente și îmi arată crud că e timpul să mă trezesc. Asta dacă nu vreau să se trezească înainte toți vecinii fiindcă Bobo, care mă așteaptă deja de vreo zece minute în parcare, și-a cam pierdut răbdarea și a început să claxoneze…
Mă mai întind o dată în căldura patului, mai mă scufund în marea din noapte să culeg frânturi de vise, apoi, brusc, deși nu am făcut armata, mă îmbrac mai rapid decât un soldat care știe că trebuie să vină inspecția.
Afară e frig și înnorat, vorba poeziei, însă atunci când te așteaptă o partidă de pescuit toate acestea sunt doar mici detalii. Mergem tot drumul tăcuți, Bobo încercând să se concentreze iar eu încercând să mă trezesc cum trebuie…
Balta arată exact cum mi-a descris-o Bobo, nu foarte mare dar înconjurată de un peisaj superb, cu sălcii plângătoare, cu trestie, cu câțiva nuferi aruncați parcă de mâna unui pictor ca să fie tabloul complet. Am făcut câteva ore pe drum dar frumusețea peisajului mă face să uit că s-au scumpit gazele, lumina, benzina și că prețul la viermi a crescut cu cinci bani pe linguriță… Daca balta are și pește, nu mai plec o săptămână acasă…
Îmi pregătesc undițele cu rigurozitatea cu care un chirurg își pregătește instrumentele înaintea operației. Am un adevărat ritual. Ca un războinic înainte de lupta decisivă. Întâi desfac toate cele șapte undițe le întind pe mal, apoi după atâta muncă depusă fac o pauză de vreun minut să mă odihnesc și să le admir. După asta, bat de șapte ori din palme, să alung ghinionul. Astăzi cred că am bătut de vreo opt ori din greșeală, însă nu sunt un tip superstițios, așa că nu e nicio problemă. Cu mâinile astfel curățate de ghinion mă apuc să pun momeala în ace, apucând viermii sau râmele numai cu mâna stângă. După o pauză de încă un minut, pe care o folosesc să îl înjur în gând pe Bobo, care râde de tabieturile mele, mă apuc să arunc undițele în apă, de la stânga la dreapta. Am aruncat iată prima undiță. Pleosc! Greutatea lovește apa și se duce lin spre fundul bălții. Cu toată ironia inițială Bobo nu se poate stăpânii să nu îmi admire măiestria loviturii: „Cred că dacă aș sta în mijlocul apei ai reușii să îmi pui greutatea pe vârful nasului, atâta precizie ai în aruncare!”. Încă de mic copil laudele fățișe m-au emoționat, în plus, tot drumul, încercând să mă trezesc am băut foarte multă cafea așa că întrerup aruncatul undițelor și plec să caut un tufiș mai stufos. Nu reușesc să fac câțiva pași că îl aud pe Bobo strigând: „Bă! Băăăăăăăăă! Vino repedeee! Þi-a fugit peștele cu undița în apă!!”. Râd ca de o glumă bună și îmi continui fără grabă prospectarea zonei. Încercând poate să facă gluma mai credibilă Bobo se agită pe mal și zbiară în continuu. Mă întorc cu un zâmbet larg pe buze, spunându-i să înceteze cu gluma că e de ajuns și sperie peștii cu țipetele lui. Când ajung pe malul bălții zâmbetul îmi dispare treptat, treptat: undița mea se îndreaptă ca teleghidată spre mijlocul bălții! Fără nicio ezitare îmi scot treningul, pantofii, maieul și, rămas doar în chiloți, mă arunc în baltă după undiță. În copilărie am făcut patru ani de înot și, iată, acum când mă apropii de treizeci de ani, se cunoaște încă, așa că ajung imediat lângă undița buclucașă. Reușesc să o apuc, peștele de la capătul firului îmi opune rezistență și undița se cambrează, parcă să se rupă. Izbutesc să opun ceva rezistență peștelui, care încă mai are forță să mă tragă spre celălalt mal. Am ajuns într-o porțiune de apă unde pot atinge pământul. Mă îndrept spre uscat și câștig teren în lupta cu peștele. Încă un metru de teren câștigat, apoi încă unul, mai am atât de puțin și monstrul se va odihni în juvelnicul meu… O suprafață plină de mâl stă însă în calea fericirii mele. Piciorul stâng îmi alunecă, îmi pierd echilibrul și cad în apă. Undița urmează mișcarea nefirească a corpului, firul se rupe, și peștele zboară prin aer, mă lovește ironic cu coada peste față și dispare în adâncuri…
Vântul rece de toamnă bate frunzele tuberculoase și gândurile mele, mi-e frig și în juvelnic se odihnește doar perechea mea de chiloți uzi…
Ajung acasă tremurând, strănutând, zgribulit ca un pui golaș de găină… Din bucătărie aud sfârâind uleiul încins în care nevastă-mea așteaptă să prăjească peștele prins de mine. „Bine că ai ajuns iubitule, am fost așa de ocupată azi că nu am avut timp să cumpăr nimic de mâncare… Abia așteptam să vii cu peștele acela.” În juvelnic însă singura pradă sunt chiloții mei, încă uzi după cursa de urmărire a monstrului prin apă…
Întind o bucată de pâine în uleiul încins. De la răceala care mă cuprinde ochii au început să-mi curgă abundent. Mănânc și plâng. Mănânc…