Au tăiat salcîmul pe care-l iubeam. Azi dimineață l-am auzit cînd s-a prăbușit. În locul lui a rămas o bucată dezgolită de cer. Pe jos – trunchiul ciuntit și smocuri de frunze. L-au legat cu o funie groasă și l-au tîrît ca pe un animal răpus.
Nu era salcîmu meu, dar îl iubeam. Am crescut cu conștiința siluetei lui întortocheate profilîndu-se pe cer. Puteam să-l desenez oricînd din memorie. Cunoșteam fiecare foșnet al frunzelor lui bătute de vînt. Verdele lor capricios era mereu altul, după cum lumina și albastrul cerului și-l disputau.
I-am atins coaja scorojiită, mai întîi cu mîini curioase de copil, apoi, la vîrsta primelor dorințe l-am îmbrățișat pătimaș pe un iubit neștiut. El mi-a primit îmbrățișarea cu duritate, rănindu-mă pe brațe ca într-o înlănțuire pasională din care m-am desprins înfiorată. Am privit luna printre crengile lui rare, am urmărit mișcarea norilor și a păsărilor, ținîndu-mi mîna streașină la ochi și cu un fir de iarba în dinți, la vîrsta marilor întrebări.
Nimeni n-a știut vreodată cine a plantat salcîmul. Era acolo de cînd lumea și anii au continuat să treacă peste el fără să producă schimbări. Poate o zi norocoasă pentru o mică sămînță de salcîm rătăcită, un soare blînd și cîțiva stropi de apă prelinși la timp în scoarța avidă să fi plămădit salcîmul.
Și într-o zi, la fel cu cea în care s-a născut, s-a stins. Pămîntul care l-a rodit a fost cumpărat și proprietarul a decis că nu are nevoie de salcîm. Au venit într-o dimineață cîțiva muncitori, au potrivit fierăstraiele pe coaja lui și-au tăiat carnea lemnoasă. Salcîmul s-a prăbușit neputincios. Salcîmul pe care l-am iubit a căzut în țarînă, într-un nor de praf. Și eu am căzut o dată cu el.