Oviraptorul



— Poate îmi spui și mie ce se întâmplă, Tom. Îmi ești dator o explicație.
Larren privi lung la mine, așteptând un răspuns. Pe care, din câte îl știam eu, avea să îl obțină mai devreme sau mai târziu. Mai degrabă mai devreme decât mai târziu. Că acest răspuns nu avea să îi convină absolut deloc, asta nu mă mai privea pe mine. Mă rog, nu mă privea în mod direct, sau cel puțin nu mă privea atâta vreme cât nu mă punea pe mine să repar lucrurile.
Am tușit ca să-mi dreg vocea, am mai luat o gură de gin, apoi m-am așezat mai confortabil în fotoliu.
Am subestimat cât de bine mă cunoștea, pentru că a îndreptat amenințător arătătorul spre mine și a spus categoric:
— Vreau fapte Tom, nu basme. Am să înfrumusețez eu lucrurile dacă va fi cazul. Tu spune-mi numai ce naiba se întâmplă! Pentru că acolo jos se întâmplă ceva…
Acolo jos se întâmpla să fie Silurianul timpuriu, adică acum ceva mai bine de 160 de milioane de ani. Un isteț de la Agenția Controlului Temporal a propus cu ani în urmă, atunci când populația Terrei a ajuns la vreo 60 de miliarde de oameni și nu dădea nici un semn că ar avea de gând să scadă, să transfere undeva în trecut populația suplimentară. Ceea ce la început a părut a fi o reîntoarcere la natură, preferată mai ales de cei neadaptați și de sufletele simple, s-a transformat cu timpul, mai ales datorită unei publicități agresive, într-o adevărată afacere și, în mai puțin de un secol, aproape jumătate din populația Terrei s-a trezit transferată în Silurian. Repartizată pe comunități de câte un miliard de oameni, despărțită prin porțiuni de câte un milion de ani, părea că Silurianul va fi capabil să absoarbă tot surplusul de populație fără nici un fel de probleme. În principiu, așa ar fi trebuit să fie. După ce s-a observat că frunzele călcate și dinozaurii vânați în Silurian nu modifică în nici un fel rezultatele alegerilor prezidențiale din prezent, comunitățile au început să fie organizate în jurul unor imense Polisuri situate în locuri sigure din punct de vedere tectonic și care erau alimentate din belșug cu tehnologie modernă. Părea soluția ideală, mai ales că transferurile dintre Polisuri și civilizația actuală nu se făceau decât în sens unic, dinspre prezent spre trecut, și niciodată invers. Era o soluție înțeleaptă, pentru că nimeni nu ar fi știut ce să facă cu 30 de miliarde de oameni care ar fi vrut în același timp să își reia locul într-o nișă temporală ce nu mai exista de multă vreme. Cel puțin, spre deosebire de contractele oneroase în care condițiile dezavantajoase erau tipărite cu litere mici undeva în josul paginii, contractele de „integrare temporală“ specificau clar asta cu litere mari la începutul paginii. Din această pricină, erau încurajate integrările care cuprindeau comunități și chiar regiuni întregi. De altfel, pentru cineva care nu dorea să părăsească Polisul pentru a vizita vecinătățile exotice, schimbările erau ca și inexistente. Informațiile circulau liber între Prezent și Polisuri, așa că nimeni nu se putea simți marginalizat. Teoretic așa stăteau lucrurile… Practic însă mereu apăreau probleme, pe care Agenția Controlului Temporal abia prididea să le rezolve.
Am tras adânc aer în piept și am spus tare:
— Isabel crede că cineva a făcut rost de schema unui generator temporal și acum a început să le fabrice și să se folosească de ele.
Larren a pufnit nervos și a făcut un gest ca și când ar fi alungat o insectă sâcâitoare:
— Nu dau doi bani pe ce spune Isabel!
Isabel era un android Cobra pe care îl foloseam în peregrinările mele temporale în calitate de agent al Agenției de Control Temporal. Mă încredeam mult în aprecierile ei, care nu prea dădeau greș, poate și din cauză că fără ea nu prea ar fi avut cine să stea acum spășit în fața puternicului administrator al ACT-ului. Dar faptul că avea o fire voluntară și independentă nu o făcea foarte iubită printre membrii Agenției. Totuși, câtă vreme aveam rezultate, asta nu prea conta.
Am ridicat din umeri nepăsător.
— Am să reformulez, atunci: eu cred că tehnologia transferului temporal a diseminat cumva în Polisurile doi și trei. Polisurile erau numerotate după data implementării. Cel mai vechi era numerotat cu unu.
— Tu crezi mereu ceea ce crede Isabel, mormăi el și se întoarse spre seiful din spatele lui, de unde scoase două cartele de Agent temporal independent.
Vru să mi le dea, dar se răzgândi, privindu-mă crunt:
— Înainte de a le primi: vreau informații sigure despre așa-zisa diseminare de generatoare temporale, și asta cât se poate de repede, altfel Consiliul o să ne toace mărunt-mărunt. Și o să am grijă să înceapă cu voi…
Am dat din cap spășit și am ieșit afară din birou. Pe hol mă aștepta Isabel, care citea o revistă, nepăsătoare la privirile provocatoare pe care i le aruncau cei care treceau pe lângă ea. Era obligată să poarte tot timpul un medalion care o identifica drept android Cobra, dar uneori, mai ales în timpul unor misiuni mai dificile, renunța la el. Alteori, cum era de pildă astăzi, renunța la el din pură cochetărie. Tabuurile sexuale, mai ales în cadrul Agenției, erau extrem de bine întipărite, și încă nu cunosc vreun caz în care cineva să fi avut o relație cu un android. Chiar dacă arăta așa de bine ca Isabel.
I-am făcut semn că plecăm, și ea s-a ridicat, sau, pentru a fi mai exact, și-a ridicat cele 52 de kilograme de material biologic superb structurat. Lângă mine, un debutant a scăpat teancul de foi pe care îl purta de ceva vreme încolo și încoace pe coridor, iar pe altul mi s-a părut că îl aud cum înghite în sec. Nu știu dacă am avut vreodată ocazia să o descriu pe Isabel: la prima vedere părea o tânără femeie, abia ieșită din adolescență, cu amestecul acela indescriptibil de inocență și impertinență, suplă, aproape slabă, dar în același timp bine rotunjită prin locurile în care era necesar așa ceva. Fața ei era nu numai frumoasă, ci și concepută în așa fel, încât atrăgea atenția. Trăsăturile regulate și feminine erau înconjurate de o cascadă de păr de culoarea mierii, care, prin faptul că și-l scutura mereu într-o încercare de a-l aranja, atrăgea în mod inevitabil atenția asupra ei. E clar că cei care au proiectat-o nu au fost normali: o fată atât de frumoasă nu are cum să existe! Explicațiile care mi s-au dat m-au satisfăcut o vreme: fiind atât de frumoasă, atrăgea privirile tuturor asupra ei, lăsându-mi mie câmp liber de acțiune. E adevărat că îmi oferea destulă libertate, pentru că, dacă eram împreună, orice mascul aflat prin preajmă abia dacă îmi acorda atenția pe care o dai unei viespi enervante care se învârtește pe lângă para ta bine pârguită și din care tocmai te pregătești să muști. Că nu prea aveau să muște din para numită Isabel, nu o știam decât eu, dar atâta vreme cât îmi puteam vedea de misiuni nu prea îmi păsa de asta.
Am ieșit din sediul central am Agenției și, din obișnuință, am privit precaut în jur. Părea ca nu am atras atenția nimănui, așa că am plecat pe jos spre „Seif“, locul de unde trebuia în mod firesc să ne începem orice investigație cât de cât serioasă. „Seiful“ era o clădire aparținând Agenției, cu grad de securitate zero și de care știa extrem de puțină lume. Câțiva agenți independenți, câțiva șefi de departament, cei de la pază și androizii care îi însoțeau pe agenți în misiuni. Oricum, prea multă lume, după părerea mea, dar nu m-a întrebat nimeni niciodată. Acolo se păstrau cele mai bine păzite secrete ale agenției și mai ales mult hulitele generatoare temporale, care le permiteau agenților temporali să bântuie prin tot cuantumul spațiu-timp ca prin propria lor sufragerie. Erau puține și mereu numărate, răsnumărate, verificate și date pe mâna noastră cu multă zgârcenie. O dată încinși cu centura care conținea generatorul temporar, deveneam practic indestructibili și mai ales – aceasta era de fapt marea spaimă a autorităților – imposibil de detectat prin spațiu-timp. Din prezent agentul lipsea numai câteva secunde, dar nimeni nu putea spune cu certitudine cât timp real a consumat el acolo, în trecut. La început, la cursurile de instruire erau prezentate două posibile cazuri: într-unul, un agent temporal împiedica răpirea Elenei din Troia (în una dintre variante, o răpea chiar el), cu urmarea firească a lipsei din manualele de istorie a războiului Troian, iar din cele de literatură a „Iliadei“. Al doilea caz a fost considerat la vremea lui o adevărată blasfemie, dar eu, care călătorisem destul în epoca respectivă, îl consideram perfect plauzibil. Agentul temporal călătorise în Iudeea și, mituind câțiva soldați romani, îl scăpase pe Iisus de răstignire. Urmările ar fi fost de data asta dezastruoase: în istoria lumii, dintre cele trei principale religii monoteiste, creștinismul, iudaismul și islamismul, primul lipsea cu desăvârșire, cu consecințe de-a dreptul catastrofale. După o vreme, scenariile au fost scoase discret din programă, și zvonurile vorbeau de un agent care chiar ar fi încercat să pună în aplicare, drept material didactic, unul dintre educativele cazuri prezentate. Nu am aflat niciodată care dintre ele, dar înclinam să cred că omul voise să o salveze de Elena. Tocmai pentru a evita asemenea tentații se pare că au fost concepuți androizii Cobra. Poate sunt numai zvonuri, dar se aude că sunt programați ca, în cazul în care unul dintre agenții temporali independenți o ia razna, să-l aducă la ordine. Sau chiar să-l lichideze discret, după cum spuneau alții. Cum niciodată nu am fost tentat să mă întorc în timp să o răpesc pe Elena din Troia, și nici altceva cât de cât asemănător, nu am putut să verific teoria. Ba, în cazul meu, aș putea spune că eu sunt cel care trebuie să o ferească pe Isabel de inițiative prea personale, asta ca să folosesc totuși un eufemism.
Cazul în care tocmai mă pregăteam să mă avânt cu capul înainte se baza pe o presupunere a Isabelei: cineva făcuse rost de un generator temporal individual și făcea contrabandă cu material biologic din Polisurile doi și trei. Poate și din altele, pentru că, o dată încăput pe mâna cui nu trebuia, un generator putea fi reprodus foarte ușor. Ar fi bine să amintesc aici că principiul generatoarelor temporale industriale, cele care transportau mărfuri și furnituri în polisuri, funcționa perfect normal atunci când călătoreau spre polisuri. Când călătoreau dinspre polisuri spre prezent, prin însuși modul de funcționare, incinta temporală suferea un proces de iradiere care practic făcea imposibil transportul oricărui material biologic viu spre prezent. Ni s-a explicat de nenumărate ori că radiațiile erau parte a procesului de călătorie temporală dinspre trecut spre prezent folosind acel procedeu. Eu, unul, suspectam mereu că incintele erau iradiate intenționat, iar motivele sunt evidente, cum la fel de evident era că incintele nu au transportat niciodată material biologic viu spre prezent. În cazuri extreme, aprobate de Consiliu cu majoritate de voturi, un asemenea transport se putea face numai cu ajutorul unui agent temporal însoțit de un android Cobra.
Și totuși Isabel era convinsă că descoperise un trafic cu animale preistorice. Dinozauri, mai precis. Nu, nu întâlnise nici un dinozaur păscând prin parcurile orașului, iar dovezile ei erau destul de inconsistente și se bazau mai cu seamă pe vorbe auzite ici și colo în peregrinările ei prin oraș. În urma unor astfel de zvonuri, Isabel începuse să facă unele cercetări prin anticariate, unde se găseau de vânzare în mod curent o mulțime de ouă de dinozaur fosilizate. În mod normal, erau prezentate drept rarități descoperite în siturile preistorice. După ce cumpărase nenumărate ouă pietrificate, Isabel lansase zvonul că ar plăti oricât pentru un ou fecundat, viu, pe care voia să i-l facă cadou fratelui ei. I s-a spus că, în timp, cu puțină răbdare și cu mulți bani, până la urmă s-ar putea rezolva. Ar fi fost mai bine să fi așteptat să cumpăr mai întâi oul, dar, impetuos cum sunt, am preferat să dau alarma, și acum regretam deja că nu o ascultasem pe Isabel, care încercase să mă tempereze. Cum până în prezent nu greșise decât o singură dată în aprecierile ei, și avusesem, slavă Domnului, sute de cazuri când nu greșise, m-am grăbit să-l anunț pe Larren, șeful Agenției. Nu era o informație pe care să o pot trece sub tăcere; implicațiile ar fi fost colosale pentru toată Agenția dacă ar fi fost adevărată. Și la fel de colosale, dar numai pentru mine, dacă nu ar fi fost adevărată. În timp ce străbăteam coridoarele Agenției spre ieșire, nu puteam să nu mă gândesc la cât de hazardată părea acțiunea mea privită la rece. Cum răul era făcut, nu ne rămânea decât să ne apucăm de treabă…

Mergeam așadar spre „Seif“ să ne începem investigația; nu prea avusesem ocazia să mă plimb alături de Isabel pașnic și lipsit de griji. De obicei prezența ei alături de mine însemna că sunt în misiune, de unde o stare permanentă de alertă, cu toate simțurile treze, pentru că în orice moment puteam să trecem de la o simplă plimbare printr-un parc la o urmărire în viteză. De data asta, cum până la misiunea propriu-zisă părea să mai fie destul timp, m-am relaxat, încercând să nu privesc zâmbind la bărbații care întorceau capul după Isabel. La un moment dat, așteptând să traversăm, Isabel s-a aplecat discret spre mine:
— Suntem urmăriți!
— La câți bărbați s-au holbat azi la tine, ce mă miră este faptul că ne urmărește numai unul singur. Mă așteptam să fie o cohortă întreagă…
Isabel îmi zâmbi acru:
— Ha-ha, ce glumă bună. Numai că suntem urmăriți de o fetișcană…
Am înghițit în sec și am tăcut. În cazul ăsta, se schimba cu totul situația. În epoca istorică în care era situată locația permanentă a Agenției erau obiceiuri extrem de tradiționaliste. Nu se auzise de lesbiene, și cum eu, la cei patruzeci de ani ai mei și cu o banală mutră de contabil, eram departe de a produce fiori în inimile feciorelnice, era clar că eram urmăriți din cauza a ceea ce eram, nu din pricina a cum arătam. După ce am traversat m-am oprit, m-am întors cu fața spre Isabel și am început să-i aranjez drăgăstos baticul. Se pare că gestul a atras atenția, deoarece, cu ochii la noi, vreo câțiva masculi din preajmă au început să traverseze, deși stopul era de mult pe roșu, și un cor de claxoane a stârnit interesul tuturor, astfel că am putut să privesc în liniște „urmăritoarea“. O fetișcană – așa cum spusese și Isabel, părea să nu aibă mai mult de douăzeci de ani, slăbuță, haine destul de ponosite pe ea și ochelari cu multe dioptrii. Un batic de o culoare incertă îi acoperea aproape jumătate din față, dar fără îndoială că nu o mai întâlnisem niciodată. Un fel de șoarece de bibliotecă, însă bineînțeles că totul putea fi doar o mască.
— Ce facem? am întrebat eu posac. Nu putem merge la „Seif“ cu codița asta după noi…
— Dacă vrei, o împing eu sub o mașină, se oferi Isabel, și abia când am privit la ea mai bine mi-am dat seama că glumea; deși de la ea mă așteptam la orice.
Între timp, șoarecele de bibliotecă se ținea harnic după noi. Nu ar fi fost o soluție să încercăm să scăpăm de ea; urmărirea ar fi putut fi preluată de altcineva, mai experimentat și mai greu de depistat.
— Uite cum facem, m-am întors eu spre Isabel, vorbindu-i numai din colțul buzelor. Ne despărțim, mergem un timp pe trasee diferite, să vedem totuși după cine se ține. Apoi ne întâlnim și hotărâm ce facem mai departe.
— Bine, spuse Isabel privind concentrată spre urmăritoarea noastră. Mai ales că îmi pare foarte cunoscută și nu știu de unde să o iau. Poate pe drum o să-mi reamintesc…
Așa am făcut și, spre marea mea surpriză, ținta urmăririi a fost Isabel. „Poate totuși, chiar dacă nu sunt lesbiene, există femei care se lasă furate de frumusețea Isabelei“, mi-am spus eu și m-am grăbit spre punctul de întâlnire. Acolo, spre uimirea mea, am văzut șoarecele de bibliotecă discutând liniștită cu Isabel. Când m-a văzut, mi-a făcut semn să mă apropii mai repede. Am mărit pasul și, cu toate simțurile în alertă, m-am apropiat de ele. Cu fața numai zâmbet, Isabel îmi prezentă fata:
— Tom, uite, ea este Ana. Þi-am vorbit de ea zilele trecute – spuse Isabel grăbită, făcându-mi cu ochiul –, dar sinceră să fiu nu speram să rezolve atât de repede, turui ea repede și o prinse prietenos de braț.
— Încântat de cunoștință, m-am înclinat eu în fața șoarecelui de bibliotecă, și am văzut-o cum roșește discret.
— Mă bucur să vă pot fi de folos, domnule profesor, șopti ea și porni cu pași mărunți înainte.
„Profesor?“ Ce altceva îi mai povestise Isabel despre mine? Fata asta avea uneori o imaginație debordantă, și eu trebuia să țin pasul aproape de ea. „Profesor!“ Profesor de ce naiba? Ce le predam eu tinerilor învățăcei când ei mă priveau cuminți și însetați de cunoaștere? Aveam să aflu, fără îndoială, până la urmă, dar deocamdată încercam să mă țin după pașii mărunți și repezi ai șoricelului. O luase spre partea veche a orașului și în scurtă vreme am ajuns lângă Cetate. O veche cetate de apărare care supraviețuise ca prin minune vitregiilor vremii, dar risca să se dărâme acum din pricina anticarilor. De câțiva ani buni foloseau cu pricepere fiecare fisură săpată de timp în trupul bătrânei cetăți pentru a-și deschide o dugheană unde să-și vândă marfa. Era de bon ton să vinzi marfă veche la umbra vechilor ruine. Fata ne arătă firma unui anticariat, care, după cât de scorojită arăta din cauza ploilor, și-ar fi găsit fără nici o greutate locul alături de exponatele din vitrină.
— Am fost atât de încântată, domnule profesor, când am auzit că pentru dumneavoastră este cadoul! turuia mai departe șoricelul. M-am bucurat că am întâlnit-o astăzi, pentru că tocmai s-a rezolvat, dar nu știam cum să o anunț. Trebuia să aștept până rămânea singură, chiar dacă aveam toată încrederea și în dumneavoastră, dar știți cum merg lucrurile astea… La început, sora dumneavoastră nu a vrut să îmi spună pentru cine este, dar a făcut bine că mi-a spus. Acum am să vă ajut să vă alegeți un exemplar deosebit…
„Sora“ mea Isabel zâmbea misterios, în timp ce eu eram din ce în ce mai nedumerit, simțindu-mă tot mai depășit de evenimente. Am intrat și mi s-a părut că tulburăm cu pașii noștri vechi fantome din somnul lor tihnit de după-amiază. Una dintre mumiile expuse de-a lungul zidului s-a desprins cu greu din locul în care se odihnea de veacuri și, mișcându-se sacadat, a început să se apropie de noi. Abia când a ajuns în puțina lumină care pătrundea palidă de afară prin geamul mic, am văzut că era un bătrân scheletic, dar la fel de viu ca mine și ca fetele de lângă mine.
— Bunicule, s-a repezit Ana în întâmpinarea lui, ți-am spus să nu cobori azi. Trebuie să ne lași pe mine și pe Anatol să ne ocupăm de magazin.
— A venit marfă, șopti bătrânul. A trebuit să se ducă să o aducă… Nu puteam lăsa magazinul așa… și nici nu îl puteam închide… Clienții, vechii clienți trebuie să-l găsească tot timpul deschis.
Părea că efortul făcut pentru a-și expune în fața noastră crezul de anticar conștiincios îl epuizase cu totul, pentru că s-a așezat pe o ladă a breslelor, veche de câteva secole. S-a auzit o trosnitură, și nu am fost sigur dacă a trosnit lada sau oasele bătrânului.
Ana s-a apropiat protectoare de el:
— Am să le arăt eu exponatele, acum du-te înapoi în pat…
A privit în urma bătrânului cum își târa oasele din încăpere, a așteptat până a ieșit, apoi s-a întors misterioasă spre noi, șoptindu-ne:
— Prefer să nu fie aici, să vă pot arăta totul. El a apucat vremurile prohibiției și încă mai are rețineri chiar și cu vânzarea vechilor artefacte…
Și-a dat jos baticul care îi acoperea jumătate din față, și-a așezat cochetă ochelarii și mi-a zâmbit:
— Ar trebui să vă mulțumesc și eu, dar probabil că au făcut-o prea mulți ca să vă mai intereseze așa ceva. Oricum, fără cursurile și intervențiile dumneavoastră, nici acum nu s-ar fi legalizat vânzarea artefactelor din Lumea de Jos.
O luminiță s-a aprins în mintea mea: cursurile ținute la Facultatea de Antropologie acum câțiva ani, când urmăream traficul de artefacte în care îi bănuiam implicați și pe studenți. Și undeva în primele rânduri ale amfiteatrului, de fiecare dată, vedeam mutra ascuțită, ceva mai tânără și mai plină de coșuri, a șoricelului ce mă privea ca și acum cu o jenantă adorație.
— Am avut încredere în dumneavoastră, șopti ea întretăiat, iar mie mi se păru că roșește ușor.
Am zâmbit amintirii sub privirea cercetătoare a Isabelei. Era unul dintre puținele cazuri rezolvate fără ea. Prin anticariatele orașului, în urmă cu vreo cinci ani, începuseră să apară artefacte ciudate, care nu aparțineau nici unei culturi cunoscute. Cum sursele păreau să fie undeva în rândurile studențimii, unul dintre profesori s-a îmbolnăvit brusc și eu i-am luat locul. Studenții… Întotdeauna inventivi și născocitori de noi modalități care să le completeze resursele mereu pe cale de a se epuiza. Soluția găsită de ei era relativ simplă: cum comunicarea între polisuri și prezent era relativ facilă, au aranjat ca cei din polisurile superioare să așeze în locuri dinainte prestabilite și puțin afectate de mișcări tectonice diferite fleacuri achiziționate pe nimic în timpul lor. De obicei erau depozitate în incinte care să le protejeze cât mai bine. Trecerea timpului făcea restul: îmbătrânea obiectele suficient de mult încât să reziste oricăror probe. Interesant este că din punct de vedere al severei legislații temporale nu fusese încălcat nici un articol de lege, și o bună parte din merit pot să spun că îmi revine mie pentru demonstrarea acestui lucru. Nu fusese folosit nici un generator temporal, și nici un gram de materie vie nu străbătuse milioanele de ani. Numai că absolvirea de orice răspundere a celor care practicau un astfel de comerț a dus la o asemenea răspândirea a artefactelor, încât, în scurtă vreme, prețurile s-au prăbușit și nimeni nu a mai fost interesat să cumpere nimic, indiferent cât de interesant ar fi arătat. Dar ăsta era un risc previzibil.
Între timp, Ana a coborât obloanele și a aprins lumina. Apoi, cu o figură de bătrân anarhist care își arată colecția de bombe unor prieteni, a deschis un dulap aflat undeva ferit, după niște mese. La deschiderea ușilor s-a aprins o lumină palidă și un val de căldură umedă ne-a învăluit: pe rafturi, aranjate după mărime, o mulțime de ouă de diferite mărimi erau etalate privirilor. Ana se uită țintă la noi cu ochi strălucitori:
— Ei, ce spuneți? O să ne ajutați și de data asta?
Am înghițit în sec, și Isabel a făcut un pas spre dulap, privind cercetătoare. Apoi a atins un ou:
— Am putea să-l vedem pe ăsta?
Ana îl ridică cu grijă și îl așeză pe platoul rotitor al unui aparat în care am recunoscut un bătrân ecograf modificat. Când ecranul verzui s-a luminat și Ana a reglat rezoluția, am înghițit în sec: silueta inconfundabilă a unui dinozaur pe cale să eclozeze se etala în toată splendoarea.
— Drace! am spus și apoi am înghițit în sec, lipsit de orice replică.
Am privit mai atent imaginea, apoi m-am hazardat:
— Pare a fi velociraptor…
— În nici un caz, m-a contrazis Ana. Mai degrabă oviraptor…
— Oviraptor este, a decis și Isabel după ce a privit atentă ecranul. În stare embrionară pot fi confundați destul de ușor, dar în mod sigur ăsta este oviraptor.
Văzând privirea mea ațintită întrebător asupra ei, Isabel nu a scăpat ocazia să își etaleze cunoștințele:
— Primul schelet de oviraptor a fost descoperit în 1924 de Henry F. Osborn, undeva în Mongolia. Cum a fost găsit deasupra unor ouă care nu conțineau embrioni, s-a presupus că le-ar fi consumat conținutul, și așa s-a pricopsit cu numele de hoț de ouă. După numai câțiva ani s-a mai descoperit încă un schelet, în stare mai bună, tot deasupra unor ouă de același fel, care conțineau embrioni de oviraptor fosilizați. De unde concluzia că primul oviraptor nu mâncase ouăle, ci încercase să le apere… Dar, cum numele prinsese așa de bine în comunitatea științifică, i-a fost lăsat neschimbat, chiar dacă i se făcea astfel o mare nedreptate micului dinozaur. Oviraptorul era un dinozaur omnivor, de dimensiune mică, asemănător cu o pasare. Adultul avea în jur de doi metri și cântărea cam 25-35 de kilograme. Avea o constituție ușoară, mișcări rapide, picioare lungi și mers biped. Gâtul îi era flexibil, curbat in forma literei S, coada lungă, membrele anterioare scurte și puternice, cu câte trei degete lungi, potrivite pentru apucat, care se sfârșeau cu gheare curbate, cam de opt centimetri lungime. Membrele posterioare aveau și ele câte trei degete.
. Capul său avea o formă ciudată, ca de papagal, cu un cioc mic, lipsit de dinți, dar cu fălci puternice, adaptate pentru a zdrobi prada. Oviraptorii aveau pe cioc o protuberanță mică, sub formă de creastă, asemănătoare cu un corn, care folosea probabil ca o podoabă pentru împerechere. Se crede că diferențele dintre aceste creste pot reprezenta diferite specii de oviraptori, sau poate diferențierea dintre mascul și femelă, dintre animalul tânăr și cel adult, în cadrul speciilor. Oviraptorii au trăit spre sfârșitul perioadei cretacice, cam cu 80-70 de milioane de ani în urmă. Ce altceva mai vreți să vă mai spun?
— Nimic, nimic, am spus eu repede, la gândul că ar putea să spună printre altele că tocmai văzuse câțiva cum se fugăreau în jurul ei, în timpul ultimei noastre vizite în Cretacic.
Ana o privea uimită:
— Încă nu am întâlnit pe cineva care să aibă cunoștințe atât de profunde despre dinozauri. Să vă mai arăt câteva ouă… Am aici unul mare de tot…
Isabel se dovedi a fi mai practică:
— Nu-i nevoie! Îl cumpărăm pe ăsta!
Ana privi încurcată când la unul, când la altul, înainte de a spune ceva:
— Dacă credeți că ne puteți ajuta să legalizăm și comerțul cu așa ceva, arătă ea cu privirea spre dulapul plin cu ouă de dinozaur, mi s-a spus că vă pot oferi unul pe gratis. Altfel, costă destul de mult…
Cum să spui cuiva că una este să aduci de-a lungul milioanelor de ani o piatră cioplită, și alta să transporți, indiferent cum, o ființă vie? Pentru că, la urma urmei, asta erau ouăle de dinozaur – ființe –, și transportul lor de-a lungul timpului încălca tocmai prima lege. De care știau toți contemporanii noștri, dar pe care nu o băgau în seamă pentru că nu se găsise nici o modalitate de a o încălca. Ei, uite că acum cineva găsise calea…
Am scuturat din cap nehotărât:
— De data asta nu pot promite nimic, Ana, așa că e mai bine să-l plătim.
Chiar când să plecăm a apărut și fratele ei, cu o mașină încărcată până la refuz cu cutii care semănau izbitor de mult cu incubatorul nostru. După ce Ana ne-a făcut cunoștință, Anatol – așa îl chema pe fratele ei – ne-a rugat și el să-i ajutăm să legalizeze odată comerțul ăsta, pentru că se săturaseră să se tot ascundă de autorități și să facă pe contrabandiștii. Profitând de farmecul ei, Isabel l-a tras discret de limbă, și nu a fost nevoie de prea multe insistențe ca să aflăm că ouăle de dinozaur soseau din trecut pe aceeași filieră ca și artefactele.
Am plătit oul, Ana ni l-a ambalat într-un incubator și ne-a chemat apoi un taxi. În mașină, cu incubatorul între noi, Isabel m-a privit radioasă:
— După cum vezi, am avut dreptate! A câta oară?
— Asta rezolvă numai jumătate din problemă, am spus eu posac. Să vedem cum rezolvăm jumătatea mai grea a ei! Îți dai seama că un ou nu rezistă zeci de milioane de ani, la fel ca artefactele de care ne vorbea Anatol. Nici o incintă, oricât de bine construită, nu face față unui milion de ani, când este vorba să protejeze o ființă vie. Sper să fie totuși o găselniță tehnologică, și să nu fie implicate generatoarele temporale.
— Va trebui să mergem până la urmă în Polisuri să aflăm. Pentru că nu ai sesizat un lucru esențial.
M-am încruntat încercând să reiau datele problemei, în timp ce lângă mine Isabel se hlizea încântată. Mereu se distra copios când sesiza amănunte care mie îmi scăpau. Chiar dacă pe urmă mă lăsa pe mine să culeg laurii…
După câteva minute de eforturi zadarnice, m-am dat bătut.
— Bine, isteațo! Spune tu despre ce este vorba…
— Polisul cel mai apropiat de prezent este situat acum 130 de milioane de ani…
Am dat din umeri.
— Știu asta, dar nu văd care este problema.
Isabel oftă, fals îndurerată:
— La anticariat, când m-ai întrebat, am spus tare ca să priceapă toți: oviraptorii au trăit cu 70-80 de milioane în urmă. Nici o așezare umană autorizată, câteva zeci de milioane de ani în jurul acestei date spre trecut sau spre prezent. Până ajungem la Centru gândește-te la asta, poate găsești o explicație. Larren sigur ți-o va cere…
Nu trebuia să mă gândesc prea mult ca să îmi dau seama că asta implica existența unor generatoare temporale neautorizate și a unor probleme pe măsură.
Probabil că eu și Isabel alcătuiam o pereche tare ciudată, așa cum căram între noi cu grijă incubatorul pe coridoarele Agenției, deoarece aproape toți cei pe lângă care treceam întorceau capul în urma noastră. Nu prea ne păsa de asta, pentru că îi duceam lui Larren exact ceea ce voia: o probă. Nu am prevăzut un singur lucru: încăpățânarea lui și mai ales lipsa unui ecograf la îndemână.
Când am intrat la el, cu un gest teatral am așezat oul de oviraptor pe biroul lui și i-am spus:
— Voiai o probă? Uite proba!
Probabil că toată lumea a văzut măcar în filme cum arată un ou de dinozaur. Ca un ou de rață ceva mai mare, maroniu-verzui, cam de cincisprezece centimetri înălțime – și care stătea acum într-un echilibru precar pe biroul lăcuit al lui Larren.
Larren, după ce i-am povestit cum l-am achiziționat, l-a înconjurat tacticos, a ciocănit cu degetul în coajă ca și cum i-ar fi încercat tăria, apoi s-a întors cu milă spre noi:
— Îmi pare rău de voi! Cei mai buni agenți ai mei, și v-ați lăsat așa de ușor duși de nas…
Am privit nedumerit spre Isabel, care se mulțumi să ridice din umeri la fel de nedumerită ca și mine: uneori comportamentul lui Larren o lua până și pe ea prin surprindere.
— Ați fost înșelați, asta este! Vi s-a prezentat un trucaj ieftin ca să obțină un preț bun, atâta tot. Pe monitorul ecografului vi s-a prezentat o simplă înregistrare, și voi ați căzut în plasă ca doi novici.
Amintindu-mi de ochii sinceri ai Anei, am vrut să-l contrazic, dar chiar atunci Isabel mi-a dat un ghiont scurt, arătându-mi din priviri oul: o fisură mică apăruse acolo unde degetul șefului ciocănise coaja. Sub privirea noastră, fisura s-a transformat într-o crăpătură care se lărgea văzând cu ochii. Un cioc ca de papagal își făcea loc fărâmând bucăți mari din ou. Văzând încotro privim, șeful s-a întors și el spre ou chiar la timp ca să vadă micul oviraptor ieșind de acolo. Cum era cam aproape, a întins mâna să se apere, dar, fiind singurul lucru în mișcare, micul oviraptor s-a lipit drăgăstos de ea, piuind subțire, asemenea unui pui. Larren s-a îndepărtat rapid de birou, dar micul oviraptor a sărit jos cu o agilitate pe care nu i-o bănuiai și s-a lipit de piciorul lui.
Cu micul pui de oviraptor ținându-se după el, Larren ne-a dat cartelele pentru generatoarele temporale și ne-a făcut semn să plecăm. În multele misiuni în care am mai plecat după aia, așa mi-l reaminteam: făcând pași mărunți prin birou cu micul oviraptor piuind jalnic și ținându-se cu încăpățânare după el.
În drum spre „Seif“ m-a sunat Larren:
— Auzi, Tom, făcu el încurcat. Fă cumva și află discret de la Isabel câteva amănunte despre oviraptori. În memoria ei aia cu care se laudă tot timpul trebuie să fie câteva informații despre ce mănâncă, ce obiceiuri are, pentru că am impresia că îi este foame…
I-am repetat cele câteva informații pe care le aflasem cu numai o oră mai devreme la anticariat de la Isabel.
— Și, fiind omnivor, cred că poți să îi dai să mănânce orice… Oricum nu contează, după cum știi, va trebui să scapi până la urmă de el.
Din receptor se auzi un chicotit, apoi un zgomot înfundat de pași, apoi Larren spuse:
— Știi ce cred eu, Tom? Bestia asta mică chiar ține la mine… Se ține ca un cățeluș după piciorul meu… Și ai dreptate, mănâncă orice: tocmai mi-a furat sandvișul de pe birou.
Lângă mine, Isabel a ridicat exasperată ochii spre cer, dar eu am încercat să îl temperez:
— Ar fi bine să nu te atașezi prea mult de el, doar știi că va trebui…
— La naiba, Tom, e o probă importantă, nu o putem distruge până nu rezolvați cazul, a mai spus el în timp ce, după zgomotele ce se auzeau, părea că încearcă să se urce pe birou, și a închis înainte de a-i mai putea spune ceva.
Înainte de a intra în „Seif“ să ne luăm generatoarele temporale, Isabel m-a oprit:
— Știi pentru ce îmi pare rău, Tom?
Cum nu mă hazardam să urmăresc felul în care gândea Isabel, am clătinat din cap.
— Ai văzut oul acela mare și maro așezat pe raftul din spate al incubatorului?
Îl văzusem, și chiar mă tentase la un moment dat să îl cumpărăm. Mă gândisem că poate era mai scump, dar nu ăsta era motivul pentru care nu insistasem să îl vedem și eventual să îl cumpăram. Era de-a dreptul imens și nu aveam nici un chef să îl cărăm în brațe pe coridoarele Centrului. Pentru ce ne trebuia nouă, ajungea unul cât de mic: important era să fie fecundat, și embrionul viu.
— L-am văzut, am afirmat eu, deși nu știam nicidecum unde voia să ajungă Isabel.
— Ei bine, o să regret toată viața că nu l-am ales pe ăla.
— De ce? am întrebat eu, deși aveam o vagă bănuială.
— Era de Tiranosaurus Rex, a spus Isabel și a intrat in „ Seif“.


*


Larren avea să rămână cunoscut în istoria Centrului drept „Șeful cu Oviraptorul“. Uneori, când mă exasperau hotărârile lui arbitrare, în timp ce mi le comunica privindu-mă încruntat, jalonat îndeaproape de oviraptor, care părea că îi furase și obiceiurile, nu numai sandvișurile, reușeam spre marea lui uimire să zâmbesc. Pentru că atunci îmi imaginam că, în locul capului mic și puțin nătâng al oviraptorului, lângă umărul șefului se ițea botul plin de colți ascuțiți al unui Tiranosaurus Rex.