[email protected]
www.victoritadutu.home.ro

CÃLÃTORIE

Aș vrea să călătoresc cu două mii de ani în urmă si apoi cu două mii de ani în viitor, să-L văd pe El, cum vine și cum plânge, cum moare și se-nalță, apoi se-arată celor ce-l iubesc, ce cred în El, să-L văd cum vine asemeni trăsnetului ce vuiește până-n zări…
Ah, dacă aș putea gândi până dincolo de timpul meu, dacă această distanță aș putea s-o fărâm și să ies din linia periculoasă a timpului, dacă aș putea să văd lumea așa cum a fost, cum este și cum va fi, dacă L-aș putea vedea pe El înconjurat de îngeri, prezent în creația asta minunată a lui, dacă aș putea să înțeleg, că tot ce a făcut El nu este atât de neînțeles pentru mine, pentru noi, pentru toți…
Să zicem că eu m-am născut cu două mii de ani în urmă și sunt o femeie ca multe femei care au auzit de El, care s-a îndrăgostit de El, de frumusețea Lui de la prima vedere, sau poate că s-a îndoit de El, dar a cugetat mult până să-L accepte, să zicem că eu sunt una din acele femei, care mereu sare în întâmpinarea Lui, mereu Il caută și-l urmărește pe unde merge, nu-L slăbește din ochi nici o clipă, chiar uneori prea insistentă, prea cicălitoare, atât de insistentă încât, altora le pot părea nesuferită și totuși nu mă dau în lături, nu renunț, insist până în pânzele albe să mă țin de El. Să zicem că nu am nimic, nici soț, nici copil, nici casă, să zicem că am doar părinți care mă huiduie că m-am dus după El, după El…să zicem că sunt atât de insistentă , încât, încât nu-mi scapă nimic de la El,nici un cuvânt , nici o vorbă pe care o rostește , nici o faptă pe care o săvârșește pentru ceilalați…să zicem că știu totul, totul despre El, atât cât se poate omenește ști , stând lângă El, să zicem că eu nu pot rosti nici măcar un singur cuvânt ,pentru că eu nu pot vorbi , nu pot vorbi cu El, o singură privire e totul, e totul pentru mine, o singură privire de-a Lui… nu facem decat să ne privim , El să vorbească iar eu să ascult , să ascult cuvintele Lui mereu, nici o întrebare nu aș putea să-i mai pun , absolut nici una pentru că El, El cu tot ce face , prin simpla Lui prezență în preajma mea și eu în preajma Lui e totul pentru mine…
Dar mi s-a întâmplat odata ceva…eram dezamăgită. Mereu eu, eu, eu insistam,eu eram cea care voiam să rămân, eu depuneam eforturi din răsputeri să mă țin după El, să-L ascult, să-l privesc, să-L văd, îl urmăream când mergea să se culce și când dormea…Odată m-am ținut după El, dar dintr-o dată L-am pierdut și L-am înțeles că vrea să fie singur să se roage , m-am întors unde știam că se va întoarce și din nou am stat trează toată noaptea să-L aștept , să-Lvăd, când va veni, căci mă simțeam în siguranță când era El acolo, între noi, dar un lucru mă supăra foarte tare și eram tristă din cauza asta, oricât de multe eforturi făceam, nu puteam sta niciodată de vorbă cu El, îmi era întotdeauna jenă de apostoli iar atunci când eram înconjurată de oamneni,era cumplit de aglomerat iar eu, eu voiam să vorbesc cu El între patru ochi și chiar așa, chiar de la distanță , El nu-mi adresa niciodată nici un cuvânt, eram tristă , mereu tot mai tristă și deznădejdea coborâse peste sufletul meu până când într-o zi mi-am zis :