Ratatul universal

Prima oară când am aflat câte ceva despre mine a fost într-o toamnă fără evenimente majore. M-am văzut cu totul și cu totul înafara mediului înconjurător normal. Eram mic, gras, știrb, cu urechi ridicole, păr moale și rar – o enormitate, și aceea spălăcită până la a deveni neimportantă. Cutiile cu lapte concentrat cu ajutorul cărora bona urma să scoată din mine un bărbat de excepție aveau desenate pe ambele fețe bebeluși surâzători cu ochi albaștri, dezvoltați conform ultimelor estimări mondiale. Orice statistică din lume ar fi dat dreptate indicilor mei reali: eram predestinat nulității – legumă.
Dar eu, abia putând mișca mâinile și picioarele grosolane cu care m-a blagoslovit natura inexplicabilă a părinților mei sau poate chiar Dumnezeu, am început, din pătuțul roz, pufos și elegant, să urăsc acei “baby” drăgălași de pe ambele fețe ale cutiilor cu lapte supersterilizat, promotori ai comerțului modern cu imagini, așa că am refuzat sistematic să ingurgitez alimentul acela stupid din grăsimi sintetice, prin urmare, refuzând cu osârdie să devin un bărbat de excepție. Rezultatul a depășit orice imaginație a mea: fără știrea mamei și tatei, bona m-a înfometat vreme de câteva zile și astfel am învățat, din primul meu an de viață, ce înseamnă greva foamei.
Am renunțat din motive de inteligență, dacă muream de inaniție nu câștigam decât condamnarea bonei ceea ce era prea puțin în comparație cu imensitatea mea. Am acceptat cu resemnare dozele de lapte “ultimul răcnet”, alimentându-mi astfel ura față de drăguțeii cartonați cu ura față de femeia aceea îngăduitoare, simpatică și simpluță care a crezut că poate potoli revolta mea prin metodele sărmanei ei adaptări la mediu.
Această ură dublă mi-a marcat crunt primul an de viață; înverșunat și perseverent, știind că n-are nici un rost să-i pedepsesc pe rotofeii cutiilor cu lapte, urma s-o ucid pe bonă imediat ce trupul fragil de care dispuneam ar fi permis o manifestare pe potriva planului.
La un moment dat am început să umblu în patru labe; de nervi, zgâriam parchetul și mobilele luxoase cu unghiile care creșteau într-o zi cât într-o săptămână. Îmi creșteau dinții, mușcam din palmele acelei bone iubitoare până începea să-i curgă sânge. Ea mă așeza în țarcul educativ și pleca la baie de unde se întorcea cu palmele bandajate și rămâneam uitându-ne unul la altul: ea – cu o nespusă dragoste pe față, eu – dezamăgit că n-am reușit s-o ucid cu veninul primilor mei colți.

Îi vedeam rar pe cei care mă doriseră cu ardoare. El avea diplomat cu cifru, îl lăsa lângă mine și-mi făcea gugu-lugu sub bărbie, crezând că așa îmi va câștiga bunăvoința – eu zâmbeam ca un imbecil, păstrându-mi nealterată dorința de răzbunare. Încântat la culme, el mai repeta gestul acela de încă 12 ori, număram în gând știind că după aceea urma întâlnirea cu Ea, care avea pantofi cu tocuri înalte. Ea se punea pe vine în fața mea iar rochia din material scump aproape că-i plesnea pe pulpe.
- Puiul mamii, zicea, grăsuțule, frumusețe mică, frumușelule, zicea.
Mă uitam ca un bleg în ochii de un albastru deschis, plini de bunătatea maternă a tuturor femeilor din lume. Senzația de foame mi se accentua atunci când, după aceste dulci cuvinte, îmi mângâia căpșorul pleșuv. Întindeam spre ea brațele diforme implorând sânul acela primordial și atunci intervenea el:
- Angel, trebuie să plecăm.
M-am obișnuit repede cu aceste întâmplări. După acele ultime cuvinte, eram băgat în âarc și auzem, în cealaltă cameră, un foșnet ciudat: ai mei numărau banii pentru răbdarea acelei femei nespus de plină de grijă.
Plecau cu o mașină decapotabilă iar eu îi urmăream prin geamul securizat spre care dădea granița fenomenal de potrivită pentru puștimea miliardarilor. Stăteam nemișcat, îmi aduceam aminte de “puiul mamii, grăsuțule, frumusețe mică, frumușelule” și nu înțelegeam ce reprezentam de fapt, de ce nu eram apelat cu “nenorocit gras și roșu”, “imbecil urât și diform”, “spurcăciune mică” sau cel puțin “tâmpit cretinoid”. Greu de explicat. Suspicioasă, bona îmi înfigea în gură biberonul cu lapte extra-super iar eu, conștiincios, îl sugeam până la ultima picătură.

Pentru procreatorii mei, primele cuvinte scoase au fost edificatoare: un gângav și bâlbâit ca mine nu mai exista pe fața pământului, așa că s-au hotărât să-mi aducă profesori de dicție, ași în pronunțarea unor litere neverosimile. M-am opus din răsputeri și, după luni întregi de suferință și obidă, încăpățânarea mea a dat roade: au fost concediați. Ca să nu rămân un veșnic neadaptat, părinții mei au recurs la o strategie în concordanță cu cele mai evoluate tehnici de învățământ: au întregistrat sunetele lipsă din alfabetul meu infantil pe casete audio. După prima audiție, am refuzat violent să particip la mascaradă. Opoziția mea s-a dovedit cu totul și cu totul neinspirată când am spart casetofonul dar urmările au fost compensate de extazul ulterior, prima senzație a curajului m-a moleșit, am adormit aproape instantaneu.
Maturitatea adulților însă, întrece orice limite. Au amplasat două boxe la înălțime, pe un perete, convinși că invenția lor va da, în scurtă vreme, rezultatul scontat. Timp de zece ore pe zi, cârâitul difuzoarelor îmi pisa creierul și așa maltratat de întrebări fără răspuns. Ca să nu înnebunesc, am fost nevoit să repet convingător problematicele sunete și astfel am cunoscut înfrângerea. La trei ani o rupeam binișor pe limba oamenilor, ceea ce l-a bucurat atât de mult pe El încât îmi făcea de 14 ori gugu-lugu sub bărbie. Ca o involuntară revanșă, eu deveneam, cu fiecare zi ce trecea, tot mai spălăcit și urât. Conștient de formele contradictorii în care eram înghesuit, urlam cât mă ținea gura, ceea ce o făcea pe minunata mea bonă să apeleze la tot mai sofisticate tertipuri educaționale.
Supus cu o consecvență înduioșătoare unor tratamente care de care mai inutile, mi-am găsit un refugiu totalmente ignorat de prietenoșii mei călăi: gândirea. Un refugiu pe care l-am descoperit cu uimire și bucurie deoarece primele mele incursiuni în acest teritoriu mi-au dat deosebite satisfacții: m-am întors împovărat cu o serie de instrumente de tortură pentru perverșii mei amici zilnici sau periodici. După o testare imaginară prealabilă, m-am oprit la un aparat format din 72 de lumânări aprinse și plasate perfect pe cele 72 de puncte vitale ale trupului omenesc, descoperite într-o seară din pură întâmplare. Era o invenție magistrală, condamnații se puteau prăji în voie sau aveau dreptul să se zvârcolească pentru a primi binemeritata plăcere a gâdilării produsă de ceara fierbinte.
Atras de imensele țâțe și lascivele și unduitoarele fese ale doicii mele, care mi-au oferit imaginea celui mai elocvent supliciu, m-am apucat de realizarea practică a acestuia dar n-am reușit să aprind decât primele lumânări: omniprezentă, buna mea îngrijitoare a stricat invenția, provocând cu inconștienta ei amestecare în treburile altuia, scânteia genială ce avea să facă din mine o ființă liberă. Deși mai rudimentară, noua invenție avea o eficiență de invidiat și chiar o oarecare eleganță.