Khora

Khora era micuță și liberă. Ceda totul fără pretenții, fără grija următorilor ani din viață. În școală fusese un spirit independent și remontant, își făcuse un obicei din a-și contrazice profesorii și persoanele care nu-i plăceau. Înțelepciunea populară a triumfat, ne-am asemănat și ne-am adunat deși rațiunile științifice legiferau respingerea polilor de semn identic. Khora scria versuri absurde și i se publicau. Lua premii și mă punea să compun melodii folk pe texte cu rimă albă ca „n-am bani/ n-am timp/ n-am inimă să mai scriu versuri”, era sigură că e cea mai bună „zicere” a anului și a lui Toader Danci din Borșa, Maramureș, eu lucram atunci la niște compoziții la fel de absurde – câteva sârme contorsionate arbitrar și fixate pe un suport constituiau o atmosferă pe care o populam cu ace de siguranță, chibrituri, monede, bucăți de cărbune, de stofe, de hârtii, ceară, nasturi, tot ce-mi trecea prin cap și găseam prin casă – ea le fotografia, le punea într-un dosar cu coperți subțiri din lemn de brad și când acestea amenințau să ne scoată afară - deschideam expoziții fulger în garsoniera în care se adunau atunci o groază de amici atacați de un virus artistic feroce. Se bea vin ieftin, se discuta despre daltonism și James Joyce, se ascultau aberațiile mele muzicale pe versuri fără rimă, melodii ale viitorului – un text putea avea o infinitate de linii melodice – cărora o chitară de duzină și vocea mea le pregăteau o apariție explozivă în lumea melomanilor, se sta până la orele 2-3 noaptea, 5 dimineața; când plecau, prietenii noștri, mereu aproape alții, luau cu ei câte un „mesaj uman”, denumirea savantă a lucrărilor mele intitulate holofrastic. În absența fragilității lor sculpturale rămâneam triști și obosiți, cu interiorul devastat atât de boem încât depășea toate chipiele pionierești. Făceam curat și adormeam neliniștiți, lumea începea să se trezească, strada își primea rația de mașini și oameni care făceau „mult zgomot pentru nimic”, se instaura eterna bulversare urbană. Ne iubeam. Dormeam pe o saltea pusă direct pe podea, în dreptul caloriferului. Mâncam la „expres”-uri, acasă, câteodată, beam cafea la patiseria din colț și fumam țigări fără filtru, ne plăcea muzica modernă, eram protejații cenaclurilor literare, lucram – eu la mină, ea – la centrala termică, iar directorul ne tot bătea la cap să facem o formație vocal-instrumentală a întreprinderii, voia să ne trimită la concursuri, voia să ne scoată din producție, noi voiam să muncim căci astfel ne încărcam cu realitatea după care alergau bezmetici atâția scriitorași cu unghii îngrijite și fără bătături în palme, totul era nemaipomenit de anacronic, de labirintic. Nu știam ce vom face a doua zi. Directorul se enerva iar noi ne băgam la secretariat cererile de lichidare.
Am plecat atunci cu ideea de-a rămâne o vreme în munți. Am ajuns într-un ținut pe care nu-l cunoșteam dar perspectiva unei voite abandonări la întâmplare a redus din handicap și am rămas acolo, dăruindu-ne unul altuia cu sălbăticia omului primar, intoxicați de propria pasiune, zei fără supuși sau bariere morale
Khora era liniștea terțiară și țipătul primordial, Khora mă întreba dacă pietrele se iubesc între ele, Khora era sforțarea materiei infestată de absolutul acelui duo catastrofal
O urmăream dimineața cum intra în lacul necorespunzător geografic
goală superbă stelară
obosea înnotând și se întindea lascivă pe stâncile
tulburate de lumina afectuoasă a aurorei
Khoraaaaa!
o strigam de parcă era singurul cuvânt pe care-l vorbeam
ea râdea fără rost
în ciuda lumii dominată de crize
Khora era capodopera gestată în retortele
tuturor stadiilor evolutive și-mi era destinată
ca o recentă posibilitate de supraviețuire mondială, ca un nesecătuit zăcământ energetic.
Lumea, uluită de convulsia electronică aluneca gregar în banalitatea opacă a marilor bulevarde, se cățăra cu liftul la toate etajele modernizării, se droga cu avantajele blocurilor turn, se desfășura după alte principii ale spațialității. Eram noi niște arhaici? Reprezentam atunci formația pocker pe care natura o are ascunsă în mânecă? Eram rezerva secretă de viață a materiei? Ne îmbrăcam salopetele direct pe piele, ne luam drujbele și făceam planul de producție a lemnului; înafară de noi, rămăseseră în sector doi tineri căsătoriți, el – arătos, bine legat, oltean, ea – solidă spre planturos, blândă, cu un coeficient de obediență incredibil pentru un cuplu actual, un fost pușcăriaș tăcut și aspru și doi veri din provincie, special născuți pentru defrișarea aceea care dura Dumnezeu știe de când. Se perindaseră prin echipă o sumedenie de oameni, numai ei perseverau într-o cuvioasă statornicie.
Am apărut noi, problematici, atoateștiutori, evoluați. Încărcam zilnic o mașină cu bușteni, șoferul ne aducea țigări, vin, hrană rece și incertitudinile centrului forestier, de două ori pe lună venea un ins demodat, burtos și ochelarist, cu o valiză diplomat și statele de plată, primeam banii și ocupam camera dinspre apus a cabanei, în aerul îmbâcsit de primitivism. Pe zgomotul de fond al vieții montane trăite in forzato, pe un palier social indescifrabil se năștea a doua versiune a sculptorului – proiecție a votului vegetal care-și cerea dreptul la expresivitatea primară. Khora desena în cărbune perioadele de penitență ale holmiului și era în stare să mă întrebe fără remușcări de ce se face dimineață.
A venit fostul pușcăriaș.
- Am văzut că te pricepi la lucrat în lemn. Fă-mi și mie Libertatea.
- Care din ele? a întrebat Khora cu ochii la cartonul pe care închega perioada 18 de penitență a holmiului.
- Toate – abia atunci a descoperit-o, cocoțată pe scaunul prea mare pentru ea, parțial acoperită de șevalet.
- Fă-i-o, Ștefan, s-a dat jos de pe tronul masiv și-a venit lângă mine.
- Bine, domnu’ Sadoveanu.
- Să-mi spui cât mă costă. Doamna Khora, nu purtați sutien?
deschisese ușa să plece
- Nu
Khora a început să râdă de ineditul întrebării
am privit-o: prin tricoul subțire, sânii ei înspăimântau terorile misticismului european
Sadoveanu venea o dată la patru zile și-și lua Libertățile, le planta pe o platformă de stâncă din apropiere după sistemul curbiliniu al „Sfatului Bătrânilor” din Baia Mare sau al „Eroilor de la Moisei”, muncea ca un smintit la gropile cu care asigura verticalitatea acelor sculpturi deloc modeste ca dimensiuni
ultima a fost „Libertatea Libertății” și-am cărat-o toți bărbații, cei doi provinciali, forță și pricepere, erau obișnuiți cu lemnul, îi percepeau limbajul, îi presimțeau răsucirile
am rămas acolo până seara ca niște turiști în fața statuilor maya
aproape integrați în devălmășia cosmică
fostul pușcăriaș poseda o extraordinară putere de recepție artistică, trăia intens vertijul contactului cu infinitul tot mai in diluendo – se porni o ploaie exterminatoare
tensiunea atmosferică și cea arterială se amplifica, blocul valoric se destrăma, se lovea de cer, de fulgere, de stânci, de artere, dispărea iar noi o luam la fugă spre cabană
nevasta olteanului bine legat primise o frumusețe uluitoare de diamant neșlefuit dar nu putea avea nimeni încredere în ea – era condiționată de precaritate
Khora, udă complet (rochia subțire i se lipea de umeri, de piept, de coapse) devenise întruchiparea purității, mergea cu sandalele în mână și cu ochii plecați, cu vulcanul interior în erupție – o țigară biocâmpuri magnetice
negocieri internaționale cana cu ceai harta lumii
noapte adidași plini de noroi
dragoste sălbatică revanșardă necesară

Apoi, lumea s-a plictisit. Viața programată își releva reversul de crotal. Cererile de concediu deturnau interese și deviau condiții umane. Muncitorii se îmbolnăveau de nervi numai simțind în apropiere sfidarea unui microprocesor, a unei diode, a unui ecran. Obiectele electronice erau aruncate la gunoi, ziarele majorau spațiile micii publicități, se propunea spre vânzare toată zestrea inteligenței existente. Sporadic, apărea câte-un individ fanatic și le cumpăra la un preț derizoriu. Se stabilise o ambianță de oroare, spaimă, rușine. Faza critică se extindea la nivel mondial, telexurile aduceau la cunoștință plecarea în masă a specialiștilor din marile instituții de cercetare, se înaintau rapoarte despre depopularea megalopolisurilor și anxietatea stradală, forța de muncă valora aur, se închideau fabricile, regii monopolurilor se internau la urgență, se contaminase planeta cu un microb neașteptat pe care nimeni nu-l imaginase vreodată.
Din vârful muntelui, priveam civilizația în zvârcolirile letale. De pe ceilalți munți, cete asemenea nouă urmăreau inopinatul spectacol. Grupuri-grupuri treceau în goană pe lângă noi transpirații secolului XXV, ignorându-ne. Când trecuse atâta timp? Sau iubirea noastră era atemporală? Olteanul și nevastă-sa nu mai erau acolo. Nici fostul pușcăriaș, nici verii din provincie. Când au plecat? Poate-au murit… Și „Libertățile”… Lângă noi se mirau de anvergura acestui exod niște persoane necunoscute. Ne-am privit curioși unul pe altul, eram la fel de tineri și frumoși ca în urmă cu 500 de ani.
- Ne-am fosilizat în retorica propriei noastre patimi!
a țipat Khora fulgerată brusc de o veselie fertilă, inumană.
Nimeni din acel depozit globular de nebunie și debusolare nu mai avea nevoie de buștenii noștri semiotici și ne-am răspândit buimaci care încotro, neștiind care ne e rostul în continuare.

Khora a revenit primejdios de frumoasă și bogată. A exprimat răceala cu care am primit-o printr-un citat din Jean Jaques Rousseau: „Nu pot veni, ești prea bogat”. Dar eu nu din cauza aceea nu i-am deschis brațele, sentimentele pot fi deseori cumpărate și încă destul de ieftin. Demonstrasem teoretic un adevăr și reîntoarcerea ei m-ar fi împins la aplicarea lui practică. Treptat însă, reținerea mea a dispărut, Khora arăta la fel de proaspătă și pură ca înainte, exuberantă și plină de idei care mai de care mai nebunești și mai irealizabile.
Prima noapte s-a isprăvit calmă. Am ascultat discuri amândoi, cu vin și țigări, obscuri, încercând să ne pătrundem reciproc vastele spații ale timpului cât am fost despărțiți și retrăgându-ne răniți de nereușite în amintirile comune. Am înțeles amândoi că zonele acelea ni le interziceam inconștient și-am renunțat. Îngenunchiată în fața mea, îmi revitaliza retina obosită, dispusă să facă abstracție de orice suspiciune. Energia ei incalculabilă.
A doua zi a jucat volei cu Daniela, am băut cafea, m-a sărutat mușcându-mi buzele, a păstrat în timp latența flăcării, nu știam când poate izbucni, veselia ei era orbitoare iar sora mea corespondentul ideal căruia putea să i-o transmită. Primea înapoi o cantitate la fel de mare și aceste continue fluxuri de viață intersectau melancolia mea de etern convalescent, diluând-o în acidul dulce-puternic al acelor zile.
(O stâng în brațe – ea persecută cu prezența opinia publică a întregului mapamond, frumoasă și aparent inocentă, eroare distinctă a tuturor filozofiilor… A lupta împotriva dominației unei astfel de ființe ar însemna distrugerea uneia din utopiile de care omul se sprijinește în ultimă instanță. Am reîntâlnit în ea competiția ce a monopolizat toate femeile lumii pentru a-și stabili atu-urile într-o singură reprezentantă. Emigrantă la etajele superioare ale rațiunii, Khora era admisă și la subsolurile ei, denivelând astfel platitudini de ordin necesarian și concepte impertinent-războinice).
Dragostea… În a treia noapte, cartea adevărului meu a ars ca un orar nesemnificativ, alături de bancnotele ei. O pagină, o bancnotă… I-am citit totul și am rămas surprins că n-am fost deloc impresionat, lectura lăsându-mă indispus, ca și cum aș fi parcurs un roman de duzină. Am conștientizat falsitatea adevărului pe care-l promovam. Poate fi un adevăr fals? Era un adevăr creat de mine numai pentru mine. Pe cine voiam să conving de autenticitatea lui? În folosul cui l-am descoperit dacă numai eu îi corespundeam? Mai mult am intuit regulile decât le-am cunoscut. Acum știu că într-un singur om nu pot fi îngrămădite atâtea responsabilități, așa cum ar putea suporta un zeu, unul mai complex decât credem noi. Cu fiecare artist care se naște mai capătă un chip, cu fiecare artist ajuns la final – nemurirea lui e tot mai pregnantă.
Khora: E ușor să fii zeu dar cumplit de greu să fii om.
Peste prima pagină redată neantului a căzut ca o replică valorică prima bancnotă.
Eu: Ai citit și tu „Kant în flăcări”?
Ea: Nu se numește așa, ci „Orbirea”, „Die Blendung”. Dar nu-i vorba de asta.
Tăcere. Numai duelul celor două entități, acuzator printre flăcările mileniului, echivalând cenușa din noi, construind un phoenix al realității. În timp ce Khora dormea ca un copil eliberat de spaime, ideea motivării actului săvârșit m-a copleșit întâi ezitant, apoi tot mai sălbatic. M-am ridicat din pat și m-am trântit pe un scaun pliant în apropierea sobei. Mi-am amintit brusc de părul ce sfida toamna, frigul, bruma zilnică. I s-au ofilit florile apărute printre perele coapte, lupta lui a durat până la victoria posibilă, victoria dincolo de care ți-e frică să privești; sau poate nimic din lumea asta nu poate ajunge acolo, indiferent de structură, biologică sau minerală. De ce n-a încercat părul să și-o consolideze, să persevereze în credința celei de-a doua rodiri? Victoria pe care o obținusem era o victorie strict personală. Lupta cu viața, cu incertitudinile, cu oamenii care nu mi se relevau decât ca niște zei falși în care-am crezut până când m-am întrebat dacă mai există ceva dincolo de „adevărul” meu, a fost totul pentru mine. Khora mi-a spus că lupta e adevărata trăire, victoria te deziluzionează, victoria e fără semnificație, din clipa în care-ai învins te pierzi, te fură sedentarismul, aluneci în indiferență, te moleșești... Pentru victoria aceea eram singurul vinovat. Am făcut din start abstracție de existența celorlalți și numai eu puteam fi condamnat pentru fragilele succese, insuficient de rezistente ca să poată susține ridicolul unei astfel de descoperiri.
Dintr-o dată mi-am simțit senzațiile, gândurile, sentimentele – țăndări. Desculț, am ieșit afară, era zăpada de-o palmă și încă ningea. Am umplut soba cu lemne și am sărutat-o violent pe Khora. Dar ea dormea după evenimentul din noaptea aceea și s-a întors cu fața la perete. Își pierduse toți banii în războiul cu zeii, era prizonieră în odaia mea tapițată cu afișe de spectacol și secvențe foto. M-am întors pe scaunul pliant, cu vârful pixului spre cer, așteptând. Sărmana fată! După câteva momente de încremenire, primele cuvinte m-au izbit ca niște pumnale tinere.
Așa a început toată povestea, goana după niște fleacuri fără de care accesul la adevărul visat mi-ar fi fost interzis pe vecie.
Ultimele zile petrecute împreună ni s-au părut fade și obscene. Aveam senzația trăirii de aur rambursată în valori de hârtie, intuiam sărăcia în gesturile-demonstrații de afecțiune, până și dăruirea dezlănțuită ni se părea un vis repetat, o grafomanie, un act de supărătoare obligație. Pierdusem formula liantului care ne-a ușurat fuziunea sub giulgiul catonic al iubirii partenerului mai mult decât propria persoană.
Khora a dispărut deodată; în lipsa prezenței ei penibile s-au aruncat pe mine insomniile, fiecare noapte îmi era un bolovan uriaș sub care muchii mei cedau.
Se apropiau alte timpuri. Și peste avalanșa evenimentelor sfârșitului de secol, a căzut deodată telegrama ei: „Nu-ți plânge ireversibilii ani. Și zeii pot muri, și chiar mor, uneori de nimeni știuți.”