agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ stejarul
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2007-02-15 | |
Amara s-a trezit repede, speriată că ar putea să întârzie la minunata excursie la care avea să participe clasa ei. De când împlinise șase ani, părinții au forțat-o să învețe cât mai bine la școală pentru a fi acceptată la Gimnaziul Tehnic din micul lor orășel specializat în ingineria zoologică. Acum avea unsprezece ani și participa la prima vizită la una dintre cele mai prestigioase fabrici din regiune, cea care era vestită în lumea întreagă, măreața și sclipitoarea Kitty Meow.
S-a îmbrăcat repede cu cel mai nou costum primit de la școală, și-a prins părul și a coborât în bucătăria mare și luminată de cele patru becuri dispuse astfel încât să se economisească energia și să ofere o ambianță potrivită pentru activitățile ce aveau să se desfășoare aici, respectiv desfăcutul pachetelor și încălzirea mâncării. Era atât de emoționată încât nu putea nici măcar să-și descleșteze fălcile. - Te bucuri că mergi la Kitty Meow, nu-i așa? a zâmbit tatăl ei izbudind să-și ridice ochii înroșiți de la prafurile toxice pe care le manevra la servici. Amara știa, ca toți copiii, că nu se permite ca oamenii să fie intoxicați cu substanțele pe care le manevra tatăl ei și că acea roșeață permanentă se datora numai iritației provocată de serul care curăța ochii. Dar de ce și-ar fi curățat tatăl ochii dacă erau curați? Nimeni nu vroia să arate ca un extraterestru degeaba. Dar slujba lui era importantă și nu putea să renunțe la ea. Ce ar fi făcut dacă nu ar fi avut salariul lui? Mama lucra de două ori mai multe ore la supravegherea procesului de însămânțare artificială, de asta Amara nu o vedea niciodată când se trezea și tata trebuia să aștepte patru ore și să-i încălzească el mâncarea. Peste trei ani Amara va fi suficient de mare pentru a i se permite să folosească un cuptor cu microunde standard. Amara nu a reușit să mănânce nimic. Își dăduse silința să mestece o îmbucătură, dar părea mai de cauciuc decât de obicei. Era și mai devreme de ora la care se trezea pentru a merge la școală, numai că azi era ziua cea mare când va merge la minunata și vestita Kitty Meow. Și-a luat carnetul electronic pentru notițe și a plecat aproape neobservândul pe tatăl obosit care abia își mai târa picioarele spre dormitorul strâmt. S-a avântat pe banda rulantă care se umplea de oameni grăbiți. S-a sprijinit de bară până ce banda a cotit, s-a îngustat și a prins viteză alăturându-se magistralei. S-a înghesuit pe banda alăturată în timp ce alți oameni se îngrămădeau pentru a se așeza convenabil pe banda ei, care avea să iasă din circuit lângă spital. Oamenii cei bătrâni îi spuneau stație. Bunicul ei îi spusese așa. Amara aproape că a uitat acest amănunt. Ea a avut un bunic... cândva, dar el a plecat în locul în care se duc toți oamenii bătrâni, la Sanatoriu. Betty s-a ivit de nicăieri și s-a sprijinit de umărul ei: - Ce ești atât de emoționată? Aaa! Nu nu ai mai fost la Kitty Meow! Trebuie să o vezi! Este fantastică! Doar să vezi tehnologia și ordinea... - Tu de unde știi? a întrebat Amara încercând să ignore nodul îngrozitor care i se strânsese în gât. - De acolo am luat-o pe Iuly... Frumoasa mea... Copilașul meu... Amara a privit la spitalul pe lângă care treceau în viteză. Betty nu uita niciodată să se laude cu pisica ei galbenă. O pisică însemna multă mâncare și responsabilitate... și bani. De asta părinții nu-i puteau lua și ei o pisică. Erau foarte scumpe cele de la Kitty Meow pentru că erau naturale și mai aveau și garanție. Erau cele mai bune din lume. Ochii i s-au încălzit de la niște lacrimi pe care le-a stăpânit. Ea ar fi putut să facă o pisică foarte fericită. Ar fi iubit-o și nu s-ar fi lăudat cu ea în toate părțile, așa cum făcea Betty. Ea nici măcar nu o iubea pe Iuly, ci doar tehnologia, bogăția și puterea exprimate de ea. Au trecut pe banda care aducea oamenii care au urcat la spital pentru a se încadra pentru ieșirea de pe magistrală la școală. Asta era o stație destul de scurtă. Betty și-a semețit capul plin de bucle de culoarea mierii. Avea ochi albaștri și o față perfectă și plină de personalitate. Amara era mult mai ștearsă decât ea. Era și mai mică de înălțime. Avea părul castaniu prins în două codițe. Mama îi spunea mereu că ea o place așa pentru că pare un copil serios și blând, dar Amara ar fi vrut să fie ca Betty. I-a spus asta mamei, iar ea a tăcut și s-a întors la treaba ei. Parcă și ei îi părea rău că nu a reușit să aibă un copil ca Betty. Au ajuns la școală și s-au urcat în aeroplanul mare în care se strângeau colegii lor. S-au așezat împreună și Betty a început să caute în carnetul ei electronic: - Am scris o poezie! a râs ea biruitoare. Vrei să o asculți? - Sigur, a spus Amara, dar nu a ascultat-o. O enerva Betty de câte ori îi amintea că ea avea mai mult timp liber. Amara trebuia să studieze multe ore în plus pentru a înțelege și a reține informațiile de care avea nevoie pentru la școală. Erau multe fete ca Betty la Gimnaziul Tehnic. Erau frumoase, pline de energie și învățau totul uimitor de repede. Ele aveau timp liber, Amara nu. Avea impresia că Betty o ține lângă ea doar pentru a arăta mai bine. Cu siguranță nu s-ar fi deosebit de celelalte dacă și-ar fi ales drept prietenă o fată la fel de drăguță ca ea. O enervau și poeziile ei în care abundau cuvinte ciudate ca mătase, aur, antichități. Poate că părinții lui Betty i-au arătat lucruri din astea, dar cu siguranță erau prea scumpe pentru ca Amara să le vadă, fie și numai o dată. Poate că va înțelege când vor vizita muzeul din Metropolă. Metropola era un oraș mare, de peste munți, deasupra căruia nu zburau aeroplane pentru că aerul era prea dens și întunecat. Betty a fost și acolo și i-a povestit că oamenii purtau tot timpul măști. Părinții Amarei nu erau interesați de ce se întâmpla dincolo de munți. Spuneau doar că e bine că aici au un aer bun pentru că le-ar fi fost imposibil să se mute. Ceilalți școlari s-au adunat repede și o doamnă blondă și foarte frumoasă a închis ușa. S-au ridicat ușor de pe asfaltul frumos colorat din fața școlii. Doamna a început să le explice, iar Amara și-a luat ochii de la frumoșii nasturi galbeni ai costumului albastru al ghidului lor pentru a asculta: - ... suntem o instituție de renume încă de atunci. Ca orice altă instituție de renume, suntem foarte interesați de calitatea... viselor pe care le oferim. Un pisoiaș nu este doar un animal, un produs pe care-l oferim cu bucurie clienților noștri, ci împlinirea unui vis. Noi punem pasiune în munca noastră pentru a vă oferi ceea ce v-ați dorit întotdeauna voi și toți copiii din lume! Doamna a zâmbit, iar dinții ei perfecți au strălucit descoperiți de buzele pline. Amara era vrăjită. Zborul a fost scurt și aeroplanul a coborât în curtea fabricii. La poarta ei se vedea ceva ce a fost drumul folosit de utilajele grele care au construit clădirea. De-a lungul drumului se întindeau sere lungi în care se coceau legumele cele mai bune care erau trimise pe șine ascunse de ei la fabrica de mâncare. Amara citise ceva despre asta. - Luați-vă de mână doi câte doi! a auzit Amara ca prin vis și a simțit mâna lui Betty strângând-o pe a ei. Au intrat într-un hol lung și doamna cea frumoasă le-a explicat: - Vom parcurge toate etapele în ordinea lor cronologică! În prima fază, veți observa pisicuțele-mămici. Vă rog să îmbrăcați costumele de protecție și să vă așezați măștile pe față așa cum trebuie. Inginerul de securitate a muncii vă va inspecta. Amara s-a îmbrăcat repede, dornică să pară cât mai ascultătoare pentru că vroia că doamna cea frumoasă să-și facă o părere bună despre ea. Întotdeauna îi plăcuse să-i mulțumească pe ceilalți, dar acum era și mai important pentru că o plăcea foarte mult pe femeia cu părul auriu. I-ar fi plăcut să fie exact ca ea când se va face mare. Inginerul a venit să-i inspecteze. Era un om șters când se afla lângă ghidul lor, dar în rest părea foarte drăguț. Poate că ea nu putea să fie decât inginer... Betty era mai potrivită să ia locul femeii. Au fost conduși într-o sală mare... uriașă... gigantică... Mult mai mare decât clădirea în care au intrat. Grupul lor era cocoțat pe un mezanin foarte înalt, despărțit de sală printr-un geam solid. Sala era plină de cuști foarte mici, așezate pe foarte multe rânduri, un paralelipiped ale cărui capete se pierdeau spre capătul sălii... și mirosea antiseptic. - Ceea ce vedeți voi acolo sunt cuștile pisicuțelor-mămici. În fiecare cușcă este câte o pisică, iar în fiecare pisică sunt opt miracole mici pe cale să se înfăptuiască. Mâncarea și apa le pot lua de pe benzile rulante care trec pe lângă cuști, iar pentru mizerie sunt folosite alte benzi rulante, la capătul opus al cuștii. Sunt pisicuțe foarte cuminți și atent dresate. Pentru a nu se îmbolnăvi, avem opt doctori care le supraveghează fără încetare. Avem în această sală aproape 350000 de pisici! Amara a crezut că i se face rău. Erau mult prea multe pisici acolo. - Vedeți inginerul acela? a întrebat doamna cea frumoasă. El supraveghează mai multe seturi de cuști cu pisici, care tocmai au fost însămânțate, aduse de robotul automat. Pisicuțele-mămici sunt foarte importante pentru instituția noastră, așa că am angajat un om doar pentru a le supraveghea reintroducerea în procesul productiv. Dacă ați sta suficient de mult pentru a observa cuștile, ați vedea că ele se mișcă spre celălalt capăt al sălii, de unde începe faza a doua a procesului: banda pisoilor! Au mers de-a lungul sălii abia observând că burțile pisicilor începeau să se umfle. Doamna cea frumoasă continua să vorbească, dar Amara nu mai era atentă. Toate pisicile acelea păreau îngrozitor de triste și nu semănau cu pozele pe care le văzuse ea în reviste. Era evident că erau din aceeași specie, dar totul era cumplit de artificial. - Primim embrionii de la institutul de însămânțare și-l implantăm automat pe o bandă specială pe care o vom vizita la sfârșitul călătoriei noastre. Ciclul nostru de producție funcționează 24 de ore din 24. Sunt 63 de rânduri de cuști în lungime, câte un rând pentru fiecare zi al gestației naturale. Avem 76 cuști cu pisicuțe pe orizontală și 73 pe verticală, aranjate frumos după culoare și soi. Astfel, în fiecare zi 5548 de pisici nasc. Banda noastră de pisoi suportă 43200 de năzdrăvani, adică opt pisoi de la 5400 de pisici-mămici. Restul de aproape 1200 de pisoi sunt marja de eroare provocată de procesul de însămânțare. Toate procesele executate, chiar și în institute la fel de prestigioase, ca al nostru înregistrează rebuturi. În cazul însămânțării, ovulele neînsămânțate precum și restul substanțelor organice sunt absorbite de organismul pisicii și nu este necesară intervenția noastră pentru înlăturarea lor. Câte cifre! Amara era îngrozită de felul cum vorbea femeia de parcă povestea despre lucruri minunate. Era groaznic să fii una dintre acele pisici și să faci parte dintr-un ciclu de producție atât de bine pus la punct... Nu aveai nici o șansă să scapi de aici Erau totuși pisicuțe! Vroiau și ele să fie iubite și să... vadă lucruri drăguțe. Poate că fabrica era o minune tehnologică, dar era oribilă pentru o ființă vie. Amarei nu i-ar fi plăcut să rămână singură noaptea aici. A privit mai atent la inginerul de jos și a observat că avea căști mari pe urechi. A pus mâna pe geam după ce s-a asigurat că nu o vede nimeni și a simțit mai multe vibrații. Pisicile mieunau, iar geamul izola fonic. Probabil că era un zgomot îngrozitor acolo, jos, printre atâtea pisici care își plângeau soarta crudă. Cum de puteau oamenii să facă așa ceva? Amara și-a simțit din nou ochii foarte calzi și i s-a făcut frică să nu se facă de râs plângând. Doamna cea frumoasă i-a condus printr-o porțiune a mezaninului în care geamurile erau perfect mate: - Aici este locul în care cele mai multe pisicuțe nasc. Ele preferă să fie ascunse de ochii iscoditori pentru că au și ele intimitatea lor, a zâmbit ea strengărește. "Câte minciuni!" s-a înroșit Amara. Văzuse un film la televizor despre o naștere și știa cât de îngrozitor arată. Chiar și ea a fost atât de șocată de film încât nu a mai dormit nopți întregi. Acela a fost un film, dar în spatele geamului alb era realitatea însângerată și dureroasă de 5548 de ori. Și-a ținut o mână pe piept ca pentru a strânge valurile de durere acolo. Au trecut mai departe și Betty, la fel de relaxată și de zâmbitoare ca întotdeauna, a tras-o de mână după ea. Amara s-a târât până la următorul geam prin care se putea vedea. Era o sală mai scurtă decât prima și mult mai strâmtă. Puțin mai jos de mezaninul lor, era un altul, cu o bandă care urcase din sala pisicilor-mămici și care se mișca repede, ducând niște ghemotoace cu păr umed sau învelite încă de carne departe de ei. Oameni supravegheau banda și ridicau pisoii de pe bandă de parcă ar fi fost cârpe. Fără milă! - Aici vedem faza a doua! a spus doamna zâmbind victorioasă și părându-i extrem de sadică Amarei. Priviți cum pisoii noștri sunt cercetați de controlul de calitate! La fiecare două secunde care trec, un pisoi este verificat. Radiografia tridimensională se face automat. În cazul malformațiilor, clapeta benzii se deschide și pisoiul cade pe banda de jos. Vom vedea mai târziu ce se întâmplă cu ei... Controlorii noștri înlătură rămășițele placentei pe care pisicuța-mămică nu a apucat să o dea la o parte și cercetează dacă au răni care le-ar pune viața în pericol. În cazul în care pisoiașii nu sunt corespunzători, sunt mutați pe banda de jos. Să mai mergem! Mezaninul lor a făcut un cot și au început să meargă din nou paralel cu banda procesului de producție. Amarei i se părea că se făcuse îngrozitor de frig. Colegii ei erau de-a dreptul încântați. Pisoii erau culeși de pe bandă de oameni și cercetați pe ambele părți după care erau aruncați din nou pe banda care se mișca rapid sau pe cea de jos. Inima i-a înghețat când a văzut pâlnia largă cu o gaură mare pe care se rostogoleau pisoii de pe banda de rebuturi. Erau azvârliți de bandă într-un hău negru. Cel galben! Cel negru! Cel pătat și atât de micuț! Pisoiașul roșu cu lăbuțele negre... Se rostogoleau neputincioși. Dispăreau pentru totdeauna. Era atât de speriați. Cădeau acolo... A privit. I se părea că simte răceala pâlniei din oțel inoxidabil, iar ei erau atât de uzi și de mici. Abia se născuseră. Probabil că erau smulși din burțile mamelor și aruncați pe banda aceea încă din prima clipă. Banda îi ducea cu viteză. Cădeau pe ea. Oamenii îi luau de lăbuțele lor mici și fragile și-i cercetau. Îi aruncau pe cealaltă bandă... Apoi în pâlnie! Și în gaură! Ce era acolo?! Îi omorau?! Erau rebuturi. "Rebuturi, Amara!" și-a zis ea. Dacă aveau malformații sau răni nu puteau fi vânduți. Trebuie să fie perfecți pentru a fi cumpărați. Pe o porțiune a benzii principale, aceasta se transforma în tuburi rotunde pe care pisoii alunecau azvârliți de viteza benzii. Erau stropiți cu apă cu un detergent, iar apoi clătiți. Niște aparate mari aruncau jeturi de aer cald peste pisoii aleși să fie vânduți. Blănița lor se usca repede. Era un om acolo, cu costum de protecție pentru căldură. Avea căști mari pe urechi. Toți oamenii de acolo aveau astfel de căști. Pisoii plângeau și cădeau pe o nouă bandă din cauciuc. Oare ce făceau cei dispăruți în gaura cea neagră? Cei duși pe pâlnie? Pisoii nevandabili zbierau când ajungeau... Inima nu o mai durea. Pur și simplu dispăruse. - Nu-i fantastic?! a zâmbit Betty uimită. Cât de repede li se usucă blana! - Extraordinar... a răspuns Amara cu o voce de care se îndoia că ar putea să fie a ei. Seringi necruțătoare din metal lucios se înfigeau în ei ca niște țepe. Erau vaccinați. Mai mulți oameni îi luau pe fiecare și îi puneau într-un aparat odios. Amara a prins cuvintele doamnei care le explica sterilizarea micuților. Ceva despre un proces nesemnificativ pe lângă durerea pe care ar fi simțit-o animalele și viitorii lor stăpâni dacă nu s-ar fi procedat așa. Cât de mare era durerea pisicuțelor-mămici? Pisoii rămași erau stivuiți și depuși în cuști. Erau chiar așezați cu un fel de biberon în gură. Cuștile erau depozitate într-o hală mai de jos. Doamna cea frumoasă a zâmbit copiilor: - Pisoii Kitty Meow sunt crescuți cu un lapte concentrat timp de două săptămâni, iar apoi îi trimitem în magazinele din toată lumea. Desigur, sunt liste de așteptare imense pentru ei, dar fabrica noastră nu are capacitatea de producție pentru a onora toate comenzile. Acesta este motivul pentru care prețul de pe piață este atât de ridicat, iar pisoii noștri sunt destinați doar segmentelor lux și premium ale pieței mondiale! Câteva fete au aplaudat. Amara a privit încă o dată spre pâlnia din inox: - Câte rebuturi înregistrați? a întrebat ea. Doamna a zâmbit amabilă: - În jur de trei mii în fiecare zi. Cu rebuturile de la însămânțare putem ajunge și la patru mii, dar ne mândrim că ajung la sfârșitul ciclului de producție aproximativ 40000 de pisoi zilnic. Dați-mi voie să vă felicit pentru gândirea tehnică de care dați dovadă! Avem nevoie de astfel de oameni în institutul nostru! a adăugat ea făcându-i cu ochiul. "Numai la tehnică nu m-am gândit" s-a enervat Amara, dar se simțea ciudat, de parcă i s-ar fi înmuiat picioarele de la o frică pe care nu o înțelegea. Doamna cea frumoasă i-a condus spre ieșire și s-au dezbrăcat de hainele de protecție. Profesoara lor i-a luat în primire și le-a ținut un mic discurs pe care Amara nu l-a auzit. Doamna nu i-a dus să vadă și însămânțarea, așa cum a promis, dar ei nu-i părea rău. Însămânțare automată! Ce oroare trebuia să fie și asta! Se simțea foarte ciudat sub cerul liber și privea fix la peticul de iarbă punctat cu flori multicolore pe care s-ar fi putut juca patru pisoi. Dar ei erau numai în fabrică, printre aparate reci, sau în tocătorul de sub pâlnie. Amara a simțit un fior de gheață pe spate în timp ce s-a gândit la asta. Pisoii drăgălași și vii aveau să devină motiv de laudă pentru fete ca Betty. Fetele ca ea nu se vor bucura niciodată de dragostea lor și nici ei nu aveau nici o șansă de a fi iubiți cu adevărat. - Amara! Ești cam visătoare azi! a zâmbit profesoara lor. Te-au cucerit pisoii, nu-i așa? Vrei unul? "Oricare dintre ei!" ar fi spus Amara, gândindu-se la pisoii azvârliți în pâlnia de oțel inoxidabil pe care ar fi vrut să-i salveze de la moarte. Ar fi vrut să-i aibă pe toți! Să-i adune și să-i scape de întunericul găurii, de fetele rele ca Betty care i-ar fi chinuit ca să se laude cu ei sau pur și simplu din plăcere. Toții acei pisoi nevinovați! Toți! Trei mii de pisoi pe zi! Mamele lor folosite ca utilaje! Oamenii care-și puneau căști pe urechi pentru a nu le auzi plânsetul! Ce se întâmpla cu viețile lor? Cu sufletele lor? Cu sufletul ei? "Când vom vizita fabrica de oameni?" a ars-o un gând și inima i s-a strâns dureros, amintindu-i că ea încă mai exista. "Dacă se gândesc că eu sunt un rebut?!" s-a gândit ea și a înghețat la loc. A privit la cei din jurul ei și inima i s-a dizolvat din nou în groază: ei știau deja ce se poate întâmpla cu rebuturile! Ei știau! Mai trăia bunicul ei sau l-au azvârlit și pe el într-o pâlnie, ca pe pisoi, în locul acela numit cu pompă Sanatoriu? - Nu, mulțumesc, a răspuns Amara politicos. Nu vroiam cu adevărat un pisoi. Mi-a plăcut fabrica. Ei știau! De asta erau atât de calmi și de încântați de fabrică! Colegii ei s-au transformat în monștri pentru a nu fi selecționați ca rebuturi. Erau fără inimă, calmi în orice împrejurare, oameni standard, care corespundeau calitativ. "Iar eu am făcut primul pas pe calea lor" și-a spus Amara îngrozită de moarte și de ceea ce putea deveni. Dar ce altceva putea să facă?! Nu vroia să ajungă în pâlnie! Nu acum! Poate că atunci când va îmbătrâni... o vor duce la Sanatoriu, ca pe bunicul ei. De asta era sigură. Dar mai avea timp până atunci! Putea să aibă și ea o familie! Poate și un pisoi. Cine mai vroia un pisoi care a trecut prin atâtea în acea fabrică? Un pisoi luat de lângă mama lui, azvârlit pe bandă, radiografiat, cercetat fără delicatețe, udat, uscat, vaccinat, sterilizat, pus la crescut între aparate... Ea l-ar fi vrut. Ea l-ar fi iubit. Dar, în final, când ar fi îmbătrânit, el ar fi ajuns tot în pâlnie. De ce să se chinuie atât de mult doar ca să amâne moartea? Pentru că-i era frică de ea. Pentru că ceilalți nu ar fi înțeles ce simțea. Nu mai era scăpare din lume, ci doar prea multe cifre și procese puse la punct. PS: Am văzut puișori aruncați în pâlnii din inox. Când urmează pisoii? În ce ne transformăm? Mai suntem demni de numele de om sau nu a mai rămas din noi decât standardul cerut de societate? Ce vă mai trebuie ca să fiți voi înșivă? Pe voi cine vă oprește? |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate