“Nu… nu mai există nimic sfânt. Nu mai există nimic în care să poți crede fără teamă. Timpurile în care certitudinea era un lucru cert s-au spulberat în văzduhul de incertitudine datorat ipocriziei... Minciuni, mincinoși... Ipocriți, ipocrizie... Oameni. Ce înseamnă să fii om?
Cinste, dreptate... Nu există. Sunt doar cuvinte, idealuri... Neîntinate de murdăria în care ni se scaldă ignoranța-n voie. Până și când le rostim ni se încrețesc buzele în scârbă în mod inconștient... Cantitatea de salivă crește, limba se-mpleticește-n gură... negăsindu-si locul, iar rămășițele subconștientului, care în timp au ajuns să formeze o nouă formă mai “evoluată” (și involuția e tot un fel de evoluție, dar negativă) de subconștient, numită “subsubsub...(ori n)conștient” se zvârcolesc neajutorate în propria mocirlă de minciuni...(pentru că în timp, noua formă de subconștient a evoluat/involuat atât de mult încât a ajuns să aibă propriile sale minciuni; am ajuns să ne mințim și în mod inconștient).” Se auzi o voce... de undeva de sus... atât de sus încât nu o auzea nimeni de fapt... însă o simțeau... o simțeau la fel de puternic ca nevoia de a o ignora. Și până la urmă, au ignorat-o în aceeași măsură în care au simțit-o. Modulele lor erau egale, una era negativă, iar cealaltă pozitivă. În total, zero. Suma e egală cu zero. Omenirea e egală cu suma... Prin tranzitivitate... rezultă că... Nu rezultă nimic. Am uitat că aici e Viață. Aici nu mai rezultă nimic. Aici tot ce se câstiga “înainte”, cândva de mult a ajuns... De fapt, nu, n-a mai ajuns. Tot ce se câstiga, se pierde acum. Se pierde în fiecare dintre noi... ni se pierde prin vene, prin sânge... Și, partea cea mai ciudată e că sfidează toate legile medicinei, eliminându-se în mod victorios prin urina mediocrității.

...Și Fata stătea ghemuită pe jos, în colțul sufletului, acolo unde era cel mai întuneric, de teamă să nu o ucidă răutatea, cruzimea... Nu vroia să i se fure sufletul și de aceea îl învelea în lacrimi de plastic din colțișorul ei. Dar erau lacrimi false... și ea era la fel de falsă ca și lacrimile ei, ca și colțul sufletului în care se ascundea atât de bine. Singurul avantaj al ei era că nu știa asta. Fata se credea inocentă și adevarată. Credea că e reală și că trăiește în realitate. Ea nu știa că e “tot atât de plastică” precum lacrimile ei... Durerea pe care o simțea o faceă să se creadă reală, însă durerea ei nu era decât un pretext al speranței, otrăvit de o bucățică de ironie a sorții... Speranța aruncase cu o sageată cu durere în fetiță, ca să poată reveni mai apoi, cu puteri proaspete, însă devastatoare pentru micuță. Ea nu știa asta. Ea se credea nevinovată, însă lacrimile ei amare din plastic ordinar, ieftin și de proastă calitate chemau speranța... chemau iluziile și renașterea, renașterea fatală a morții...
Și până la urmă, sfârșitul a început. Fata a închis ochii pentru o clipă și a simțit cum durerea dispare din ea. Efectul săgeții s-a terminat. Era îngrozită... știa că urmează speranța, iar după fiecare cantitate de speranță durerea crește și mai mult, atât de mult încât inițial ai impresia că ea controlează speranța și nu viceversa... De fapt, nici acum nu e sigură de superioritatea vreuneia dintre ele. Nici nu prea îi pasă. Îi e foarte frig, dar își spune că e cald și gândul acesta o încălzește. Își vede lacrimile ca pe niște picături de diamante... Iar colțul întunecat în care zace cu genunchii zdreliți i se pare cel mai frumos loc în care s-ar putea afla... “Ei” au determinat-o să nu își mai amintescă alte colțuri mai luminoase, alte lumi mai bune. I-au impus că asta e “tot”, tot ce are... tot ce poate vedea. “Un copil normal e cel cu genunchii zdreliți”... “Ceea ce simți tu nu e durere, e doar o formă mai neobișnuită de fericire care se manifestă ciudat asupra psihicului și corpului tău deoarece nu știi să îi faci față cu mândrie” . Și câte și mai câte nu i-au spus vocile “lor”... Fata credea că nimeni nu va ajunge la ea, credea că e in siguranță. Și încă mai crede asta... Pentru că așa i-au spus “ei”... Ea are o încredere oarbă în vocile lor deoarece e întuneric și nu vede. Însă nu mai poate ieși, pentru ca “ei” i-au spus ca ei îi e bine acolo... Deci, probabil că îi e. Nu, nu e voie să spună “probabil”. “Sigur” îi e bine. Da. Îi e bine... Speranța era acolo. Durerea o părăsise complet și asta o întrista. Simțea ce va urma. Deodata... întunericul s-a înroșit. Sărăcuța stătuse parcă o veșnicie în genunchi, de aceea i s-au și zdrelit... i-a măcinat întunericul... i-a sfâșiat singurătatea-n ghearele ei eterne... Sângele i s-a prelins în suflet... și fiindcă prin el curgea urina aceea a mediocrității, au început să o usture îngrozitor rănile... Totul se vindeca, pentru a putea fi tăiat din nou, atunci când îi va fi mai bine.
E timpul ca speranța să plece. Vine așa zisa fericire din nou... însă de data asta va durea mai mult, mai tare... S-ar fi revoltat, dar ei făcuseră deja mult prea întuneric acolo, la ea-n suflet, unde plângea... Atât de întuneric și de roșu încât nu mai știa ce e aia revoltă, nu mai știa nimic...
Simțea cum se evaporă esența de speranță și încerca să se țină cu dinții de ea, însă fiindcă fetița zăcea în propriul său suflet și speranța era doar o noțiune la fel de vagă și de ireală ca și lacrimile ei din plastic, picături de diamante, care de fapt nu existau, ca și ea… nu a reușit decât să prindă cu dinții de inimă... Și ținea atât de tare-n dinți inima care zvâcnea în strigăte surde de disperare și de durere, mușcând de bătăile ei, încât, mușcătură cu mușcătură, bătaie cu bătaie… se sfârșea... buzele i se umpleau de sângele vieții ei amare, sărat de ironia sorții, soartă mestecată de proprii ei dinți ascuțiți... și dispăru. Încetă să mai existe, în caz că a existat vreodată... Fata s-a pierdut, a căzut într-un colț și mai adânc, al unui suflet, al altui suflet… al altui colț... al unui suflet... Poate e în sufletul meu, sau al tău... sau poate că e atât de departe încât nu mai este pentru noi... poate că a dispărut în eternitatea sfârșitului, la fel ca și lacrimile ei de plastic, inexistente… la fel ca și adevărul și demnitatea din unii dintre noi...

...Alta Fată stătea ghemuită în colțul unei lacrimi... lacrima propriei ei dureri... fata aceea sunt eu, iar lacrima... lacrima e a fetei din sufletul meu...

“Nu, nu mai există nimic sfânt... iar dacă a existat vreodată, am spurcat noi totul cu lipsa noastră de credință în sfânt, în bine, în adevăr...” spuse vocea de sus, spărgându-se într-un ecou mut, rătăcit printre fulgerele altor voci... și mai vechi... și mai de sus...