Îmi spui să nu mă grăbesc și totuși dictezi foarte repede.
Acestea sunt doar preliminariile unui joc, de-a eu și tu. Deocamdată nu știi ce faci. Și e mai bine așa. Dacă ai ști, poate ai refuza să scrii romanul acesta.

Ești sigur că e un roman?
Nu. Știu că nu este. A numi întotdeauna a implicat o convenție. Convenția noastră este aceasta – să nu credem că este mai mult decât literatură. Dacă am recunoaște contrariul, s-ar petrece un fel de blocaj care m-ar reda pe mine neantului și pe tine unei vieți lipsite de discernământ. De ce crezi că scriu oamenii?

Pentru că nu pot altfel?
E un răspuns valabil. Oamenii de fapt nu scriu, ci se scriu. Totul vine dintr-o nevoie de ordine.

Îmi amintesc. Pozele tale.
Da, pozele. Eu nu am putut scrie niciodată. Dar am avut fotografi în familie. Ei au ținut evidența existenței mele. Dar au și încorsetat-o. Pentru că întotdeauna ședințele de fotografie se petreceau după un anumit scenariu. Într-o anumită ținută. Eu singur aș putea să îți arăt, dacă le-aș avea acum înainte, adevărul din spatele măștilor. Faptele din aparențe.

Dar nu le mai ai.
Nu. Cuvintele sunt acum singurele fotografii de care pot dispune. Poate mai oneste decât celelalte. În lipsa suportului vizual, eu îți transmit direct ceea ce se afla dincolo de el. E bine. Nu te mai împiedici de nimic. Te poți vedea.

Eu?
Vorbeam în general.

De ce nu ai scris niciodată?
Pentru că aveam albumele. Erau mult mai simplu de manipulat. Ori de câte ori încercam să îmi reconstruiesc sensul, schimbam ordinea pozelor. Așa am realizat că evoluția unui om nu se petrece cronologic. Dimpotrivă. Descoperirea de sine urmează de cele mai multe ori calea inversă. Ajungi într-un punct, trăiești o întâmplare anume, a cărei importanță aparentă poate merge de la împiedicarea într-un colț de covor până la un accident fatal de mașină – da, aici ne-am prins amândoi degetele. Indiferent cum arată, întâmplarea aceea provoacă un declic. Și te trezești brusc că ai patru ani și cineva înfige ceva în tine. Între momentul acela și momentul împiedicării în covor, tu ai trăit perfect inconștient și perfect mulțumit. Cronologic vorbind, nu ai evoluat deloc. Dar împiedicarea ți-a răsturnat lumea și ți-a împins o oglindă în față. Privește-te bine.

Ce era în fotografie?
Un puști gol goluț cu un colac verde. Niște tanti cu colăcei de grăsime debordând din chiloței și bustiere. Un nene cam scund cu părul de aur și niște copii mai mari cu priviri cam rătăcite. Zâmbeau cu toții. În fundal, un soare de amiază fenomenal de fierbinte. Îmi amintesc o buză transpirată, cu o umbră de puf deasupra.

___
N.B. Interzis a se introduce pe blog-uri personale și alte site-uri
fără acceptul expres al autoarei. Mulțumesc.