agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ poți să-mi intri în inimă, nu vei citi aceeași carte
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2007-03-07 | | Spiritul femeii are la îndemînă multe instrumente pentru a-și îmbogăți alegerile. Trupul femeii, nu. Odată ce a pornit la un drum, nu mai este cale de întoarcere. Orice opțiune încalcă legile naturii și ale lui Dumnezeu. Femeia se naște cu o cheie în trupul ei. Devine femeie cînd ușa este deschisă. Odată deschisă, ea află rostul ei, ea știe că viața ei nu mai poate fi împlinită decît prin nașterea unei alte vieți. Eram opt gravide în salonul acela întunecat și mirosind puternic a antibiotice și a tot felul de parfumuri ieftine. M-au adus cu 4 zile în urmă. Sacul uterin pierdea lichid. Cerclajul nu rezistase. Încetasem să mă mai întreb “de ce?” Durerile nu mai contau. Viața ce-o purtam în pîntec era mult deasupra durerilor. Acceptasem cu seninătate că mi s-a întîmplat, că li se întîmplă și altor femei și nu-mi rămîne decît să țin arzînd în mine speranța că voi naște un copil sănătos și voi pleca acasă ducînd în brațe un miracol. Eram la începutul celei de-a douăzeci și cincea săptămîni. Pînă la treizeci și șase mai erau nouă săptămîni. Doctorița îmi spusese că acum greutatea copilului abia depășește un kilogram. Mi se strîngea inima, apoi refuzam să mă mai gîndesc la eventualele consecințe. Refuzam să știu, de fapt. Păstram vie imaginea celuilalt copil, născut la termen și născut de trei kilograme și jumătate. Singura dorință era să mai treacă o oră, două, poate o zi, în care i-aș fi putut dărui din mine viața. Începusem să vorbesc cu el tot timpul: “crești, dragostea mea, nu te las să pleci, viața e atît de frumoasă, mama e cu tine... mama e cu tine... mama e cu tine...” Apoi deveneam mică în acel colț de salon, stînd întinsă în permanență, deveneam umilă și mă rugam. “Doamne știu că am fost o necredincioasă, știu că te-am părăsit cu mulți ani în urmă, atunci cînd bunica a murit, doamne iartă-mă și dăruieșe-mi copilul acesta... E tot ce-ți cer în viața asta, doamne, e singurul lucru pe care-l mai vreau, să-l nasc sănătos...” Ore în șir mă rugam, ore în șir. Zilele și nopțile începuseră să treacă, cenușii, întunecate, dar pline de rugăciune. De cîte ori mă ridicam pentru cîteva minute pierdeam cantități mari din lichidul amniotic. La fiecare șase ore picioarele îmi erau străpunse cu încă o înțepătură prin care se strecurase în mine un antibiotic puternic care va ține infecțiile la distanță. O dată la cîte ore era monitorizat copilul. Tot ce puteau să vadă erau bătăile inimii lui. Doctorița venea la mine și mă încuraja. Absent. Nu puteam să simt credința ei. Puteam să simt doar absența ei. Doar obligația ei. -Ai dureri? O să-ți provocăm nașterea dacă nu naști pînă mîine… Nu mai puteam să ascult tînguirile femeilor din salon. Fiecare din ele erau gravide cu probleme. Fiecare pierduse cel puțin un copil. Fiecare aștepta să treacă prin miracolul nașterii și să devină mamă. Speranța fiecăreia era mult deasupra ființei sale. Așa sunt mamele care au pierdut copii. Pielea mi se albise atît de mult în cele cîteva zile încît simțeam că voi deveni în curînd transparentă. Mă ridicam pentru cîteva minute și fugeam la duș să scap de mirosul de antibiotice de pe piele, din piele, din păr și din ochi. Durerile începeau să-mi îndoaie genunchii și așa udă mă întorceam în pat, îngrijorată de cît lichid am pierdut în acele cîteva minute. Lichidul se refăcea cînd corpul se odihnea și cînd presiunea nu mai apăsa asupra rupturii. Trecuseră zece zile de cînd toată lumea se aștepta să nasc. Singura mea grijă era să mai pot să-i dau viață din viața mea. Cît timp îl purtam în mine aveam puterea să-l protejez. Lupta cu orele devenise lupta cu șansele. Trebuia să treacă de un kilogram și jumătate. Trebuia să aibă perete abdominal. Trebuia să știe să respire. Trebuia să lupte. Mi-a fost provocată nașterea de două ori în acest interval. De fiecare dată după ore de chin mă întorceam în salon. Se făcuse 8 martie, dimineața în care urma să mi se provoace nașterea din nou. Ziua în care doctorița îmi promisese că o să mă ajute să nasc. Primisem o grămadă de flori de la toți ai mei. Sora mi le înfundase în niște borcane pe noptieră. Nu vedeam, nu auzeam nimic în afară de rugăciuni. Am primit cuminte injecția și am fost dusă în sala de naștere. Am așteptat ore întregi strîngînd cu dinții buzele. Gustul sîngelui mi se amestecase în gură cu gustul antibioticelor. Stăteam cuminte rotindu-mi din cînd în cînd privirea spre ușa ce dădea în sala de operații. Unde nașterile aveau loc efectiv. Mă rugam. Devenisem imună la durere. Mă rugam. În salon se făcuse foarte frig. Tremuram și mă învinețisem. Mă priveam într-un colț de oglindă ce forma raftul unui dulap cu instrumentar și mă vedeam pămîntie. Cearcănele îmi brăzdau obrajii nu de mult foarte îmbojorați. Unghiile îmi erau albastre. Dar acum începusem să cred. -Vino, hai să vedem de ce dilatarea nu se face mai mult de trei centimetri de atîta timp... O soră mă luase blînd de braț și mă ajutase să mă urc pe masa de nașteri... -...Ce dracu?... Mai este un fir... Cine ți-a făcut cerclajul cu două fire? A rămas un fir acolo… Eu am scos numai unul… Cum dracu să naști cu uterul cusut? Putea să-ți explodeze uterul! Și ne-am chinuit de atîta timp… Puteai naște de cînd ai venit… Tăie firul ce ținuse colul închis și în clipa următoare toate durerile încetară… -Mutați-o pe cealaltă masă... naște acum! Asistentele din jur se apropiară și cu mișcări grăbite pregăteau instrumentele... Vorbeau grăbit, una din ele începu să-mi dea instrucțiuni... -Împinge! -...Las-o, zise doctorița, e gata... Fug să pregătesc aparatele... Trei minute mai tîrziu se făcu liniște. Nimeni nu mai vorbea. Auzeam respirația lor și simțeam mișcările bruște cu care lucrează. Mă inundă o liniște imensă. Urechile începuseră apoi să-mi țiuie, o mînă rece îmi umezi fruntea și am deschis gura: -Ce este? -E băiat... Să nu-ți faci prea mari speranțe... Toată grija lor se îndreptă spre copil. Doctorița îl luă în palme și ieși cu el. “Doamne e în mîinile tale acum...” Minutele în șir care urmaseră se umplură de rugăciune. O asistentă se întoarse la mine și-mi spusese că mai trebuie să aștept că mai durează... -Eu pot să aștept oricît... El e mai important… Abia acum îmi dădeam seama că în gură eram plină de sînge, buza de jos în interior mi-o zdrobisem și mi se umflase. Încercasem să nu scot niciun zgomot, m-am gîndit că asta va face doctorița să se preocupe numai de naștere și nu de țipetele mele. Reușisem. Ușa se deschise și ea intră... -Trebuie să-ți cos repede incizia ce ți-am făcut-o! Începu să coase în grabă. -Of, am uitat anestezia... de ce nu zici nimic? Nu te doare? -Asta e nimic… După tot ce a fost, asta e nimic… Durerile? Ce sunt durerile? Acest trup nu-mi aparține. Cum pot eu să simt durerile? Eu sunt acum o rugăciune continuă pentru viață. Devenisem imună la durere. -Gata, poți să te ridici sau aducem un pat aici? -Pot să mă ridic... Aș putea să văd copilul? -Duceți-o să vadă copilul… Am intrat în sala în care Dumnezeu locuia la fereastră. Erau cîteva incubatoare neacoperite, în unul din ele bucățica mea de viață se lupta să rămînă în lumea care l-a întîmpinat cu: “să nu-ți faci prea mari speranțe...” Dar el respira cu forță, ajutat de firele conectate peste tot și își începea viața. M-au tras de lîngă el, aproape cu forța și m-au dus într-un salon cu trei proaspete mămici. Una din ele născuse patru copii. Trei trăiau. Alta născuse un copil de 650 de grame. Trăia. Se numea Omul. Încăpea în palma doctorului, era cît palma lui, dar creștea. O alta își împacheta lucrurile plîngînd. Copilul ei murise. Un fir viu de viață începu să mă lege din salonul în care era patul meu și pînă în salonul cu incubatoarele. Acel fir de viață a fost ținut viu prin rugăciunile mele. A doua zi m-am strecurat ușor spre salonul acela. Am deschis ușa și în clipa aceea m-am îndoit. Locul era gol. Brusc ființa mea se uscase de la deșertul care mă întîmpinase. O asistentă veni în spatele meu zîmbind: -L-am mutat în pătuțul lui, în incubatorul din salonul de alături. E bine, e în afară de pericol, mămico! (După 43 de zile de spitalizare, copilul a plecat din spital la 2 kilograme. După patru luni, nimeni nu a putut să mai spună că a fost un copil prematur. ) Aceasta este o poveste pentru toate femeile, de ziua lor. Ca să nu uit. Ca să nu uităm. |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate