Dacă ar fi existat ar fi fost foarte frumos!
Visele se spulberă când te trezești, dar ce ar fi dacă am dormi pentru totdeuna?
Asta am ales eu. Am închis ochii cu gândul să nu îi mai deschid niciodată.
Scriu aceste rânduri ca să vezi prin ochii mei ceea ce rațiunea a presat până la anulare - visul.
Așa că mi-am zis: vreau să visez, să ma visez, să îl visez, pe noi, pe noi înflorind în mijlocul universului, pe noi luând lumina soarelui dintr-o suflare, pe noi murind. Am vrut să fiu totul și nimic, să ating și să fiu atinsă, să simt și să fiu simțita, să dau și să mi se dea. Am vrut să am ce nu am îndrăznit să visez niciodată.
Și astfel am pus pleoapă pe pleoapă și am adormit.
Am căzut într-un lan de grâu, într-o zi de varâ dogoritoare, o zi în care nimeni nu ar îndrăzni să iasă. Dar de ce așa? Pentru că numai în acest mod puteam fi singuri, numai așa ne puteam găsi. Tot ce mă înconjura îmi trezea simțurile, îmi aducea aminte de el, de ce îmi spunea că vrea, cum vrea. Fiecare por respira aerul uscat și cald, pupila se contracta la fiecare fascicul de lumină, orice zumzăit continua să existe chiar și după ce disparea. Eram hipersensibilă la tot și așa, cu simțurile în alertă, îl așteptam. Când dintr-o dată, nu am mai auzit, văzut sau simțit ceva. Reușisem să mă eliberez de conștient, dar într-un mod involuntar, fără de veste, aproape violent. De un singur lucru m-am îngrozit: nu apucasem să îl văd, dar acum înțelegeam că am alt stăpân - subconștientul. Mi-am pus totul în mâinile lui, al destinului, al instinctului.
Și totuși era visul meu, eu îl creasem, eu îl controlam, sau cel puțin așa credeam. Se pare că uitasem de elementul surpriză. Știam că e ceva rezervat pentru mine, dar nu știam când am sa îl primesc. Eram în așteptare, știam că trebuie și urmează să se întâmple, știam că trebuie să vină sa mă atingă, să mă strângă în brațe, să mă sărute, întrebarea rămânea când. Și asta mă mistuia. Pentru că regulile jocului se schimbaseră știam ce am de facut pentru a primi tot.
M-am culcat în lan, pe pământul uscat, am lasat razele fiebinți să mă alinte. De când îmi pierdusem simțurile, totul părea mai distractiv. Știam că soarele îmi încălzește pielea, știam că răspund printr-o ușoară roșeață așa că mi-am desfăcut bluza subțire de in și am așteptat. Nu știu ce așteptam. Poate pe el, poate vântul, poate noaptea, tot ce am facut a fost să stau întinsă cu ochii închiși.
Mi-am golit mintea de întrebari, de imagini, de gânduri, am vrut doar să știu că exist în acel moment și loc.
Nu știu cât timp trecuse, dar de la degete în sus am început să simt, nu eram sigură ce, era și rece și fierbinte și moale, toate în același timp. Am fost dezamăgită, deoarece realizam că bătălia dintre conștrient și subconștient fusese câștigată de rațiune. Oricât am încercat să mă deconectez, să îmi anulez simțurile, să mă încred în altceva, tot la rațiune imperturbabilă am ajuns.
Deschizând ochii crezusem că mă trezisem cu adevărat, dar nu. Eram în lanul de grâu, doar că se înserase, și soarele arunca roșeața ultimelor raze pe cerul liliachiu, aducând și un vânt răcoros cu sine.
Buimacă și cu simțurile mai acute ca niciodată am auzit un foșnet, indiscutabil cineva se apropia prin lan de mine. Entuziasmană, m-am ridicat, uitasem și de bluza desfăcuta și de părul plin de spice, și am alegat spre el. Nu credeam că atingerea lui va fi așa o baie de senzații, eram beată de fericire. M-a prins de umeri, s-a uitat adânc în ochii mei, parcă îmi citea sufletul și mi-a șoptit cald și domol 'E timpul să te trezești!'