Iuda: Doamne, dacă tot m-ai chemat, porunca Ta e lege pentru mine. Spune-mi pe cine trebuie să mai vând.
Dumnezeu: A venit vremea să cumperi, nu să vinzi.

Iuda:
Onorată instanță,
Știți cu toții că eu am fost trădătorul lui Isus. Știți, desigur, că eu sunt un avocat care face mereu un joc dublu. Astfel, într-o primă fază, am să vă dau toate detaliile despre acest acuzat:
A fumat, a băut, s-a drogat cu cești mari de cafea, s-a culcat cu mai multe femei, și-a urât aproapele, a mințit, a furat, s-a crezut mai mare decât Dumnezeu, a zis că și el poate face pământ, a zis că are tot timpul din Univers, a scăpat mereu de moarte, pardon, de des-ființare.
În al doilea rand, vă aduc la cunoștință faptul că a vrut să fugă de responsabilitatea de-a fi om și a făcut doi copii pe care i-a lăsat de izbeliște atunci când (știți prea bine) l-am găsit prin România aceea părăginită. Dăncuș a făcut multe necazuri autorităților. Nu vedeți? N-a avut nici atâta bun simț să se prezinte la această înfățișare. Este neserios? Este. De fapt, la ce ne putem aștepta de la un vântură lume care a afirmat că nici de Dumnezeu nu se teme?
Cu toții știm că trebuie să-mi fac datoria. Rog să fiu lăsat să-l sărut pe obraz, căci numai eu știu cine este. Așa îl pot aduce în fața voastră; eu și numai eu vi-l pot preda în chiar aceste momente. Doar eu pot să-l aduc la proces, doar eu îl pot identifica, doar eu îl pot înșela, numai eu am datoria de-al săruta pe obraz, eu!

Atunci am intrat. Erau la masă doisprezece oameni. Unul din ei s-a apropiat de mine, a vrut să mă îmbrățișeze. Tensiunea era maximă, aproape că ardea intreaga lume a timpului; și i-am tras individului aceluia o palmă de-a răsunat întreaga sală. M-am așezat pe singurul scaun gol. M-am uitat la avocații apărării - încremeniseră în fața îndrăznelii de a fi OM. În tăcerea de planetă moartă care se lăsase, am spus:
- Onorată instanță, solicit dreptul universal de-al apăra pe Dăncuș. Începând cu prezența mea în fața voastră, l-am absolvit pe Iuda de supliciu. Eu am ucis sinuciderea. Eu și numai eu am dreptul de-a vorbi despre fratele lui Isus astfel:
În ziua în care OMUL a zis că nu se teme nici de Dumnezeu, Dumnezeu a intrat în templul lui. Am fost acolo atunci și depun mărturie: în templul acela nu erau pe pereți decât picturi ce reprezentau diferite momente ale supliciului lui Dăncuș. N-am văzut sfinți, nici chipul lui Isus nu L-am văzut, nici Fecioara Maria nu era desenată, nici măcar Dumnezeu nu era pe acei pereți. Peste tot - doar chipul lui Dăncuș.
- E frumos templul tău, a zis Dumnezeu, dar uite, acolo sus, pe boltă, mai trebuie puțină vopsea. Iar aici, în colțul dinspre poartă, mai trebuie puțin var.
Și cu mâinile la spate, liniștit, S-a îndreptat spre ieșire.
- Tată, a strigat Dăncuș în urma Lui, să pun crucea pe acoperiș ori să n-o pun?
Dumnezeu a plecat fără să răspundă la această incredibilă întrebare.
Iată, onorată instanță: Dăncuș nu are nici acum o cruce la căpătâi. De-atâta vreme trece din secol în secol, cu moartea pre moarte călcând - este bătrân și disperat. A luat el, OMUL, asupra lui, greșeala lui Adam, a Evei și a lui Cain, a cerut să fie pedepsit pentru toate greșelile generațiilor care au urmat. Iată, în fața voastră l-a pălmuit pe Iuda și l-a absolvit de pedeapsă.
Lăsați-l să vină Acasă.