Mi-am pus la fiert un litru de apă în ibricul cel mare în care încap trei litri; să-mi pot prepara ceaiul obișnuit.
Am o rețetă specială; arareori o destăinui; doar prietenilor apropiați sau cuiva foarte drag. Este un fel de egoism secret al inventatorului în această atitudine.
Rețeta preparării acestui ceai este într-adevăr invenția mea și o păstrez ca pe o moștenire de familie. Pentru amintirea și satisfacția tatei, Dumnezeu să-l ierte!
Este un sentiment al posesiunii supreme a tainei în sufletul celui care ține doar pentru el descoperirea.
Stând adesea și meditând la această latură a personalitații mele, mi-au trecut prin minte numele marilor savanți ai Evului Mediu Târziu sau de la începutul Erei Moderne, care nu de puține ori au dus cu ei în mormânt ceea ce au aflat întâmplător sau în urma unei trude de o viață. Și întotdeauna îmi apărea în fața ochilor minții... Nicola Tesla, cehul genial care nu a restituit omenirii ceea ce inspirația divină i-a insuflat, întârziind progresul umanității cu multe decenii; dacă nu chiar cu un secol.
Fără discuție, rețeta ceaiului meu nu se ridică la nivelul valoric al științei ucise de Tesla odată cu dispariția lui; dar la nivelul comfortului personal, o comparam de fiecare dată cu marile creații ale speciei umane.
Se iau deci pentru început două pliculețe de ceai verde chinezesc; veritabil, nu dintre acelea ieftine, contrafăcute, de care e plină piața dar nu sunt bune de nimic.
Parcă sună cineva la intrare. Să văd cine e. O să continui prezentarea rețetei mai târziu.
- Bună seara, Eric, bună seara!
- Bună seara, Thomas; hai, intră!
Numele meu este de fapt Emil Tănăsescu dar de peste două decenii de când m-am
stabilit în California, prietenii, americanizați și ei cei mai mulți, mă cheamă Eric. Dar nu doar ei. Chiar și la biserică, atunci când preotul citește numele donatorilor ocazionali sau permanenți, pe noi ne pomenește Anna și Eric Tănăsescu.
Anna din păcate s-a dus, Dumnezeu să o ierte, prematur, cu trei ani în urmă dar preotul continuă să ne pomenească pe amândoi, ceea ce pentru mine constitue un suport psihologic foarte important.
- Am trecut pe la tine să-mi dai un ceai. Uite că primăvara întârzie și anul acesta; în California, martie este mai rece decât altădată. Dar ce faci? Văd că ai pus ibricul la fiert. Umple-l te rog să fie ceai mai mult; am să-ți povestesc o chestie ne-mai-po-me-ni-tă!
Thomas Van der Bello este un evreu simpatic; un bătrânel, dar de ce îi zic bătrânel când el ar fi acela care ar trebui să mă numească astfel? În fine, abia a împlinit șaizeci. Suntem prieteni din anii optzeci, la scurt timp după ce m-am stabilit în America venind dintr-o țară căreia nu îi mai vedeam nici un viitor din ceața socială în care se scufundase.
Pe vremea aceea Thomas avea o prăvălie cu de toate, chiar în vecinătatea companiei la care începusem să lucrez după câteva luni de supraviețuire cu ajutorul social precar pe care mi-l asigura noua mea țară. De fapt nici nu așteptam să mi se dea prea mult! Eram decis să-mi caut de lucru și în curând am găsit.
Thomas mi-a remarcat accentul și m-a întrebat dacă nu sunt rus. Când i-am spus că sunt român, s-a luminat la față. „Domnule, numele meu este Thomas Van der Bello, evreu cu rădăcini adânci în țara dumitale.”
Pe atunci Thomas era un „tinerel” încă. Brunețel, spilcuit, cu mustața și cu părul vopsite „pana corbului”. Arăta de fapt mai tânăr cu cel puțin zece ani decât mi-a mărturisit, în mare secret, că ar avea în realitate.
„Știi dumneata că unul dintre străbunicii mei se trăgea din familia domnitorului Vlad Þepeș? Am documente în acest sens; veritabile. Te rog să mă crezi!” mi-a spus mult mai târziu, după ce ne-am împrietenit și ne întâlneam și stăteam regulat de vorbă. Mi le-a și arătat la un moment dat dar nu am avut niciodată răbdare să-i studiez temeinic arborele genealogic și să mă pot convinge de adevăr. Am sesizat însă o injecție de sînge românesc pe una dintre ramurile stufosului copac al genealogiei sale predominant evreiești. Dacă o fi fost sînge din stirpea binecunoscutului domnitor sau nu, nu m-am putut convinge. De fapt nici nu eram prea interesat.
Micul magazin în care ne-am cunoscut în urmă cu peste douăzeci de ani este și acum în posesia familiei Van der Bello; este condus de Baruch, fiul lui Thomas, copie fidelă a tatălui său; ca o fantomă din tinerețe pentru mine, atunci când mai trec, arareori, pe la prăvălie.
Apa clocotea. Am stins plita electrică și după trei minute am scufundat în apa fierbinte patru pliculețe cu ceai verde chinezesc. Erau aproape doi litri de apă care fiersese cel puțin zece minute.
Afară se întunecase de-a binelea. Thomas îmi știa obiceiul. Seara la șase îmi preparam ceaiul și după ce înghițeam primele sorbituri parfumate, în ambianța muzicii lui Bach sau Beethoven, începeam să scriu. Patru ore în fiecare zi. Regulat. O oră la jurnalul pe care l-am început când am ieșit la pensie, cu doi ani în urmă, apoi până la zece continuam lucrul la romanul pe care nu știu când voi reuși să-l termin.
Parcă se pornise și un vânt rebel. Se auzea vâjâind pe balconul apartamentului de la etajul trei din blocul mic, elegant și curat, în care locuiam.
Thomas s-a ridicat brusc din fotoliul în care nu mai stătea gânditor și așteptând să termin de preparat ceaiul, așa ca altădată. Era mai neliniștit, mi se părea. A venit lângă mine în mica bucătărie și mă urmărea sporovăind vrute și ne vrute, în timp ce preparam băutura.
Am pus două lingurițe pline-vârf cu ceai negru, rusesc. Ceaiul acesta îl cumpăram de la prăvălia lui Baruch. Ei țineau tot felul de mărfuri provenite din Orientul Apropiat sau din Estul Europei.
Extracția urma să dureze alte trei minute. Acum ibricul se acoperea cu un șervețel alb din pânză de in. Se prezervau esențele desprinse din întunecatul ceai caucazian. Ele se combinau acolo cu secretele verzi ale vechilor frunze chinezești.
- Eric, mi se adresă Thomas, vezi tu, îmbătrânim măi băiete și ca mâine-poimâine ne ducem. Tu te-ai gândit la ziua în care cineva va trebui să se ocupe de înmormântarea noastră?
- Prietene, să-ți spun drept că nu. După cum știi, pentru Anna am cumpărat un loc de veci în Forest Lawn și acolo am înmormântat-o. Aș fi vrut să cumpăr două locuri alăturate dar, ce-i drept, atunci nu am avut bani destui.
- Vezi prietene, vezi? Aici e marea problemă. Banii! Nu suntem atât de bogați încât să ne putem permite niște locuri de veci mai acătări. Chiar de asta te-am vizitat, dacă e s-o spun pe cea dreaptă.
Am o idee, domnule! Și cred că e o idee genială. Ascultă-mă cu atenție! Ești băiat deștept; trebuie să înțelegi!
L-am lăsat pe Thomas cu gura deschisă și m-am întors către ibricul acoperit.
Am introdus și ultimele ingrediente: un pliculeț cu ging-seng coreean măcinat și un pliculeț cu cu flori de crizanteme chinezești. L-am acoperit din nou. Urmează să mai aștepte alte patru minute.
Două pahare mari din cristal de Bohemia, în care se pune bere de obicei, erau pregătite alături. În lumina albă a lămpii din bucătărie, stema vechii provincii europene strălucea în culorile ei vii imprimate pe pereții paharelor.
- Deci, ca să revin mai pe scurt și să evit o discuție teoretică în contradictoriu cu tine pe teme de egalitate socială și solidaritate umană, care de fapt stau la baza ideii mele, am găsit o cale prin care și noi cei din clasele de jos să putem beneficia de un statut onorabil, de respect și considerație, când vine vremea să trecem pe tărâmul celălalt: Mausoleul Săracilor.
Ceaiul se terminase. Cele patru minute finale de extracție și liniștire se epuizaseră și paharele puteau fi umplute. Așezate pe farfurioare din porțelan, în fiecare pahar am pus patru linguri de miere de albine, din sortimentul de flori de toamnă; din aceea mai închisă la culoare. Am turnat apoi lichidul fierbinte care căpătase culoarea cafelei, aproape.
- Ia să încercăm, prietene!
Thomas mă privea cu ochi mirați ca și cum nu putea înțelege faptul că ideea lui nu îmi atrăsese încă într-o măsură suficientă atenția și că, în schimb, mă concentram pe încheierea preparării ceaiului. M-am ținut tare și am început să sorbim încet din ceaiul cu gust dulceag-amărui.
- O plăcere, ce mai!
- Da, da, ai dreptate; e grozav! Cum reușești tu să-l prepari de iese atât de fin și de înviorător?
- Păi ce mare filozofie, frate? Plante bune să ai și răbdare. Mai știi?...Poate că și descântecele pe care le murmur, mai mult în gând, să aibe vre-o contribuție. Tata îmi spunea, Dumnezeu să-l ierte, că descântecul e totul; de aceea nu toți reușesc să prepare cu succes acest ceai.
- Te cred, te cred. De aceea poate, concentrat pe descântece, nu ai fost atent la ce ți-am spus.
- Ba să știi că am fost atent. Cu tine, omul nu poate fi decât foarte atent. Hai, mai spune; cum e cu cimitirul săracilor?
- Nu cimitirul săracilor, dragă! Mausoleul Săracilor!
- Așa da, așa! Și cum e?
Primele sorbituri din ceaiul minunat se împrăștiaseră parcă prin tot corpul și în răcoarea din încăpere îmi ajungea până în vârful nasului și în vârfurile urechilor încălzindumi-le într-o senzație plăcută. „Circulație periferică deficitară” am repetat în gând concluzia medicului meu de la ultimul control periodic.
- Deci să continuăm. Mausoleul săracilor va fi construit prin contribuția voluntară a tuturor românilor din California.
Acțiunea o vom conduce printr-o fundație non-profit pe care intenționez să o înființez de la bun început.
În toate bisericile românești din acest stat și după știința mea sunt cel puțin o sută, dar și în bisericile de alte rituri care găzduiesc slujbele preoților români pentru credincioșii ortodocși sau greco-calolici români, vom instala cutii de donație.
În fiecare parohie vom organiza câte o grupă de trei credincioși români, săraci, care va ține gestiunea valorilor colectate periodic din cutiile de donații și va transmite banii la trezoreria fundației prin depozite bancare. În cazul în care se vor dona și obiecte de valoare, ele vor fi valorificate prin magazinele de consignație iar contravaloarea obținută va fi transferată la trezorerie. Ei, ce părere ai?
- Nu se poate, Thomas! Nu văd ca o asemenea idee să poată prinde viață. Să fim realiști.
În primul rând tu ești evreu. Cu toate rădăcinile tale ancestrale în pământurile românilor, nu cred că vei reuși să te impui în fața lor și să le demontezi platoșa ușor naționalistă și pe alocuri antisemită a unora dintre conaționalii mei.
Notează te rog faptul că mai toți românii ajunși în America au trecut prin experiențe personale grave, sunt oameni încercați prin dificultăți de tot felul și deci nu sunt creduli; din contră; mai degrabă sceptici, suspicioși.
În al doilea rând, unde vezi tu trei români într-o țară străină, să poată lucra voluntar, în bună înțelegere, cinstit, la o acțiune de binefacere? Eu nu prea văd așa ceva. Fiecare e concentrat pe problemele lui, pe afacerile lui, pe funcția lui. La moarte se gândesc doar cei mai în vârstă; ca mine, ca tine dar și acestora le-a cam dispărut simțul solidarității naționale, sociale, dizolvat de individualismul și concurența caracteristice sistemului în care trăim.
- Nu, nu, nu! Ascultă-mă. Da, unii dintre românii noștri sunt destul de circumspecți, mai ales când e vorba despre evrei. De aceea m-am gândit că tu ai putea sta foarte bine în fruntea acestei fundații, a întregii acțiuni de fapt. Ești o persoană respectabilă, provii dintr-o familie bună; mulți dintre oamenii în vârstă vă cunosc familia încă de dinainte de război. Ce mai? Ești foarte potrivit, să știi! În plus sunt sigur că ești dispus să sacrifici o mică parte din timpul tău unei cauze sociale nobile. Ei, ce zici?
- Thomas, știi foarte bine că nu mai am energia necesară pentru coordonarea unei asemenea acțiuni de amploare. Este ceva mult mai mult decât mobilizarea pe care am făcut-o acum doi ani în fața Clădirii Federale în sprijinul limbii române, periclitată în Basarabia. Ar fi o acțiune de durată, întinsă pe o arie geografică uriașă, care l-ar obosi și pe un entuziast ca tine.
Chiar dacă ai reuși să depășești acest handicap, colectarea unei sume importante ar dura decenii întregi.
- Și ce dacă? Þi-e frică să nu fie prea târziu pentru tine? Ești încă în putere, Eric, poți face acest lucru și te asigur că vei avea timp să închei acțiunea și să-ți ocupi locul de onoare în centrul acestui mauzoleu cînd îți va veni timpul. Tot acolo va urma să fiu așezat și eu.
- Cum vine asta, frate? Tu nu ești român din nici un punct de vedere. Nici legal nici confesional. Dacă, prin extrem, o asemenea construcție ar fi ridicată, sunt sigur că trupul tău nu va putea dăinui în ea. Părerea mea e că ar trebui să-ți valorifici șansele cu ideea ta „genială” în colectivitatea evreiască. Acolo șansele tale de a ocupa un loc ar putea fi reale. Și mai mult chiar, îmi pare rău că trebuie să-ți spun, voi ați putea într-adevăr să vă mobilizați ca o comunitate solidară și să construiți ceva ce vă propuneți.
Ceaiul se împuțina mereu în paharele încăpătoare. Thomas transpirase și își tot trăgea gulerul cămășii care se vede că îl strângea puțin.
- Vezi tu Eric, în comunitatea mea ideea este deja în lucru. Unul Feinshtein de la Templul Sabath, se ocupă de această acțiune acolo. Eu i-am dat ideea și până la urmă uite, m-au scos din joc. Auzi, că dacă soția mea a fost româncă, copiii mei nu sunt evrei și nu am nici o șansă să ajung să mă odihnesc în mausoleul săracilor evrei.
S-a ridicat, și-a pus pălăria neagră pe creștet și s-a îndreptat spre ușă.
- Mai gândește-te, Eric; o să mai trec și săptămâna viitoare pe la tine. Noapte bună!
- Noapte bună, Thomas.

Dan David, Los Angeles, Martie-05-2006.