Cu două ierni înaintea revoluției, la câteva săptămâni după ce împlinisem patru ani, în timp ce mă târam sub o remorcă abandonată, m-am ridicat prea devreme și mi-am spart capul. Nu zic că nu fusesem avertizat, dar eram prea tânăr ca să fi ținut cont de semne. Și, în definitiv, nu-mi fuseseră adresate mie: am fost, ca să zic așa, o victimă colaterală într-un război de catifea.
Nu mai țin minte dacă era dimineață ori seară, sau ce căutam în curtea căminului cultural. Probabil că încercam să țin pasul cu Alin, un fel de rege local al târâtului, cățăratului și furișatului: slăbuț, negricios, cu hainele veșnic rupte și mirosind în permanență a petrol (păduchii se țineau scai de el; și eu, spre rușinea mea, am fost de câteva ori tuns chilug – părinții mei, fiind stăpâniți de un sănătos dispreț intelectual pentru leacuri băbești, nu m-au supus niciodată frecției cu petrol; cinste lor, căci „gazul”, deși dădea rezultate, frigea îngrozitor), se putea strecura prin cea mai strâmtă groapă de câine sau prin vreo fereastră abia crăpată a primăriei cu o naturalețe cuceritoare. Îl urmam fără drept de apel, stăpânit de fascinația morbidă a vârstei pentru locurile neîncăpătoare și ferite de ochii lumii. Toți copiii sunt, mai devreme sau mai târziu, stăpâniți de mania pititului; eu mă împărțeam între un geamantan de călătorie, cu întărituri de metal și dulapul cu haine „de iarnă”, în care adormeam sedat de mirosul de naftalină. Și acum, dacă hainele de pat sunt proaspăt scoase de la păstrare, ațipesc imediat ce pun capul pe pernă.
În acea zi de februarie (asta îmi aduc aminte destul de exact: cu un weekend sau două în urmă fusese ziua maică-mii – și punctul culminant al „războiului”) dimineața a început fără nimic ieșit din comun: mi-am băut laptele cu ou, am făcut nazuri la spălatul pe dinți și mi-am recitat în fața oglinzii poezia preferată („Apolodor, un pinguin călător”) de cel puțin zece ori. Apoi am trecut la enumerarea piloților de raliu (aici s-ar putea să am una dintre acele amintiri false – mi s-a tot povestit ce moară stricată eram și cum memoram cele mai năstrușnice informații, ca apoi să le revărs asupra oricărui nefericit care se nimerea prin preajmă și accepta, fără să știe ce-l așteaptă, să fie martor la punerea în funcțiune a memoriei mele; în general, musafirii cădeau ușor în capcană), până am fost trimis afară la joacă. Aș vrea să cred că doar limbarița mea m-a trimis afară din casă și, fără să știu nici eu, nici maică-mea, spre nenorocita aia de remorcă. Dar, acum când scriu aceste rânduri, îmi dau seama că acela a fost doar un pretext; unul plauzibil și ușor de acceptat pentru conștiința zbuciumată a maică-mii (după cum se va vedea). Eram, totuși, în plin asediu și în mijlocul unui război declarat, dacă nu fățiș (niciodată n-avea să fie), atunci prin tot felul de gesturi și apropo-uri. Așa că am ieșit cuminte la aer, pe ușa din spate a dispensarului, pe care aveam să reintru mai apoi cu sângele scurgându-se în valuri dintr-o mică tăietură într-un colț al frunții. În același timp, pe ușa din față, ca pentru o consultație ocazională, domnul B. intra cu hotărârea celui care știa că poartă un asediu.
Nu era un bărbat înalt domnul B. și nici bine făcut. Nu era arătos și nici nu avea acea conversație sclipitoare pe care o au îndeobște bărbații urâți împăcați cu situația. Nu era un om important; dimpotrivă, era un mărunt inspector sanitar, un „sanepidist” cum îi zicea taică-meu (nu fără o oarecare malițiozitate – dar era dreptul lui). Însă domnul B. era perseverent și, mai presus de toate, disponibil. Aș putea spune că era omul potrivit la locul potrivit (pentru a purta un război) și încărcat cu un fel de bonomie dezinteresată, impasibil la ironiile care păreau să-l urmărească la tot pasul. În fine, nu sunt multe de spus despre domnul B. și nici nu trebuie, pentru că, spre nefericirea lui, a fost doar un actor de mâna a doua pus în fața unui rol prea complex: acela de a fi bărbatul ideal imaginat de mama mea. S-a străduit, trebuie să admit, și aproape că a reușit. Din păcate, a fost sortit eșecului de la început, condamnat în primul rând de femeia care l-a încurajat și mai apoi, de un gest distrat, în aparență nevinovat, dar cu urmări nefericite. Altfel spus, domnul B. nu a luat în considerare mâna Destinului și și-a permis să-mi ciocănească fruntea exact în locul în care aveam să-mi sparg capul, ca și cum mi-ar fi însemnat viitorul.
Trebuie menționat, înainte de toate, că tatăl meu era un țintaș prost. Cu pușca, în primul rând, și poate și în viață. Un țintaș prost, dar insistent. Participa la fiecare vânătoare (în acea vreme destul de frecvente, căci era o zonă bogată și plină de notabilități, în special bărbați înalți veniți de la Centru) și de fiecare dată își încerca mâna. Nu țin minte să fi doborât ceva cu adevărat semnificativ, dar probabil că se mulțumea cu ce nimerea și mai probabil, cu poveștile de după. În preajma Crăciunului, escapadele se înmulțeau și se terminau, invariabil, cu un chef monstru la cabana de protocol. În acel an, o parte din cheflii s-au mutat la noi, în mica sufragerie în care dormeau ai mei, căci eu rechiziționasem cealaltă cameră. Aceste chefuri, inițial destul de sobre, s-au transformat în veritabile bairamuri care se prelungeau până dimineața. Și au început să devină frecvente, uneori chiar odată la două-trei zile. Aș putea să-i dau dreptate tatălui meu: exilat la țară, fără posibilitatea transferului la oraș în viitorul foarte apropiat (se scosese examenul de secundariat, așa că se părea că vor rămâne pe viață medici generaliști, țintuiți în circă), încerca să-și alunge depresia cu o companie veselă; uneori prea veselă. Dar mai cred că acest motiv, al izolării la sat, era unul superficial. Adevăratul motiv, unul mai complex și mai adânc îngropat în istoria familiei noastre eram chiar eu. De fapt, cuplul eu-mama mea. Venită din Sud să se scufunde la sat, mama mea și-a iubit soțul – cel puțin din câte mi-am dat eu seama. Dar, la nici un an de căsnicie, am apărut eu. Sunt convins că taică-meu a înțeles redirecționarea afecțiunii mamei mele de la el către mine; însă una e să înțelegi și alta e să accepți. Iar timpul trecea și premisele pentru războiul ce-a urmat se adunau într-o liniște de rău augur.
În preajma Crăciunului aveam aproape patru ani; dormeam singur, nu mă sculam noaptea și nu aveam nevoie decât să-mi citească cineva „Apolodor” la culcare. Eram independent; oricum, mai mult decât în primii ani de viață. Tatăl meu s-ar fi așteptat atunci ca râul atenției mamei mele să revină în albia normală – poate că a și încercat, discret, să-i atragă atenția. Dar, cum v-am spus, tatăl meu era un prost țintaș, chiar dacă perseverent. Își găsea momentele cele mai nepotrivite să-i facă avansuri mamei mele, cu o sfială de liceean complexat; n-am să intru în detalii pentru simplul fapt că nu le știu – istoria acelui război am primit-o pe bucăți și involuntar, mai ales de la mama mea. Unele părți le-am reconstituit din memoria mea, de-altfel destul de șubredă și probabil în mare parte supusă falsificării prin povestiri repetate și aproximativ înțelese. N-are a face: războiul s-a purtat, iar părinții mei au învins. Mai mult sau mai puțin.
Primele mișcări de trupe s-au petrecut, după cum v-am spus, în zilele acelea dinaintea Crăciunului, presărate cu chefuri. Pe lângă că nu putea adormi decât înspre zori (spre deosebire de mine, care dormeam somnul celor inocenți), când invitații plecau la casele lor, mama a observat că în casă începuseră să se întâmple lucruri ciudate. La sfârșitul fiecărui chef, tatăl meu apărea în pragul camerei unde eram noi. Această prezență, la început nemișcată, cu ochii înroșiți de fumul țigărilor, apoi din ce în ce mai curajoasă, a contrariat-o pe maică-mea. Deși îi intuia scopul, n-a vrut să cedeze niciun strop. Mă strângea mai tare în brațe și se prefăcea că doarme. Se prefăcea cu atâta îndărătnicie încât tatăl meu își abandona până la urmă pânda și se ducea în bucătărie, unde mai fuma o țigară și se culca apoi în sufragerie, trist și epuizat. Înaintând în postul Crăciunului, incursiunile sale au devenit mai îndrăznețe, fără să mai stea de planton în pragul ușii, intrând progresiv în încăpere, întâi până la colțul bibliotecii, apoi până la primul scaun de la masă și, în ultima seară, s-a încumetat chiar să se strecoare cu noi în pat. Dar această îndrăzneală, în aparență justificată, a fost interpretată de mama mea ca o declarație de război, ca o invazie. Fără niciun cuvânt, i-a dat un cot în stomac și l-a împins jos din pat.
Acest răspuns surprinzător l-a năucit complet pe tatăl meu. Fără să zică nimic, s-a retras strategic către patul din sufragerie, care deja începuse să fie desfăcut și folosit pe jumătate de o bună bucată de vreme. Spre cinstea lui, a reacționat împăciuitor: a doua zi s-a barbierit la sânge, și-a frecat călcâiele cu piatră ponce, a pregătit micul dejun și a stat cuminte în cabinet, primind toți bolnavii pe ziua aceea, chiar dacă în mod normal îi împărțeau. Seara a petrecut-o în liniște, fără să iasă din casă și chiar a fumat mai puțin decât de-obicei. Apoi, odată ce am fost dus la culcare și mi s-a citit eternul „Apolodor”, de care păream să nu mă mai satur, deși îl știam pe de rost și-l recitam concomitent cu cel care citea, tatăl meu și-a reluat ofensiva. A fost ajutat și de teren, e drept, precum și de un partizan neașteptat, chiar dacă involuntar: eu însumi. Da, eu am izgonit-o pe mama din pat, căci visasem ceva urât. Nu știu ce, dar am aflat apoi că dădeam din picioare. În atari condiții, patul din sufragerie s-a desfăcut complet, cu cearșafuri curate și fețe de pernă proaspăt scoase de la naftalină. Veioza de la mine din cameră s-a stins, eu am început să sforăi ușor, cum aveam să fac tot restul vieții și părinții mei s-au bagăt în pat. Ceea ce părea însă o victorie facilă pentru tatăl meu s-a transformat curând într-o luptă de uzură, surdă, în care mâinile tatălui meu au fost mușcate până la sânge și pieptul umplut de vânătăi. Dimineața, la capătul unui somn neodihnitor, tatăl meu a înțeles că se afla într-un război în care câmpiile dejunurilor urmau să fie pârjolite, fântânile ciorbelor de fasole secate și în care mama avea să se retragă în munții răspunsurilor monosilabice.
Cu două ierni înaintea revoluției, la câteva săptămâni după ce împlinisem patru ani, în timp ce mă târam sub o remorcă abandonată, m-am ridicat prea devreme și mi-am spart capul, lăsând să curgă singurele picături de sânge într-un război în care, la un moment dat, adversarii au stat față în față, înfulecând ștrudele.
Nu e o glumă: ștrudelele maică-mii erau delicioase și, mai mult, erau un fel de tradiție la zilele de naștere (împreună cu lada de Pepsi-Cola la „sfert” cumpărată de la „Privighetoarea” încă din vară, când treceam pe-acolo în drum spre mare). Anul acela, pentru că tăcerea maică-mii era greu suportabilă mai mult de câteva minute, tatăl meu a găsit de cuviință să umple spațiul dintre ei, măcar în acea zi și ca un fel de răzbunare blândă, cu invitați. Probabil au fost destul de mulți, căci am fost trimis în vecini să cer împrumut două tăvi „mari”, care mi-au dat bătăi de cap, găsind de cuviință să le trec peste un gard și un coteț de iepuri în loc să folosesc poarta. Dar n-are a face: am izbutit, m-am achitat de sarcină și m-am dus să mă ascund în șifonier, încercând să-mi omor timpul în așteptarea ștrudelelor. Pregătirile pentru petrecere au continuat fără mine: tortul a fost ascuns cu dibăcie de tatăl meu, damigeana cu motorină a fost reumplută și generatorul verificat de două ori (chiar dacă era weekend, la ora zece curentul dispărea fără urmă), paharele „bune” au fost șterse și răsșterse de praf, covorul din sufragerie bătut și periat cu apă și oțet să capete luciu, iar merele au fost curățate și rase din timp, în cea mai apăsătoare liniște.
Invitații au venit pe rând și s-au descălțat în hol. Nu mai țin minte cine și câți au fost. Doar de domnul B. îmi amintesc și de un bărbat scund cu barbișon care mormăia tot timpul și de care îmi fusese îngrozitor de frică la început, ca apoi să îmi adun curajul și, cățărându-mă pe cotul fotoliului, să-l trag de hazliul smoc de păr, lucru rapid răsplătit cu o palmă indulgentă după cap. În rest, oameni mari și plictisitori, care vorbeau tare și cu gesturi largi și care au dat iama în muntele de ștrudele de parcă n-ar fi mâncat de câteva zile. Însă cum eu aveam stocul meu personal, pregătit dinainte de petrecere, am privit doar cu un dispreț superior matahalele nehalite și m-am postat în fața televizorului, așteptând desenele animate.
Oaspeții au început să plece destul de devreme, căci pe când s-au terminat desenele și televizorul nu mi-a mai captat atenția, rămăseseră doar Barbișonul, domnul B. și vreo două cupluri care fumau în tăcere. În jurul măsuței de cafea pe care fusese așezată tava cu ștrudele (acum dezolant de goală) se adunaseră toți, ca pentru o conspirație, maică-mea și domnul B. față în față, taică-meu la distanță, Barbișonul încomodându-l vizibil și cele două cupluri strânse unele în altele, patru omuleți tăcuți pe canapea. Discuția fusese domoală în timpul programului de animație sau fusesem eu prea absorbit de ele; în schimb, acum tonul vocilor crescuse, poate și de la ușoara amețeală care-i cuprinsese pe bărbați și pe una dintre femei (dar nu și pe domnul B., care se pare că nu punea alcool în gură, conform arhitecturii imaginate de maică-mea pentru bărbatul ideal) după ce o sticlă de pălincă se oprise lângă canapea. Taică-meu era cel mai vehement și începuse să facă bancuri fără perdea la adresa domnului B., ca un fel de răspuns la ocheadele și conversația purtată pe un ton nepermis de intim dintre el și mama mea. O, da, domnul B. intuise probabil starea de conflict, căci devenise măgulitor încă de la primele îmbucături de prăjitură. Continuase apoi cu gesturi restrânse, aproape femeiești sondarea terenului și se convinsese până la urmă că în fața lui stătea o cetate care i-ar fi plăcut să o cucerească. Și, după cum se agita „domnu’ doctor”, zidurile erau într-o stare promițător de precară. Bancurile tatălui meu au devenit din ce în ce mai grosolane și mai directe, cele două cupluri tot mai mici și mai adunate, iar domnul B. se apleca tot mai tare peste măsuța de cafea, susurând hipnotizant în fața mamei mele, ca un șarpe încercând să-și adoarmă prada. Poate că lucrurile ar fi escaladat și petrecerea s-ar fi terminat neplăcut, cu cei de pe canapea dispărând cu totul, măcinați de grosolănia tatălui meu, dacă n-aș fi intervenit salvator: m-am ridicat de pe jos și am răsturnat din greșeală un pahar cu vin. Lumea a sărit în picioare și s-a precipitat să salveze covorul; intervenția mea a fost probabil bine venită, căci nu m-am ales nici măcar cu o mustrare. Când lucrurile s-au așezat la locul lor, domnul B. și-a mutat atenția către mine.
- Ce vrei să te faci când crești mare? mi-a debitat el platitudinea, ca un musafir cuminte ce era, încercând să intre în grațiile pudelului doamnei. Dar eu n-aveam de gând să fiu aruncat pe geam dintr-un tren în mers, chiar dacă nu eram la curent cu antecedentul. Am dat răspunsul cel mai antipatic cu putință, retrăgându-mă în același timp:
- Tractorist!
Cei de pe canapea au izbucnit într-un râs sincer, probabil singurul lucru sincer făcut în acea seară; mama mi-a zâmbit îngăduitoare, iar taică-meu nu m-a auzit, fiind ocupat cu Barbișonul – îl dăscălea cum să scape de arsuri la stomac. Dar n-am scăpat așa de ieftin cum credeam (bine, nici domnul B., dar n-avea de unde să știe). S-a aplecat plin de mefiență asupra mea:
- Ei, pe dracu’ tractorist! Medic, învățător, ceva... bagă bine la cap (și mi-a ciocănit fruntea ca și cum ai bate la o ușă, vrând să intri sau să vezi dacă e cineva după ea), trebuie să vrei să fii ceva mare, nu... Ei, pe dracu’ tractorist! s-a revoltat el.
Această interpelare l-a deprimat pe el mai mult decât pe mine. Părea să fi suferit o dezamăgire serioasă – poate că fiul doamnei pe care o asedia nu se potrivea cu peisajul fotografiei ce vroia să o ia la sfârșit: „Domnul B., aici cuceritor al Doamnei&Fiul-ce-vroia-să-devină-inginer”. Probabil că această indispoziție i-a afectat și rezistența la bancurile vulgare ce le arunca taică-meu în direcția lui. Oricum, mi s-a părut la un moment dat că domnul B. îl privea dușmănos pe tatăl meu și că, poate sub influența desenelor animate pe care tocmai le văzusem (cele rusești, cu Lupul și Iepurașul), la plecarea sa (ceea ce s-a întâmplat în mai puțin de o jumătate de oră) s-a întors în capul scărilor spre un tată și soț victorios și i-a arătat pumnul, îndeplinindu-și rolul de Lup: „Nu Zaieț, nu pagadii!” (adică aproximativ „Ai să vezi tu, ai să vezi tu, Iepurașule!”). Dar Iepurașul a clipit vesel și i-a întors spatele.
E drept că în următoarele săptămâni Iepurașului i s-a arătat numai spatele bosumflat al soției și i s-au lungit urechile în fața prânzurilor reci la care era supus. Dar, ca o încercare de a scăpa din acest război ce devenise și mai „rece” decât credea că se putea, a luat calea pădurilor – era vârful sezonului de vânătoare. Acolo se simțea Lup în adevăratul sens al cuvântului, chiar dacă țintea la fel de prost și în fiecare episod Lupul pica de fraier. Lucrurile păreau să se fi așezat pe acest făgaș nou, în care domnul B., aflat într-un fel de delegație prelungită (sau poate își luase concediu) se prezenta aproape zilnic pe la dispensar, de fiecare dată când taică-meu era plecat pe teren sau în pădure. Eu eram tolerat, poate și pentru că în general țineam cu Lupul și nu mă servisem de arma supremă de care dispuneam când vroiam să alung un nepoftit. Da, îl scutisem pe pretendentul mamei de plăcerea bizară ce o găseam urinându-le neaveniților pe genunchi, brusc și pe nepusă masă, ziua în amiaza mare. Nu știu de unde căpătasem acest obicei, dar eram consecvent în a-l duce la capăt și botezasem deja pantalonii bunicului din partea tatălui meu pentru că nu-mi cumpărase odată Brifcor, ciorapii Lycra ai unei doamne ce mirosea a castraveți și căreia îi făcea o deosebită plăcere să mă ciupească de obraji, carâmbii cizmelor de cauciuc (vană dar spectaculoasă încercare) ale unui vânător imprudent ce-a vrut să-mi dea un cap retezat de fazan și pe alții care păcătuiseră prin simpla prezență. Pe scurt, bătăliile se duceau sub indiferenta mea supraveghere, fără ca să protestez altfel decât printr-o rară și îndelungată ascundere în dulap, de câteva ori fără niciun efect notabil.
Toate astea au durat până în ziua în care am avut ideea să mă târăsc sub o remorcă. Într-adevăr, ideea am avut-o de unul singur; degetul domnului B. își făcuse treaba și fusese uitat; războiul nu părea să aibă nevoie de sânge și eram prea mic să-mi dau seama de acest neadevăr; Alin a adoptat-o indiferent și nu prea entuziasmat – ceea ce pe mine m-a întristat, căci făcusem serioase exerciții de imaginație în a găsi alte posibile locuri unde să ne exercităm ocupația. În fine, lucrurile s-au petrecut așa: eu, în fața remorcii, mi-am potrivit mai bine căciula pe cap; tatăl meu stătea la pândă între o tufă și un copac; domnul B. își calcula în minte cam de câte „Africana” mai trebuia să facă rost până să o sărute pe mama. Apoi eu m-am trântit la pământ și taică-meu și-a încărcat pușca, domnul B. găsind numărul destul de mare și hotărându-se să încerce în ziua aceea, fie ce-o fi. De târât m-am târât pe coate și pe genunchi, oprindu-mă să-mi aranjez afurisita de căciulă ce se încăpățâna să-mi acopere ochii, iar tatăl meu a văzut o dihanie de mistreț, pe care a luat-o în cătare; domnul B. s-a aplecat ușor, spre mama nebănuitoare. Eu m-am oprit sub bucata fatidică de metal și tatăl meu a tras, nimerind pentru prima dată în viață ținta; domnul B. s-a apropiat și mai mult, ridicând o mână transpirată să se ajute cu ea. Numai că, nenorocire, aiuritul de taică-meu încărcase un cartuș cu alice, nu cu glonte, iar mistrețul l-a reperat; eu, probabil simțind pericolul în care se afla, m-am ridicat să văd mai bine scena, chiar dacă era la vreo cinci kilometri depărtare, ascunsă după o pădure. Tata a făcut stânga împrejur și a nimerit într-un rug de mure, julindu-se zdravăn pe față; eu am simțit o durere ascuțită și am urlat cât m-au ținut plămânii. Mama, impulsionată de tensiunea momentului, a rezolvat repede dilema domnului B. (și, se pare, a ei totodată) și i-a cârpit un dos sănătos de palmă, din cele care îmi erau rezervate îndeobște numai mie. Mistrețul a sfârșit înainte să ajungă la taică-meu, care era și el deja departe, către primul Aro care l-a găsit. Domnul B. și-a masat obrazul făcut de rușine și a ciulit urechile la zgomotele ce veneau de jos.
După două minute de bătut în geamul de la ușa din spate, cu sângele șiroindu-mi în valuri peste ochi, urlând total lipsit de bărbăție (o trăsătură comună cu tatăl meu, care gonea de mama focului la volanul Aro-ului), am fost adus în sala de tratamente de o mamă hotărâtă și de un domn B. pierdut. Zece minute mai târziu molfăiam lipsit de griji o caramea, în timp ce mama își făcea de lucru cu plaga mea, iar domnul B. privea suspicios pe fereastră. Avea și de ce și poate că bine a făcut (aici nu pot să nu remarc că domnul B. ar fi putut fi capabil să citească viitorul – prea multe coincidențe), căci un Aro s-a oprit brutal în fața dispensarului și un domn nu prea elegant, plin de sânge pe față (întocmai ca mine) și cu o pușcă în mâna dreaptă s-a dat jos și s-a îndreptat spre intrare.
Trebuie să vă aduc aminte că tatăl meu nu era un bun țintaș. Deși, ați putea spune, mistrețul l-a nimerit. Da, aveți dreptate. Așa că domnul B. a avut și el tot dreptul să o ia la sănătoasa în direcția opusă, mai ales că taică-meu a înțeles într-o fracțiune de secundă cum stă treaba (da, chiar și gaura din capul meu a trecut-o în dreptul domnului B., ceea ce nu era deloc eronat) și a scos din buzunar două cartușe (tot cu alice, se pare), pe care le-a încărcat cu o viteză formidabilă, de parcă era la poligon, nu în fața unui om în carne și oase. Când a ridicat pușca, domnul B. era aproape de ușă – dar nu îndeajuns de aproape.
Cu toate astea, tatăl meu era un prost țintaș. Cu pușca și poate și în viață. Așa că a ucis două flacoane de spirt și a rănit de moarte un sul de vată. A mai tras un foc, dar fără folos, căci domnul B. era deja departe. S-a mulțumit doar să iasă în prag și să ridice pumnul în urma lui: „Nu Zaieț, nu pagadii!”
Cu două ierni înaintea revoluției, la câteva săptămâni după ce împlinisem patru ani, în timp ce mă târam sub o remorcă abandonată, m-am ridicat prea devreme și mi-am spart capul, punând capăt unui război între un Lup și-un Iepuraș, între un Iepuraș (sau Lup, până la urmă?) și o Iepuroaică cu coatele ascuțite. Capul meu a cedat la indicațiile unui domn nu foarte arătos și nici foarte spiritual, care calcula timpul pentru sărut în ciocolate „Africana” și se apropia periculos de mult de tiparul bărbatului ideal imaginat de mama mea, drept pentru care a fost pălmuit cu sete și supus unui tir cu pușca, în care au murit două flacoane de spirt și un sul de vată.