Fara titlu





Era tarziu in noapte cand, parca silit de o forta straina, se ridica brusc, plin de sudoare. Isi turna un pahar cu apa. Inghitind greu esenta vietii, incerca sa-si dea seama de unde vine aceasta sacaitoare nevoie de hidratare. Nu-si aminti. Se intinse la loc in pat si se uita uimit la luna. Acest paznic al noptii ii paraliza ochii cu stralucirea sa. Cu ochii bulbucati sorbea din priviri acest astru, dar cu o spaima nemaiintalnita. Cativa nori singuratici o acoperira pentru cateva clipe. Baiatul se intinse obosit cascand cu pofta, isi trase plapuma pe cap si adormi imediat.
Dimineata, il trezira picaturile grele si fierbinti ale unei ploi solitare de vara. Pana se dezmetici complet, aparu triumfator soarele ce anunta o zi torida. Se duse mai intai la baie ca de obicei scarpinandu-se in cap si intinzandu-si membrele. Apa rece ii alunga somnul. Trecu apoi in bucatarie pentru a-si pregati micul dejun. Injurand printre dinti din cauza lipsei lemnelor, alerga spre dormitor sa se imbrace. La prima treapta se impiedica. Injurand din nou, spuse: ” Asta-i semn rau.” Si-si continua drumul . Era suparat pentru ca a uitat sa-si spele pantalonii preferati si smulse o pereche “naspa”. Iesi in graba afara trantind, in urma sa, poarta.
Padurea nu era departe. Era cam la o suta de metri distanta de casa lui, desi i se parea ca se afla la capatul celalalt al pamantului. Ajuns la marginea padurii, isi aduse aminte cat de ametit este deoarece uitase toporul. Nervos, franse un vreasc cu piciorul. Se intoarse alene pana acasa. Tranti poarta si intra in magazie. Lua toporul si pleca iar in padure. De abia taiase cateva lemne si a si fost doborat de arsita soarelui. “Nu mai tai. S-asa nu mie foame.” Apropiindu-se de casa, auzi un zgomot ciudat. Statu. Se gandi putin si porni din nou. Cand sa deschida usa, se auzi sunetul un obiect spart. “Matusa vine numai martea. Si e d-abia duminica.” Zgomotul celui de-al doilea obiect spart il trase in jos. Se piti sub geam. Ridica capul si vazu o umbra miscatoare cotrobaind prin sertare. Ramase uimit de importanta locuintei sale. “Ce, Dumnezeu, cauta la mine in casa? N-am nimic de valoare.” Calm, se gandi ce sa faca. Nu se panicase. Era un baiat dur. A trecut prin toate. In saisprezce ani de zile a fost incercat de prea multe ori pentru a se panica acum. Era singur pe o raza de un kilometru. Ce era sa faca? Se ascunse cu grija intr-un tufis din spatele casei gandindu-se ca talharul “n-o fi atat de prost ca sa iasa prin fata.” Asteptand, trecu o jumatate de ora de plictiseala incat uitase ca cineva strain ii umbla prin casa. “Ce naiba face atata timp?” Se apropie temator de casa. Nu se auzea nimic. Puse mana pe clanta si incerca sa deschida usa. Un inceput de scartait suparator ii aduse aminte ca lenea il costa cateodata si ca vaselina e mai buna pentru balamale decat untul. Deschise usa repede si intra. “Acum i-acum. Ori la bal, ori la spital.” Apuca ceva in mana voind s-o foloseasca pentru aparare. Uitandu-se la obiectul luat isi puse mainile in cap. Era o vaza preferata a matusii. Se uita prin jur pentru a schimba “arma”. Doar doua miscari ale capului avu timp sa faca pentru ca auzi o usa deschizandu-se. Se opri si incepu sa rada in sinea sa. “Asta chiar e prost. A iesit prin fata.” Fericit ca a scapat cu bine puse vaza la loc, dar... culmea ironiei... puse vaza pe marginea noptierei aceasta cazand fara nici o problema si facandu-se bucati. Intorcand repede capul vazu resturile. “Ce m-asteapta...” Se indrepta spre intrarea principala si iesi pe partea cealalta a casei. Nu mai vazu pe nimeni. Se intoarse in casa pentru a verifica daca ii lipsesc lucruri, desi se indoia de acest lucru pentru ca n-avea nimic valoros. In timp ce curata dupa deranjul facut de talhar ii veni in minte scaparea pentru vaza sparta: “A spart-o talharul.”
Nu parea atat de afectat de intamplarea de dimineata, desi nu mai avuse parte de asa ceva. Il prinse seara si el tot nu mancase. Il cuprinse foamea. Dar nu se sinchisi sa-si pregateasca ceva de mancare.
Era un adolescent dificil si avea o personalitate puternica. Considera ca nimeni nu-l intelege, acesta fiind si motivul care l-a detrminat sa se mute singur intr-o asemenea pustietate. Dar ii placea singuratatea. Cea mai mare parte a timpului si-o petrecea in atelier, impreuna cu picturile sale care i se pareau atat de stangace si lipsite de originalitate incat izbucnea nervos de fiecare data cand cineva ii spunea ca sunt frumoase si interesante. Nu era multumit niciodata de lucrarile sale si de aceea le ardea pe cele ce depaseau “varsta” de un an, considerand ca au ajuns la “batranete”.
Intamplarea din cursul zilei il puse pe ganduri. Statea nemiscat pe fotoliul preferat si se uita la o panza de paianjen. In mintea lui se infiripau tot felul de idei si de concepte care ii iroseau timpul. Gasea ceva deosebit la acea banala panza de paianjen. Isi dadu seama atunci de inferioritatea intelectuala a omului fata de alte vietati. Se uita atent la structura panzei si imaginatia ii proiecta deja un gand “stupid”, precum il caracteriza el, care ii accentua credinta in haosul universal. Sustinea evolutionismul si nu putea sa accepte alte pareri, legi sau credinte pe care nu le intelegea, nu ca s-ar fi chinuit sa le inteleaga, dar macar asa...”sa inteleaga tot omu’ simplu”. Se considera ateu, desi spunea cateodata o poezie ce o considera mai presus decat orice alta rugaciune religioasa si repeta de trei ori o scurta rugaciune ori de cate ori se simtea amenintat.
Ii placea sa stea degeaba. Pierdea mult timp printre gandurile sale ce inca ii pastrau luciditatea. Se intunecase de-a-bine-lea si inca statea cu privirea atintita spre panza de paianjen, desi... nici nu o mai vedea.
Se trezi odihnit a doua zi, in ciuda lipsei de confort “oferita” de fotoliul in care adormise. Bine dispus si pregatit de o noua zi, isi facuse mintal programul zilei ce avea sa se scurga. Manca ceva in fuga si intra voios in camera sa de lucru. Intinse o panza noua pe sevalet si se apuca de munca. Forma obtinuta din schita sa (pentru ca asa facea mereu: tragea cateva linii la nimereala s-apoi vedea ce-“a iesit”) ii aminti de cineva drag. Nu stia sa planga. Nu avea puterea necesara pentru a plange, dar imaginea fiintei iubite intiparita in minte ii furara cateva lacrimi. Se simtea vinovat si nevrand sa inceapa prost ziua, cu o amintire trista, intorse panza si vazu altceva. Era multumit ca era ceva diferit.
Doua ceasuri petrecu in atelier. Iesi de acolo cu zambetul pe buze. Trecu prin fata oglinzii si vazu fericirea de pe chipul sau. Nu pierdu timpul si urca scarile pentru a-si lua rucsacul. Conform orarului infaptuit de dimineata urma sa-si petreaca noaptea in padure. Isi goli un sertar in rucsac cu lucruri marunte, dar utile supravietuirii in salbaticie, se imbraca bine, isi lua sacul de dormit si pleca.
In drum spre padure isi admira bucuros bocancii noi pe care ii primise de ziua lui, in primavara. O euforie deosebita il cuprinse cand intra in marea de arbori. Desi ultima noapte petrecuta in padure fusese in urma cu trei zile isi zise cumva suparat pe sine insusi: “De cand n-am mai dormit in padure...” De prima data a spus hotarat ca vrea sa stie padurea ca-n palma macar pana cand va implini optsprezece ani(decis ca la varsta respectiva sa se intorca la oras, de unde a plecat).
Era o liniste asurzitoare. Linistea aceasta putea dobori pe oricine. Dar nu si pe el. In singuratate si in liniste , se simtea cum se simt nou-nascutii la sanul mamei. Mergea atent si ganditor cuprinzand cu bratele mintii toata frumusetea padurii. Sorbea nesatul fiecare clipa de magie. Si cu cat se afunda mai mult in padure cu atat se simtea mai in largul lui.
Avea o memorie impresionanta. La varsta sa si nu numai, alti oameni se pierdeau in desimea codrului si nu mai ieseau de acolo decat cu sufletul. Era sigur pe propriile forte si era increzator in calitatile sale. Nimeni nu-i putea schimba modul de viata.
In inima padurii se simtea suta la suta independent. Nu depindea de nimeni si de nimic. Asta l-a tinut in viata. Considera ca e “batran” in experiente si a vazut multe. Avea o maturitate iesita din comun ce se manifesta prin imaturitate fata de ceilalti, de aceea nimeni, nici macar cei apropiati, nu-l cunosteau bine.
Adulmeca ca un animal insetat de libertate orice miros, inspira pofticios aerul proaspat al naturii si receptiona orice sunet suav al pasarilor. Frunzele uscate ucise de puterea soarelui se frangeau sub bocancii sai creand un ecou uimitor la nivelul profund al mintii sale.
El nu se gandea niciodata la fata vazuta a obiectelor. Intotdeauna incerca sa patrunda in interiorul celor mai marunte lucruri, de aceea nu se supara din orice, si cand se mai necajea cu cineva, ii trecea repede. Era uimit insa de nepasarea oamenilor si cel mai adesea era ranit prin dezamagire. Dezamagirea il intrista foarte mult. E straniu. Nu avea incredere in absolut nimeni si totusi era adesea dezamagit.
Cauta mereu traseul mai dificil, mai putin accesibil. Nu se temea de accidentari, desi nu avea cine-stie-ce conditie fizica, dar vointa ii conferea o rezistenta deosebita. Vroia mereu sa-si testeze capacitatile de adaptare, de progres continuu. Ii placea sa se testeze din orice punct de vedere. Era ca un hobby al lui, acesta fiind si cauza lipsei emotiilor.ii placea sa profite de fiecare pas facut, pamantul sa suferecu fiecare apasare de bocanc.
Se apropia de lac. Simtea asta. Mirosul acesta il avea in sange. Auzea sunetul inexistent al apei statatoare. Mari pasul. Rucsacul greu si caldura il obosira putin. Simtea nevoia de a se racori. Ii venira acum in minte o gramada de dovezi ale importantei apei, chiar si aceasta banala scaldare in lac. Incerca sa inteleaga misterul naturii, de exemplu apa. Fara ea nimic nu ar exista, absolut nimic; si totusi, provoaca atatea daune. “Natura asta isi bate joc de noi.” Se gandea furios, “adica, ne da viata, ne ajuta sa supravietuim, iar apoi aud la stiri ca au murit nu-shtiu-cati oameni din cauza inundatiilor, zapezilor abundente...”. Discursul se termina brusc. Ajunse intr-un loc deosebit.
Infometat, inghitea cu ochii sai tot lacul. I se parea atat de fascinant. “Cine stie cate vietati necunoscute inca or fi existand aici...”. Ii veni in minte povestea monstrului Nessie din Lockness. I se parea stupid, pe de o parte, ca atatia oameni se chinuie sa vada vietatea si fac tot posibilul sa devina faimosi, majoritatea mintind. Isi aduse aminte cu placere cateva cuvinte ale unui om simplu care cauta si el sa prinda in captivitatea fotografiei acea fiinta ciudata: “Chiar daca l-as vedea as zice . E mult mai usor sa raspunzi de saizeci de ori , decat sa zici de saizeci de ori si sa-l descrii tot de atatea ori.”
Se gandea deseori “de ce nu golesc locul ala cu niste pompe puternice si asa afla daca exista sau nu”. Dar unde ar mai fi taina, vointa, credinta? Ar fi prea simpla metoda de a distruge un mister ce a rezistat atatea secole. Atunci interveni si spiritul de biolog si dragostea de natura. De data aceasta ratiunea vorbea prin mintea lui. “Stai asa, cum sa ma gandesc la o asemenea tampenie...?! Un urias ecosistem ar fi distrus...”
Lasa grijile si gandurile pe rucsacul aruncat pe malul lacului unde fura aruncate si hainele. Intra numaidecat in apa, desi era rece; nu se incalzise indeajuns. Nu se temea de raceala apei... asa facea si la mare, unde e mult mai rece. Simtea cum ii este purificat corpul si sufletul. Statea pluta. Nu auzea sunetele de dinafara, dar claritatea cerului il vraji. Trase pe nari miros dulce de pin. Se simtea privilegiat intr-un fel: “Cine mai sta in momentul asta intr-un colt de Rai?” Ii strafulgera prin minte, nefericirea si suferinta copiilor din tarile subdezvoltate. Dar gandul acesta trecuse ca “acceleratu’”. Nu era impresionat de orice nimic si, desi nu suporta tristetea pe chipul oamenilor, nu se lasa condus nici de plansul celor mai dragi persoane. “Nu ma inpresioneaza plansul tau”, asa zicea mereu. Nu tolera cuvantul “trist”. I se parea “atat de... trist”. Ii displacea sa stea deoparte cand cineva era mahnit. Incerca cu tot felul de “chestii” sa-i distraga atentia si concentrarea de la necazul sau si sa-i fure un zambet din buzunar persoanei respective. Nu reusea mereu, dar era cat de cat multumit ca a incercat.
Iesi respirand greu. O greutate apasa pe pieptul sau. Nu lua in seama. Se imbraca si porni mai departe. “Sa inconjor lacul!”, zise bucuros. “Asta n-am incercat.” Intodeauna i-a placut sa fie original si sa faca lucruri noi. Nu-i placea sa repete anumite lucruri pe care le-a facut deja, daramite sa le fi facut altcineva; aici nci nu se punea problema, desi cateodata isi blestema acest orgoliu din cauza dorintei aprige de a face acel lucru. Dar orgoliul sau puternic facea legea. Era apoi multumit ca se intampla asa si ca “nu se transforma” precum colegii lui sau fitoasele din liceul sau. Asta ura cel mai mult: faptul ca trebuia sa se intoarca in oras, un loc plin de aroganti. Dar si el era arogant. I-o spusesera aproape toti cunoscutii. Asta credea si el. Era bucuros intr-un fel de aroganta sa. Se intampla deseori sa zambeasca stupid si sa intrebe pe oricine daca este arogant. Era ciudat. Isi intelegea defectul. Inteligenta il facea sa profite de acest cusur din plin. De fapt, nu era cine-stie-ce defect. Multi ii spuneau ca are un alt fel de aroganta, una agreabila, fara de care nu ar mai fi el, si n-ar mai fi asa de simpatic.
Lacul era destul de mare. “Sigur o sa-mi ia ceva timp”, se gandi. Il bucura gandul ca nu avea timp sa inconjoare intinderea de apa intr-o singura zi si hotari sa nu se intoarca acasa pana nu isi duce la capat “misiunea”. Mergea pe mal uitandu-se atent la fiecare piatra, la fiecare lucru pe care il veda. Pierdea mult analizand orice: de la pietricele la vreascuri, de la flori la insecte. Ii placeau foarte mult florile. Simtea in flori o parte a sufletului sau. “Florile sunt zambetul Domnului”, isi zicea in sinea sa. Se uita la fiecare stamina, la fiecare petala, si era uimit de frumusetea lor. Era dezamagit de faptul ca, tot mai des, intalnea oameni, mai alea fete, carora nu le placeau florile sau nu erau atrasi de ele. De aceea, prefera “sa nu chinuie” pe nimeni si mergea singur pa la florarii si statea ore intregi admirand aceste “bijuterii”. Insectele il minunau atat de mult cand era mic incat era dispus sa le sectioneze pentru a le studia mai bine. Desi nu era adeptul violentei omora cu usurinta orice insecta ce-l “supara”. Avea alergie la intepaturile de tantari si de aceea ii ura “din toata inima”. A avut parte de multe necazuri pricinuite de piscaturile lor si de aceea, de cate ori, mergea in padure, isi lua creme sau unguente la el, desi ii displacea acest lucru. Ura tot ce tinea de medicamente. Considera ca doctoriile sunt pentru cei batrani. Nu lua pastile nici cand era bolnav rau. Era fericit ca era sanatos si ca nu a fost nevoit sa mearga la spital. Era “terminat” de coruptia din tara sa, si mai rau, era dezamagit de medicii care devenisera atat de lacomi incat erau in stare sa lase pe cineva sa moara daca nu obtineau ce vroiau.
El considera medicina o meserie atat de nobila. Sa repari masini e usor, dar “sa repari” oameni e un dar de la divinitate. Dar acesti oameni isi bateau joc de el. De mic copil isi dorea sa ajunga medic, si inca nu renuntase la acest vis, in ciuda situatiei care-l speriase, gandindu-se cateodata infricosat: “Oare am sa ajung si eu la fel?”.
Soarele cobora incet, incet, ascunzandu-se dupa varfurile copacilor, apoi dupa deal. Se opri din mers si hotari sa campeze pe malul lacului. Aduna cateva brate de lemne pentru a face focul. Il aprinse cu nerabdare. Ii placea sunetul vreascurilor ce se spulberau in flacari. Isi intinse sacul de dormit si incerca sa adoarma. Ii era atat de somn, dar “zgomotul” stomacului sau nu-i dadea pace. Lua niste mazare, o arunca in apa si lasa sa fiarba. In acest timp, hotari sa mearga in padure pentru a aduna mai mult combustibil. La scurt timp, reveni si apucand o farfurie si o lingura si vrand sa-si puna niste mazare gasi vasul gol. Inima incepu sa-i bata tare sa-i sara din piept. “Ceva nu e bine”, isi spuse aruncand cateva vreascuri in flacari. Era speriat. Nu i se mai intamplase asa ceva. Scoase din rucsac un briceag mic si un topor si le puse langa el. Se intinse in sacul de dormit si se gandi ca-i mai bine sa adoarma sa se termine mai repede. Dar nu inchise un ochi pana pe la miezul noptii. Atipi apoi. Un glas ragusit il trezi. Deschise ochii, dar nu pentru mult timp. Silueta ii aplica o lovitura in cap drept somnifer si pleca.
Se trezi tarziu urmatoarea zi si cu o groaznica durere de cap. Se uita in jur. Nu vazu nimic. Toate lucrurile ii fusesera luate-mai putin sacul de dormit. “A avut inima buna si nu m-a lasat sa mor de frig.”, spuse razand, dar zambetul ii pieri imediat. Constientiza atunci situatia in care se afla. Nu mancase si nu bause nimic de mai mult de patruzeci si opt de ore. Si avea drum lung pana acasa. Isi aduna puterile, se ridica si se apropie de apa. Se spala pe fata, iar apoi, uitandu-se la chipul sau reflectat, spuse ironic: ”Norocosule!”.
Porni asadar, inapoi spre casa. Avea mai putin de zece ore pana se intuneca si avea in fata un drum lung si obositor. O lua de data aceasta prin padure, ca sa scurteze drumul. Era infometat si aici nu crestea nimic comestibil. Se deshidratase mult si nu mai gandea limpede. El o luase la inceput pe o scurtatura, dar se abatuse de la drum cativa kilometri. Realiza ca nu cunoaste zona si se sperie putin amintindu-si ca nu are busola si se poate rataci. Incepu sa se insereze si cauta diperat marginea codrului. Nu era o idee asa de buna sa doarma aici. Dar el se afunda din ce in ce mai mult. Umorul ii mai alunga tensiunea spunandu-si: “Lasa, ca asa, invat si io mai bine padurea asta afurisita.” Se intunecase de-a binelea si el nu gasise lacul. Sunetele frumoase si misterioase ale noptii ce ii faceau odata placere, il speriau de asta data. Nu mai era in fata unui foc spectaculos si protector si la caldura sacului de dormit. Frigul isi puse amprenta pe corpul sau. Incepuse sa tremure pierzandu-si astfel caldura si energia. Gasi intr-un final o scorbura in care se hotari sa innopteze. Se temea insa, sa nu vina vreun animal salbatic “sa-si revendice” casa. Lua o creanga mai groasa, desi era constient ca nu poate sa-l apere, si adormi numaidecat.
Deschise cu greu ochii a doua zi de dimineata si porni automat, parca teleghidat de cineva spre tinta. Era din ce in ce mai obosit si incepu sa se gandeasca ca ar putea sa nu mai iasa de aici, sa-l inghita cu totul aceasta malefica creatura, padurea.
Vazand ca cerul e acoperit de nori grei incepu sa injure tot ce-i venea in minte si sa blesteme ziua in care a decis sa se mute aici. Cerul era acoperit, deci dupa soare nu se mai putea orienta. Mai rau era ca incepuse sa ploua si el nu avea adapost. Si, ca sa fie tacamil complet, incepu sa simta intepaturile inspectelor ce s-au hranit, peste noapte, cu sangele lui. Fiind alergic si neavand nimic la el, nicio crema, niciun unguent, ranile i se umflara si-i provocara o mancarime de nesuportat. Cascada de ploaie il aproviziona cu putina “viata” pe care o sorbea cu sete din gheata in care stransese apa. Mersul ii provocase rani la picioare, cu cae era obisnuit, dar umezeala agrava starea acestora. Era dispus sa manance orice, dar nu gasea nici o amarata de insecta, ceea ce il enerva si incepu sa tipe spre cer, certandu-l parca pe Dumnezeu. Se gandea in acelasi timp cine era misterioasa persoana care a vrut sa-i faca rau, reusind de fapt, si daca ar fi aceeasi care a intrat duminica in casa sa.
Isi rupse pantalonii fasii-fasii pentru a le agata de crengile copacilor-semn ca trecuse pe acolo. Ca un somnambul umbla, fara sa vada nimic, fara sa auda sau sa simta ceva. Ratiunea sa era pe un alt nivel. Creierul ii adormise demult. Doar picioarele se miscau involuntar. Acestea il purtara aproape prin toata padurea. Trecuse, fara sa-si dea seama, de trei ori prin acelasi loc. Mintea sa se trezi odata cu durerea din piciorul drept. Calcase neglijent si isi scranti glezna cu cateva minute in urma. Nu simti pe loc. Corpul reactiona cu intarziere, dar de doua ori mai intens. Se opri. Cazu in genunchi. Parca ramas fara baterii, capul ii cazu hipnotizat. Imagini stranii iiaparura in minte si simtea cum venele ii sunt umplute cu amintiri. Un chip anume proiectat pe retina sa il facu sa vada drumul inapoi spre casa. Porni degraba cu zambetul pe buze. Merse incet fiind atent in stanga si in dreapta, timp de doua ceasuri. Dar entuziasmul se micsorase incet, incet incepand sa se dandeasca ca a fost doar o halucinatie. Se indoia acum de gradul luciditatii in care se afla. Aceasta ceata de soldati de se apropiau de el il impiedicau sa ajunga la destinatie. Dar care destinatie? Nici nu mai stia ce trebuie sa faca, unde trebuie sa ajunga. Halucinatiile provocate de lipsa de apa ii luara mintile. Ochii uscati vazura o lumina puternica printre trupurile soldatilor frunzosi. “Sa nu-mi zici ca mor...!”, spuse razand ca un nebun. Alerga ca o caprioara drogata de soarele arzator pana ajunse la lumina. Drumul acesta il purta pana la iesire din padure. Se opri brusc de parca intrase intr=un zid. Deschise larg ochii insetati si diabolici si incepu sa se joace cu degetele. Privelistea ii oferi un dram de bucurie nebuna si prosteasca. Nu avea de ce sa se bucure. Doar avea in fata un peisaj nepotrivit itinerariului sau. Nici macar nu se afla in “program”. Avea in fata...un ocean arid. O luase razna. Alerga. Se tranti prin nisip. Lua doi pumni de ”apa” si se spala pe fata. Joaca inceta. “Am ajuns in desert.”, soptira grav buzele crapate. Era constient in felul sau ca nu aici vroia sa ajunga, dar lipsa de hidratare nu ii dadu voie sa actioneze in scopul ce trebuia sa-l urmeze. Isi tari picioarele umflate prin nisipul arzator ore in sir pana la caderea soarelui. Atunci timpul sau sfasiat de caldura cazu prada frigului nemilos ce ingheta pamantul. Se simtea ca o cana cu ceai fierbinte in frigider. Il chinuiau incheieturile si simtea ca se dezmembreaza cu fiecare secunda petrecuta in acest iad. Incepuse sa creada ca se afla in alta lume. Se simtea “prea mort” ca sa poata crede ca e viu. Zeul desertului expira puternic si lung. Furtuna de nisip ii reinvia simturile. Corpul biciuit de particulele ucigase aduse de vantul rece, statea nemiscat, intins ca intr-un mormant. Narile i se umplura cu praf, dar nu avu puterea necesara pentru a stranuta. Abia atunci cand nisipul intrus ii ajunse in plamanii fragili si crapati, o ramasita de energie si un strop de vointa declansara tusea. Tusi sec. Nu simti asta. Simtea totusi cum este digerat de fortele naturii si cum vulnerabilitatea in fata acestora crestea vizibil. Era o durere cronica, placuta intr-un fel, ce nu se concentra intr-un anume loc, ci era uniforma pe toata suprafata corpului, sau mai bine zis, pe suprafata fiecarei celule ce se zbatea pentru supravietuire. Ochii sablati priveau spre cerul senin. Vazu in stele chipul “sperantei”. O rafala puternica de vant ii fura panorama ce-i indulcea suferinta si cazu strafulgerat pe spate parca strapuns de o sageata. Murea incet, incet.
Ziua urmatoare, in oceanul de nisip, o mana uscata iesita de nicaieri isi facu loc pentru a iesi la suprafata. Un trup inalt si subtire, acoperit din cap pana in picioare de o roba neagra, se apropie agale de mana vie. O apuca bine si smulse cu putere. Dezgropa astfel intregul trup abia insufletit al baiatului si-l tari pana la un conac din apropiere. Era o cladire veche, neingrijita, dar se observa de la distanta ospitalitatea ce plutea intr-insa la vederea ferestrelor mici, dar numeroase si puternic luminate. Usa principala scartaia zgomotos ceea ce iti dadea fiori. Cum intrai in casa te intampina un miros greu de praf si de mizerie. Casa nu era atat de luminoasa precum se vedea de afara, cel putin holul cel mare era destul de intunecat. Fiecare colt era intoxicat de panze uriase de paianjen. Pe peretii jupuiti de timp se odihneau o multitudine de tablouri ce reprezentau, probabil, proprietarii acelei case. Aveai insa o senzatie stranie: toate personajele din panzele pictate parca se uitau la tine. Scara ce o urca misterioasa silueta neagra gemea la fiecare treapta. Aceasta tara fara mila corpul baiatului pe scarile de lemn de pin provocand astfel un ecou puternic la fiecare obstacol. Il duse pe copil in camera de oaspeti de la primul nivel; il arunca pe podeaua rece a acelei odai goale si, trantind puternic usa la iesire, pluti usor pe scari spre etajul urmator.
Baiatul se trezi intr-un tarziu. Nu avea nici macar forta sa se ridice in capul oaselor. Intoarse capul spre partea opusa a camerei si vazu o oglinda ce acoperea toata inaltimea peretelui. Se uita adanc si vazu tristetea de pe chipul sau. Intunericul din interiorul oglinzii il asemui unei gauri negre, unei porti ce ducea intr-un univers paralel, pe o planeta ascunsa de lume, de pamanteni ce ar fi putut distruge fascinantul taram cu lacomia lor. Bezna din sticla argintata era compensata de lumina generata de paznicul celest al noptii. Luna isi reflecta chipul. Era prins in frumusetea si in claritatea ei. O considera un astru puternic din punct de vedere al misterului sau. Inchise ochii. Farul tainic dezvalui imaginea unor obiecte neclare. Incerca sa desluseasca lucrurile ilustrate. Era atat de curios incat fara teama se indrepta spre dulapul ce era schitat in tabloul argintiu si atinse una din usi. Dulapul era bolnav de negreala fumului cauzata, probabil, in urma unui incendiu. Prinse manerul si trase usa precaut. Pe unul din rafturile din interior zari un pahar cu apa. Nu il surprinse solitudinea acestuia in pustiul dulap si il prinse cu amandoua mainile. Se uita concentrat la continutul sau, dar nu mult, caci inghiti pe nevazute substanta.
Iesi degraba din camera si, hotarat sa paraseasca podul, cobori un nivel si intra intr-o camera vag luminata de un cilindru de ceara obosit, sprijinit de perete. Ceara topita curse pe podeaua rece formand o forma ciudata. Chipul format ii rascoli sufletul si lacrimile il napadira ranindu-i pentru a mia oara inima ingreunata de amintiri nedorite. Decis sa iasa odata din acest calvar privi prin camera disperat sa gaseasca o solutie salvatoare. Gasi zugravit pe unul din pereti cateva cuvinte: “...o singura iesire...”. O cauta cu privirea. Nu o gasi. Era furios si dezamagit de el insusi ca nu putea iesi din aceasta situatie. Resemnat, se lasa jos pe podeaua inghetata langa lumanarea arzanda. “O, tu, lumanare, tu, obiect sinistru... ma consum asemeni tie... sufletu-mi arde in jur... doar amintirile grele vor zbura din cenusa risipita de...” O adiere de vant stinse lumanarea si-i intrerupse monologul. “De ce, tu, natura, nu ma lasi sa mor?”, spuse furios strigand la cerul presarat cu stele. Un vant polar ii ingheta trupul si-l trezi din tristete. Se ridica cu greu ajutandu-se de perete. Escalada peretele si urca pe acoperis. Intinse bratele si urla la luna ca un caine singuratic. Fara intarziere, isi lua avant si sari in apa arctica. Se indrepta spre o destinatie numai a lui. Condus de o forta a vointei, inota pana dimineata cand ajunse la tarm. Aduna cateva lemne si facu un foc pentru a se incalzi, desi soarele somnoros emana cat de cat caldura.
Dupa ce se dezmorti si-si usca hainele porni spre padure pentru a mai lua cateva vreascuri ca sa-si prepare mancarea. Pe drumul inapoi, auzi un zgomot ciudat. Nu lua in seama. Isi continua drumul. Ajuns la destinatie uita de mancare si se arunca direct in pat. Corpul sau nu ezita si adormi imediat.
Era tarziu in noapte cand, parca silit de o forta straina, se ridica brusc, plin de sudoare. Isi turna un pahar cu apa. Inghitind greu esenta vietii, incerca sa-si dea seama de unde vine aceasta sacaitoare nevoie de hidratare. Nu-si aminti.