Nu am crezut niciodata ca o sa ajung sa fac asta...dar, priveste-ma...pe marginea vietii, ma uit peste umar, a fost bine, a fost rau, nu mai stiu cum a fost...imi amintesc de mama, cum imi pieptana parul cret si aratam ca o capita de fan, imi amintesc de primul, cum am facut dragoste si mi-a zis ca ma iubeste, imi amintesc de primul orgasm...surprinzator, la prima pocnitura ce avea sa se transforme intr-un torent de aplauze...imi amintesc de nopti in care beam vin si aberam cu ele, de nopti cand beam vin si aberam, cu mine, de mine, de mine...
Iubesc viata...am iubit sa mint, sa ma joc, sa plang...acum, la saptezeci si cinci de ani, iubesc florile...iubesc linistea si ea...ma iubeste pe mine. Am fost amanta unui milion de barbati, si acum ii stiu pe toti. Cand eram mai tanara am incercat sa fac o lista, sa ii notez in scrierile mele...dar nu mi-i aminteam, acum ii vad clar, pe fiecare in pozitie de drepti, in fata mea...ce frumosi, ce hidosi, ce dragi, ce draci...
N-am fost singura niciodata, desi m-am simtit singura atat de des...
E primavara, privesc in oglinda si imi vad chipul, de guma...a devenit ascutit, acum am pielea curganda peste pometi, ce tampenie, nu am avut niciodata pometi...am fost rotunjoara, plina, proaspata si tare ca o iapa, m-as machia, ca in tinerete...mereu ma machiam, eram frumoasa...asa mi se zicea..si acum sunt, numai ca acum sunt frumoasa pentru ca am fost...
Stau la bloc, intr-un apartament cu o camera, cu mobila elisabethana si veioze futuriste...cadou de la nepotii mei. Nepotii mei ma iubesc...rar...dar ma iubesc. Nepotii mei vin la mine si imi fac cadouri..multe cadouri...nu pentru ca isi aduc aminte de mine cand trec pe langa un obiect frumos...mai degraba pentru ca isi cer scuze, de fiecare data cand ma viziteaza, ca a mai trecut o viata si ei nu m-au vazut...eu ii iert...cand eram tanara o uram pe bunica mea...era mica, imi ajungea la buric, mereu se plangea de cate o durere...si nu fuma...o bunica trebuie sa fumeze, nu? Asa visam cand eram mica, sa ma fac bunica, sa port palarie si sa fumez...
Si bineinteles, sa am langa mine o piesa de mobilier pe care sa il numesc barbat...nu mi-au placut niciodata barbatii destepti...mi-au placut tantalaii care nu reuseau sa imi vada defectele... sa spuna de cinci ori pe zi ca sunt atat de norocosi ca m-au intanlit....asa au fost aproape toti...
Mai putin sotul meu, sotul meu era un barbat integru si sincer, care ma apuca de umeri si ma zgaltaia pana imi desfacea cocul:
''Eleno, nu mai minti fata, ca o sa te bata Dumnezeu! Mie nu-mi mai pasa, am invatat sa iau de la tine tot ce frumos, si atat...da tu, nu mai minti, ma femeie ma, ca intr-o zi nici moartea nu o sa te mai vrea!''
Na! D-aia zic...a murit totul in jurul meu, mama, tata, barbatu-meu, sor-mea, toata lumea a murit...si ma gandesc eu, stand asa, nu o avea el, dragul, dreptate, poate eu nu mai mor ca nu ma mai vrea nici moartea...poate de partea cealalta sunt toti, si o mituiesc pe moartea aia proasta sa nu ma mai ia si pe mine, sa ma lase aici, singura cu florile...asa ca o sa incerc eu...
Si daca reusesc, tot o sa-mi para rau, ca m-ar fi luat ea oricum, asta inseamna, nu? Nu e stres...imi aprond o tigara, imi pun palaria, si scriu, ma, sa intelegeti, nu ca nu mai vreau sa traiesc, dar am si eu curiozitatea asta...asa ca, nu va faceti voi griji de mine, asta e o scrisoare in care sa intelegeti, nepotii mei, ca nu trebuie sa plangeti sau sa fiti tristi, ma Victoras, cat am trait eu ma, n-ai sa traiesti tu in zece vieti, ma paduchiosule...va iubeste Buna...pe toti...
Si nu fiti tristi...ca daca mor...si ma primesc si pe mine, aia, acolo sus, atunci nu mai dorm, ma! Stau sa ma uit la voi, ca mata-n calendar, sa vad eu daca ma ascultati sau tot bazaconii faceti...
Atat mai zic...nu imi pare rau decat de ficusii mei, ma! Sa aveti grija de ficusii mei ca dragu va ia...va iubeste Buna...pan' la Dumnezeu!