Macii roșii ai speranței

Capitolul 2


A doua zi după miraculoasa mea reântorcere la viață, m-a vizitat doctorul Pavel, cel despre care mi s-a spus că-mi acordase în mod special atenție și care reușise în ciuda scepticismului manifestat de colegi, să-i convingă pe aceștia de utilitatea menținerii puținelor funcții vitale, de care dispuneam în momentul internării cu ajutorul aparatelor; când de fapt toți îmi prognozau decesul, pregătindu-se doar să-mi completeze actul uzual.
M-a trezit din somnul superficial, murmurul de glasuri și zgomotul deja cunoscut al inelelor de la perdea.
Lângă patul meu și-au făcut apariția trei bărbați și o femeie, îmbrăcați în halate albe, dintre care unul; cel mai în vârstă, judecând după trăsăturile feței și albul părului, mi s-a adresat, zâmbindu-mi jovial:
- Bună dimineața domnule Enciu! Nu vi se pare că ați dormit cam mult?!
- Bună dimineața! am răspuns automat, afișând probabil o figură buimacă, fapt care le-a smuls tuturor un surâs condescendent. N-am prea dormit cine știe ce din cauza gemetelor continue ale vecinului meu.
- M-ai înțeles greșit dragă! îmi atrase omul atenția. Eu mă refeream la perioada anterioară acestei nopți. Patruzeci și trei de zile, mi se pare un interval de timp, care poate fi inclus fără teamă de exagerare, în categoria excesiv.
Patruzeci și trei de zile!!...Deci, atât durase jocul meu de-a v-ați ascunselea cu Moartea?!...
- Soră, dă-mi te rog fișa pacientului! ceru, întinzând mâna ca s-o primească. Trecu în revistă datele indicate de aparatele care mă acompaniaseră pe durata sejurului forțat de care beneficiasem, după care, îmi atinse fruntea cu palma, ca și când ar fi vrut să mă mângâie, apoi declară mulțumit:
- Tensiune bună, puls normal, stare febrilă absentă. Cu asemenea rezultate domnule poți trece testul medical, care se cere aviatorilor. Ai revenit la viață cu o poftă teribilă, ca pentru o revanșă într-un meci cu Moartea.
Ceilalți ascultau spusele colegului lor, fără să comenteze, lăsând cum s-ar zice, scena în întregime decanului de vârstă.
- Ei, Dumnezeule! Câtă lipsă de tact și politețe din partea mea în dimineața asta?! exclamă bătrânul doctor, lovindu-se ușor cu palma peste frunte. În primul rând, dau buzna peste om în casa lui...O putem numi astfel?! ceru formal aprobarea celorlalți. Nu mă recomand și nici nu fac prezentările de rigoare, iar ca tortul să aiba și o cireasă, mă apuc să vorbesc despre Moarte, ca și când aceasta ar și exista. Uitați-vă la mine! Eu reprezint mărturia palpabilă a faptului, că susnumita este doar un mit și în nici un caz, o realitate...Așadar, revenind la oile noastre, albe negre cum vor fi, dă-mi voie să mă prezint, tinere. Mă numesc Pavel...Unii m-au poreclit Chinezu', adăugă mustăcind, aruncând o privire semnificativă în direcția colegilor. Acum, nu știu exact, dacă atunci când au făcut-o, s-au orientat după titlul unui cântec al Phoenix-ilor, sau pentru răbdarea mea, virtute despre care se zice că ar fi una definitorie a acestui popor asiatic. A doua variantă, mi se pare oarecum improbabilă, căci nu am ochii bridați și nici tenul gălbui.
Această tânără speranță a chirurgiei traumatologice românești, aci de față,- și făcu semn către unul dintre însoțitori, păstrând pe chip aceeași expresie ghidușă de copil pus pe șotii,- se numește Voinea. Câteva dintre oasele pe care le mai ai cu dumneata, au fost reașezate cum se cuvine, chiar de domnia sa.
Omul înclină din cap, ca pentru a aproba spusele celuilalt, cu o singură obiecție; cea privitoare la "tinerețe", pentru că probabil săltase deja peste al șaselea deceniu al vieții.
- Dumnealui,- continuă prezentările doctorul Pavel- este anestezistul de bază al trupei. Noi îl numim scurt, Dede, din cauza faptului că Dumitru Dumitru, seamănă mai mult a ecou, decât cu un nume crestinesc. Ce ți-e și cu lipsa asta de inspirație din partea nașilor??!! adăugă afișând un aer de falsă nedumerire.
La fel ca și Voinea, Dede se mulțumi doar să facă un semn, care tradus în cuvinte, ar fi vrut să însemne: "Încântat de cunoștință!"
- Doamna Florența Jelescu, este Sora șefă; dar dacă cei din minister și diriguitorii învățământului medical românesc mi-ar permite, in orce moment i-aș conferi titulatura de Doctor în Medicină. Cunoaște atâtea lucruri de subtilitate și esență în acest domeniu, încât, recunosc fără să roșesc prea tare- la vârsta mea, poate părea un gest deplasat- uneori, mă pune în serioasă dificultate, atunci când discutăm despre un caz oarecare.
- Domnule doctor, nici eu nu mai sunt de mult o jună ingenuă, însă laudele dumneavoastră, chiar mă fac să roșesc și asta din cauză că nu le merit!
- Modestia!!! Veșnica, păguboasa modestie! exclamă emfatic acuzator doctorul Pavel. Scuză-mă dragă, dar eu cred că tot din cauza acestei excesive modestii, nici nu ai dat examen la facultate! Făcu un gest de dezaprobare din cap, după care, reluă discursul pe un registru mai sobru, păstrând doar în privire, acel licăr de instinct ludic.
- Ia să vedem cum se prezintă restul; căci până aici, rezultatele par că au depășit așteptările. Ieri când m-au anunțat de la spital că ți-ai revenit băiete...Îmi permiți să-ți spun astfel?!...În fond, copii mei sunt cam de aceeași vârstă cu dumneata- făcu o paranteză explicativă doctorul. Deci, cum spuneam, când m-au anunțat, am vrut să vin să te văd, însă era destul de târziu și cum nu locuiesc nici prea aproape de spital și nici mașină nu am, am lăsat-o pentru astăzi. Acum că răul cel mai mare a
trecut, aș vrea să știu cum se prezintă starea generală. Am citit în foaia de observație, că se manifestă o anumită stare amnezică.
- Acesta este unul dintre aspectele care mă preocupă în mod deosebit, domnule doctor, i-am spus. Nu-mi amintesc practic nimic.
- Cât de mult și-ar dori așa ceva câte unii, care și-au încărcat conștiința cu cine știe ce potlogării, îmi răspunse bătrânul medic. Oricum, acest fapt sunt sigur că nu-i în măsură să producă cine știe ce mare plăcere "beneficiarului". Noroc însă că amnezia nu este decât în foarte rare cazuri, un proces ireversibil. Urmând o cură bine pusă la punct și beneficiind de serviciile unui bun psiholog, chestia asta se poate remedia după opinia mea, într-o limită de timp destul de rezonabilă. Dacă stau și mă gândesc mai bine, aspectul ăsta poate avea și o latură pozitivă. Închipuiește-ți că ai o datorie de achitat cuiva. Poți foarte liniștit să n-o faci, pe motiv că nu-ți mai amintești, completă Pavel, readoptând acea notă de umor, ca și mai înainte, bordată de o consistentă doză ironică.
Trase deoparte patura si cearșaful cu care eram învelit, după care începu o consultare minuțioasă a fiecărei părți a corpului. Se vedea că este adeptul vechiului stil de medicină, bazandu-se mai mult pe controlul tactil, decât pe cel al aparaturii moderne.
- Ai cam slăbit, domnule! Văd că nu ți-a prea priit meniul care se servește aici. Noroc că pielea fiind de calitate, nu a permis oaselor să se împrăștie, mi se adresă el, în timp ce mâinile continuau să mă palpeze metodic.
Se oprea uneori, într-un anumit punct, unde sporind presiunea apăsării, mă întreba dacă simt ceva deosebit.
Examinarea părții toracice și a celei abdominale, a trecut cu rezultate mulțumitoare,- cel puțin așa părea să fie, judecând după expresia chipului său.
- Mișcă te rog, piciorul drept! îmi ceru el.
Am încercat să fac ce-mi ceruse, însă fără nici un rezultat.
- Te-am rugat să miști piciorul drept! repetă doctorul Pavel, pe un ton mai apasat, ton pe care nu-l mai sesizasem la el până atunci.
- Nu pot, doctore! i-am spus, după ce rezultatul încercării mele s-a dovedit a fi la fel de infructos ca și primul.
- Mai încearcă o dată!...
Zadarnic. Piciorul rămânea mai departe inert, în ciuda oricărui efort.
- Nu reușesc!...
- Mișcă-l atunci pe stângul!
Nici pe acesta n-am reușit să-l mișc, la fel cum nu reușisem cu celălalt. În plus, aveam o senzație stranie, ca și când în locul picioarelor, aș fi avut doar o greutate, care-mi apăsa jumătatea inferioară a corpului.
Am văzut pe chipul medicului, o umbră de neliniște. Expresia calmă și surâzătoare de până atunci, lăsase locul alteia, încărcată de preocupare amestecată cu tristețe.
Dintr-o dată, omul vioi care se mișca și vorbea în jurul meu cu verva unui adolescent, arăta ca unul care abia terminase de alergat Maratonul; clasându-se în mod surprinzător, raportat la performanțele anterioare, pe ultimul loc. Luă de pe tăvița cu instrumente un ciocănel, cu care îmi lovi pe rând articulația genunchilor. Vedeam mișcarea, auzeam sunetul înăbușit al fiecărei lovituri, însă pentru mine această acțiune avea același efect, pe care l-ar fi avut, dacă ar fi lovit picioarele patului.
Înafara acelei greutăți pe care o sesizasem și mai înainte, nu mai simțeam nimic altceva. Nici flectările forțate ale încheieturilor, nici înțepăturile făcute în diverse puncte, nu au condus la un rezultat mai încurajator.
Am înțeles dintr-o dată gravitatea situației, ca și când s-ar fi aprins brusc un bec strălucitor, într-o cameră întunecată. Aveam ambele picioare paralizate. Mi-am simțit imediat corpul și fruntea scăldate de sudoare; în timp ce inima în piept, părea că uneori își încetează bătăile, ca mai apoi s-o pornească într-un galop nebun. Chiar creierul părea că intrase într-un soi de hibernare forțată, refuzând cu teamă, că ar putea să fie adevărat, gândul care se împotmolise undeva, acolo în păinjenișul neuronilor, asemenea unui bec fulminat.
- Ar fi fost prea frumos, ca totul să fie în perfectă stare, rupse momentul de tăcere doctorul Pavel, cu o voce care parcă împrumutase ceva din expresia fizionomiei obosite.
- Important în acest moment, este revenirea la viață a domnului Enciu, interveni doctorul Voinea. Viața, înseamnă implicit speranță,așa că dacă a fost posibilă o minune, de ce nu am putea accepta atunci, că mai sunt posibile și altele?! Știința medicală este din fericire de multe ori, doar un element auxiliar, în această misterioasă conjugare a verbului- a fi.
- Întocmai, adăugă anestezistul. Trebuie să încercăm să privim mai mult către partea plină a paharului, nutrind speranța, că într-o zi se va umple și restul.
- Vă mulțumesc pentru încurajare, ca de altfel și pentru tot ceea ce ați făcut până acum! am rostit eu, încercând așa cum puteam să îndepărtez acea stare de descurajare, care pusese stăpânire pe doctorul Pavel, după terminarea consultației.
- Ce propuneți să facem în acest caz, domnule doctor, întrebă sora.
- Continuați cu administrarea medicamentelor pe bază de vitamine, la care adăugați și câteva energizante hidrocortizonice, căci poate așa îi mai revine ceva culoare în obraji bietului om. Nu vedeți că seamănă mai mult cu un pui de Crevedia?! Aș cere și o vizită la doctorul Dobre, ca să ne putem edifica pe deplin asupra stării neurologice a pacientului, dispuse doctorul Pavel, completând simultan foaia de observație.
După ce termină de scris, o așeză pe măsuța pliantă de la capătul patului, apoi, întorcându-se către mine, îmi surâse încurajator și însoțit de ceilalți se retrase, urându-mi la plecare: o zi bună.
Rămas singur, m-am adâncit în gânduri care priveau prezentul, dar mai ales, viitorul meu. Nu cred că mai este cazul să spun cam ce culoare aveau acele gânduri, căci mi se pare inutil.
Paralizat și amnezic. Erau cele două elemente în jurul cărora gravitau pe o orbită total dezordonată, tot ceea ce-mi trecea prin minte în acele momente. Amnezia, pe care o considerasem cel mai neplăcut efect al stării mele actuale, mi se părea acum ceva banal, minor, în comparație cu ceea ce mi se revelase, doar cu câteva minute mai devreme.
Eram, doar o jumătate de om!
Această constatare mă făcea să regret că mă trezisem din nou la viață.
Ce fel de viață mă aștepta de acum înainte?! Un scaun cu rotile!...Privirile compătimitoare a celor dimprejur!...
Aceste reflecții m-au făcut, să văd dintr-o dată totul în cele mai obscure culori. Slobozind un oftat prelung, care parcă-mi sfâșie pieptul, am închis ochii iar printre pleoapele-mi strânse au început să se strecoare lacrimi, care-mi alunecau încet pe obraji.
Astfel am pertecut prima zi a reânvierii; cea în care am avut posibilitatea să constat, cât de inconsistentă se poate dovedi uneori, protecția zeiței Fortuna.
În zilele următoare, singurul lucru care-mi doream să mi se întâmple; dar din păcate rămânea mereu la stadiul de deziderat, era vizita soției și al copiilor mei. Acest lucru m-ar fi ajutat să depășesc mai ușor criza psihică în care mă afundase conștientizarea situației dramatice în care ajunsesem ca urmare a acelui accident; despre care, oricum nu-mi mai aminteam nimic. Nu știam dacă eu fusesem șoferul sau doar un pasager și nici dacă înafară de mine au mai avut de suferit și alții. În fiecare dimineață, mă trezeam cu încredințarea că ziua respectivă, va fi aceea în care dorința de a-i revedea pe cei dragi, va deveni în fine un fapt împlinit. Orele treceau însă și odată cu venirea serii, speranța care-mi nutrea această agonizantă așteptare, murea împreună cu ultimele raze pe care soarele le spărgea în geamul salonului. Singura bucurie pe care o mai aveam în acele zile, era produsă de vizitele pe care mi le făcea Teodora- îngerul meu păzitor- așa cum o botezasem, după acea primă întâlnire avută, la puțin timp după revenirea din comă. Ori de câte ori era de serviciu mă căuta, interesandu-se de starea mea; bucurandu-se de orice marunt progres pe care-l faceam. Îmi făcea o deosebită plăcere să vorbim și astfel să mai aflu câte ceva din cele ce se întâmplau în lumea de dinafara acelor ziduri. Într-una din zile mi-a adus un mic tranzistor cu baterii, pe care-l țineam mai apoi deschis aproape mereu. Avea și căști, astfel încât reușeam să nu-i deranjez pe cei din jur. Această amiciție care părea că se cimentase între noi, mi-a dat curajul să-i cer într-o zi,să treacă pe la mine pe acasă, ca să-i avertizeze pe ai mei de starea mea actuală, gândind că poate încă nu fuseseră anunțați de către cei din conducerea spitalului. A doua zi, când a venit să mă vadă, la întrebarea nerostită, dar care mi se citea lesne în priviri, mi-a spus:
- Virgile, am fost ieri acasă la tine, așa după cum m-ai rugat, însă...Făcu o scurtă pauză, timp în care probabil căuta cuvintele care ar fi putut să mă rănească mai puțin.
...Mi-a spus o vecină că doamna Enciu împreună cu copii sunt plecați...
- Plecați?!...Ce vrea să însemne...plecați?!...Unde?!...
- Am întrebat și eu, însă femeia n-a știut să-mi spună mai mult.
- Nu i-ai cerut măcar un număr de telefon?...
- Ba da, dar mi-a răspuns că ea nu-l cunoaște, sugerandu-mi să-l caut în cartea de telefoane; lucru pe care l-am si facut,insa din păcate, dintre cei șase Virgil Enciu pe care i-am găsit, nici unul nu locuiește pe Gheorghe Doja la numărul 7.
- Poate am locuit în altă parte înainte.
- M-am gândit și eu la o asemenea posibilitate; astfel că am dat pe rând telefon la fiecare dintre aceștia.
- Și??!!...
- Și...nimic! Mi-au răspuns toți șase. Altceva, nu am mai știut ce să fac. Îmi pare rău pentru tine.
- Atunci, ce-i de făcut? Cum aș putea să-i găsesc pe ai mei?...
- Scuză-mă că poate intervin într-o chestiune care nu mă privește, dar eu cred că mai normal ar fi fost să te caute ei pe tine.
- Păi, mi-ai spus că nevastă-mea este plecată.
- Da, dar telefoane se găsesc Slavă Domnului, peste tot, iar numărul spitalului dacă nu-l are, îl poate afla lesne de la orice serviciu de informații...
- Cred că ai dreptate, am admis cu tristețe.
- Sigur că am! se aprinse nițel Teodora. Eu nu pot să înțeleg un asemenea comportament nici să mă tai! Bărbatul să-mi fie internat la spital, în stare de comă, iar eu, ca o "nevastă iubitore" ce sunt, să-mi vină așa o poftă irepresibilă de voiajare, căreia să nu pot să-i rezist, așa că..."Glasul roților de tren". Pa și n-am cuvinte!...
Nu aveam ce să răspund la toate cele spuse de ea, căci mi se părea total corect raționamentul. Simțeam cum în fundul sufletului meu începe să germineze sămânța crudă a dezamăgirii. Mi se părea și pe drept cuvânt, că fusesem abandonat de toți, asemeni unui obiect vechi și nefolositor.
Dar, oare mai am și alte rude...prieteni?...
Probabil nu, altfel măcar unul dintre ei s-ar fi interesat de soarta mea. Ce trist?...Eram așadar, singur pe lume, asemenea micului Remy din cartea lui Hector Malot.
Oare cum de mi-am reamintit acest lucru?!...
Descopeream cu bucurie că dinaintea mea se deschidea o portiță, prin care puteam să sper că într-o bună zi, voi putea reânoda legătura cu trecutul; oricare va fi fost acesta. Mi-am impus să nu mă ambalez prea mult, supralicitând această carte, pentru că un eventual eșec, ar fi fost cu mult mai greu de suportat, decât realitatea existentă în acel moment.
- La ce te gândești? mă întrebă Teodora.
- A...la nimic concret, m-am eschivat, fiindu-mi prea greu să-i mărturisesc acele gânduri.
- Întrebam așa, pentru că te-am văzut schimbat, de parcă deodată ar fi trecut prin fața ochilor tăi un spectru.
- Cine știe?!...Poate, chiar a fost...
Nu-mi dădeam seama ce anume mă reținea să-i spun că într-adevăr, începuse să mă preocupe ceva în mod cu totul și cu totul special. Poate că teama unei revelații ca aceea pe care tocmai o avusesem îmi dicta o asemenea conduită, pentru faptul că ea conținea două componente în total contrast. Primul, îmi crea o stare de tristețe, firească atunci când ajungi la concluzia că nu mai prezinți nici un interes, în fața celor care în mod normal, ar trebui să-l nutrească pentru tine; iar al doilea reușise să mă mai încălzească puțin, pentru că mai atenuase din gravitatea ideii, că acel nefericit accident, făcuse din mine, un om cu dublu handicap. Acum puteam să sper că măcar unul dintre acestea ar putea să mă scutească de indezirabila-i prezență.
- Știu că-ți vine greu pentru că nu-i ai alături pe cei dragi, însă cine știe ce motiv îi împiedică momentan să fie aici lângă tine? încercă Teo să mai îndulcească pilula.
- Mi-aș dori din tot sufletul să cunosc și eu acel motiv. Trebuie să fie unul de genul: "Dacă eu, Laura Enciu nu sunt în Groenlanda în perioada x, asupra Pământului se va abate o nenorocire ale cărei urmări incalculabile, pot conduce indubitabil la sfârșitul Lumii."
- Nu trebuie să iei lucrurile chiar atât de pieziș! O fi vorba de ceva poate mai puțin catastrofal, însă, vezi tu, pentru fiecare scara valorii lucrurilor este diferită.
- Se pare că pentru familia mea, eu ocup pe această scară, un loc destul de precar. Poate, chiar ultimul!...
- Ai să vezi că totuși lucrurile nu sunt în final chiar atât de întunecate, pe cât le vopsești tu, Virgile!
- Parcă eu, mi-aș dori altceva??!!!...
- Uite, acum trebuie să plec pentru că mai am multe de făcut. Și așa colegele m-au cam luat la ochi, fiindcă petrec după părerea lor, prea mult timp în compania ta. Nu mi-au spus-o în mod direct, dar am surprins niște șușoteli pe tema asta. Poate, chiar au dreptate?!...
- Bine "îngeraș"! Oricum, eu te mai aștept și mâine.
- De ce mi-ai spus, îngeraș?!
- Așa l-am auzit numindu-te pe domnul David, fostul meu vecin. N-ai prea fost inspirată cu pronosticul însănătoșirii. Până la urmă, tot cimitirul a primat, după cum bine a bănuit el însuși.
- Ce ai vrea să le spunem pacienților noștri, chiar și atunci când situația lor este mai mult decât evidentă?!...Că Moartea stă la pândă după colț?...Și așa, cei mai mulți dintre ei, aici își petrec ultima etapă a vieții, iar uneori sunt din păcate conștienți de aceasta...Acum, chiar plec, altfel mă iau cu vorba și uit de toate celelalte! adăugă Teodora, punând în practică avertismentul.
Rămas din nou singur, am căzut pradă acelorași gânduri negre, ce nu oboseau să mă viziteze zilnic, într-un contrast total cu...singura nuanta de roz, care-mi tinuse companie in ultimul timp.Ca să nu mă las transportat către limita de unde începe disperarea, mi-am pus căștile, după care am deschis micul tranzistor. Am căutat până am găsit un post care transmitea muzică. Nu-mi pot imagina o terapie mai adecvată tipului meu de suferință, decât cea oferită de o muzică bună și iată, că avusesem norocul chiar să găsesc așa ceva, căci am recunoscut fără nici cel mai mic efort, acordurile sublime ale Simfoniei nr. 3 în fa major a lui Brahms.
Oare cum reușisem să-mi reamintesc cu atâta ușurință? Cu puțin timp înainte, Groenlanda, numele sotiei, iar acum, muzica lui Brahms?!...Un lucru îmi era în fine clar. Chiar fără ajutorul unui psiholog, reușeam încet-încet să-mi reabilitez memoria. Pentru început, mi s-a părut a fi un pas înainte destul de important.
Mulțumit, am închis ochii, iar nu după mult timp, am și adormit, legănat de sunetul muzicii.