Ploaia asta care nu se mai opreste imi inunda inima...anuta la stiri inundatii, de mine nu zice insa... dar eu stiu, subliminal, pe langa sate inundate si oameni plangand, sunt si eu... sunt acolo... sunt dincolo de reporterii plouati si cameramani. Pe mine ploaia m-a inundat in asa hal, incat tesuturile imi sunt mai grele, as plange si eu dar ce rost mai are... ce mai conteaza o suferinta atat de mica pe langa ploile pamantului...
Cand ploua, e ca atunci cand murim. Fiecare moare singur, fiecare suporta ploaia singur... ce mai tampenii, vremea de ploaie o fi, intr-adevar, vreme de numarat bani si de facut copii, pentru cei care nu cunosc semnificatia fiecari lacrimi, fiecarei picaturi cazute...
Acum ploua, afara nu, dar ploua...
Tu nu mai simti ca ploua, tu nu ai simtit niciodata cand s-au rupt cerurile si am uitat sa visez, am stat, singura, in maioul meu gri, toata, in fata ei, si m-a mangaiat, rece si inpersonala, pe maini, pe sani, pe spate, pe copase, si am simtit ca fac sex cu un strain... ce ciudat, parca faceam sex cu tine... si tu tot un strain esti, numai ca esti strainul meu.
Acum te vad mereu, si stiu ca ai vrea sa ma faci sa nu mai picur, dar nu stii cum... acum ai pierdut dreptul de a ma face sa nu mai picur.
De fiecare data cand mintea imi radiaza ganduri, devin epicentrul tuturor ploilor din lume, si stiu ca o coreeanca plange, intr-un colt, amintindu-si ca fiica ei a fost violata, si simt ca o mama din Africa isi tatueaza jumatate de picior ca sa isi anestezeeze durerea ca fiul ei nu mai este, si stiu ca orice as face, tu nu vei mai fi la fel... Privesc panorama ploilor, si a mea imi pare cea mai scurta si mai putin insemnata... dar nu e! Durerea mea e durerea lumii, pentru ca eu sunt lumea.
As vrea sa intelegi, Doamne, daca ai putea, ca nu picur din cauza ta, ci datorita tie, iubitul meu, pentru ca daca nu ai fi tu, nu ar fi nori, si daca nu ar fi nori, nu ar fi ploaie, ce ne-am face, dragule, fara ploaie?
Nimic in lume nu e anapoda, nici un crin, nici o moarte, nici un suflet, totul e la locul lui. Si ploaia.
Si eu, picurand.
Astazi ti-am compus un cantec, un cantecel de copii, as vrea sa il asculti, dar nu ai timp, mereu ai proiecte, mereu ai treaba, mereu ai ceva mai bun de facut... si nu ai sa stii ca cel mai bine e cand campiile sunt linistite, si caii cauta umbra unui copac, sa mai fenteze soarele, cand libelulele uita sa zboare si timpul sa treaca. Atunci, de nicaieri, un strop din mine brazdeaza lungul drum dintre nori si pamant, si in jurul lui, totul isi aminteste ca exista. Si inca un pic din mine, si inca in pic, doar un pic, pic pic... Ploua... Peste camp, peste cal, peste libelula, peste lume...
Eu m-am impartit in milioane de lacrimi ca sa zambeasca totul... Sunt bine... Sunt ploaia... Nu, am fost ploaia, acum sunt doar... bine.