agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ poți să-mi intri în inimă, nu vei citi aceeași carte
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2007-03-28 | |
Ucigașul din adâncuri
Prin perdeluța trasă neglijent de la geamul trenului ce mă duce spre Tulcea, noaptea se furișează în compartiment pe nesimțite, de parcă ar fi mâna unui hoț ce intră într-un buzunar străin. Roțile trenului lovesc ritmic șina metalică, născând bătaia de tobe a unui cântăreț de muzică rock. Gândurile mele au început să-și scuture pletele pe ritmul muzicii metalice ce curge în urechile mele pe note egale, niciodată o măsură în plus, niciodată o măsură în minus. „Dansezi dragule? Îmi acorzi valsul acesta?”, mă întreabă o idee romantică și puțin deplasată ținând cont de muzica ce o ascult, pe care credeam că o pierdusem de multă vreme prin buzunarul unei haine ponosite condamnată să stea răstignită în uitare pe un umeraș. Ochii mi se închid încet, încet, trenul care mă poartă în pântecele sale aleargă, parcă urmărit de ploaia ce fuge șchiopătând în spatele lui, mâna mea a început să deseneze imagini abstracte pe geamul aburit, în fața mea, un călător, probabil spre aceleași meleaguri ca și mine, își prepară tacticos un ness, turnând încet apă aburindă dintr-un termos zgâriat. - Hee, hee, tinere domn! La vârsta ta...., îmi spune pe un ton egal domnul din fața mea, apoi se oprește și savurează îndelung o sorbitură din nessul abia preparat. Colegul meu de compartiment e un domn cu vârsta de peste șaizeci de ani, înalt, slab, cu un spate drept, cu un nas vulturesc și ochi gri-cenușii, ce mă privesc de parcă ar încerca să străpungă peretele de fier al compartimentului să vadă cum e vremea afară. E îmbrăcat într-un costum kaki, de vânătoare, pe cap îi odihnește trasă într-o parte, ștrengărește, o pălărie din același material. Îmi întinde fără vorbă un păhărel din băutura pe care tocmai a preparat-o. Sorb cu nesaț din nessul fierbinte și în cerul gurii mele se naște o stradă din Rio în vremea carnavalului plină de dansatoare exotice, cu pene mari de struț și păun prinse la costume în mii de culori, plutind în ritm amețitor și unduitor de samba, ca un uriaș evantai multicolor. - Cu mulți ani în urmă, îmi spune privind nostalgic la undițele mele ce au umplut jumătate din compartiment, să fi avut vârsta ta, sau poate să fi fost ceva mai tânăr, plecam în prima mea expediție în Deltă, tot așa, cărând un snop de undițe și un rucsac plin de vise... Dunărea curgea mai liberă și mai sălbatic pe atunci, mâna omului și mașinăriile lui diabolice nu apucaseră să sece lacuri întregi și canale naturale și să născocească altele, în goana nebună după noi terenuri agricole și ca să ajungă mai repede la stuf. Da tinere, mai apoi s-a dorit ca pe locurile acelea unde cuibăreau păsări rare să se intre cu zgomot de pompe și tractoare, cu diguri reci și fără suflet de beton, să se nască un nou teren pentru cultivat grâu și porumb! Eee, dar pe voi vă plictisește memoria mucegăită a generației mele... Apa era așa curată și bună, localnicii preparau cu ea, amestecând crap, cegă și biban în ciaune mari, vestita ciorbă de pește, ehee, pe atunci pletele de apa ale maicii Dunăre nu erau brăzdate în lung și-n lat de zeci de vapoare, barje, sau bărci cu motor... Nici undițele dragul meu nu erau așa de performante ca ale tale. Privind acum înapoi, spre vremurile acelea îmi dau seama că era o altă lume. Din Tulcea, vaporul înainta greu, gâfâind, prin canalele înguste și deseori șerpuite, șerpuite ca o eșarfă căzută de la gâtul unei domnișoare și uitată în bătaia vântului. În stânga și-n dreapta, ca niște străjeri vegheau nuferi și ciulin de baltă. Peste tot, vedeai cum valuri mari, agitate, mușcă flămânde din limba de pământ. Acolo unde se înalță azi clădiri de câteva etaje erau atunci păduri virgine ori colibe chircite ale pescarilor cu gard încovoiat de nuiele și acoperișul învelit în stuf bătut în forme geometrice cochete. Vocea lui mă ridică ușor prin acoperișul trenului și plec și eu în excursia aceea în Delta de acum câțiva zeci de ani în urmă... În portul acela vaporul oprea două ore și se mai întorcea peste o săptămână. Zeci de localnici așteaptă cu bărcile pregătite să culeagă mulțimea pestriță ce se revarsă din pântecul corăbiei. Localnicii se pricep să citească omul dintr-o privire și-și cumpără turiștii ba cu o povestire scurtă despre capturi imense, ori cu descrierea unei insulițe unde trăiesc specii de păsări ce doar acolo mai pot fi văzute, ori cu o plimbare cu barca, pe înserat, printre nuferi înfloriți elegant, cu luna veghind ca un felinar cochet sărutul îndrăgostiților. În toată această agitație un bătrân cu părul și barba lungi și albe, de parcă ar fi adunat toate ninsorile ultimelor zeci ani, așteaptă tăcut în lotca lui de pescar, trasă timid, într-un colț, departe de furnicarul acela uman. Are chipul brăzdat de dungi mari, cioplite parcă de o daltă mânuită de vânturile reci și fără milă ce suflă până târziu, în vară. Ochii, mari, albaștrii deschis, parcă ar fi un petec smuls din cerul dimineții acesteia, mă privesc blânzi, nevinovați, copilăroși. Îmi zâmbește. Un zâmbet larg, sincer, ce-mi dezvăluie o gingie înnegrită de tutun, în care mai sunt înfipte câteva cioturi. Îmi zâmbește, și-mi alungă ca pe un fum de țigară în bătaia vântului, închipuirile de monstrii marini pe care mi le suflă ușor un localnic hotărât să-mi fie gazdă pentru cel puțin o săptămână, când se întoarec vaporul... - Sofronie Gabardin, se recomandă, și-mi întinde o mână cu degete lungi și noduroase, ca niște rădăcini de copac. Îi dăruiesc un pachet de țigări fără filtru și o jumătate de țuică în semn de prietenie și barca începe să plutească, cu legănat ușor și nesigur, ca al unui uriaș cu picioare de lut. Aici parcă timpul stă în loc. Plutim, barca se mișcă ușor, uneori imperceptibil, peisajul rămâne mereu neschimbat, cu toate că sunt conștient că înaintăm, am impresia că vom pluti la nesfârșit, sau până când, dintr-un capriciu al unui zeu lacustru, apele se vor retrage și vor dezveli o limbă de pământ. Privind după păsări, încercând să găsesc culcușul monstrului prin apa când albastră, când verzuie, ca ochii cameleonici ai unei foste iubite, nu realizez când barca ajunge la mal și se înfige blând în malul nisipos. - Tăicuțule, aici suntem la capătul pământului, îmi spune moș Gabardin. În locul ăsta a venit Dumnezeu în ziua a șaptea să se odihnească sărăcuțul după ce a trudit la facerea lumii. Uite, dealul ăla de nisip probabil că i-a fost pernă, aici cerul e mai albastru ca nicăieri fiindcă Preabunul și-a odihnit privirea pe el și s-a învelit cu plapumă din norii pufoși... Facem câțiva pași prin solul nisipos. Soarele îmi pare că răsare direct din Dunăre, din ceasul rusesc cu geamul crăpat, ce atârnă la buzunarul de la piept al lui moș Gabardin, secundele picură încet pe pământ, o creangă de tei mângâie o gleznă de cioară, un pescăruș se oprește o clipă din zbor și sărută duios briza cea caldă de vară. Moș Gabardin îmi arată un copac imens, cu trunchiul înconjurat de niște inele mari, groase și noduroase, ca niște riduri imense, cu scoarța cam cojită și frunzișul rărit, dar cu spatele încă drept și viguros. - În pomul ăsta, mă cățăram când eram copil. Când ajungeam sus, în vârf, satele se așezau umile la picioarele mele, mici, pricăjite, de parcă ar fi fost jucăriile unui copil sărac. Pe atunci credeam că nu mai există alt pământ în afară de cel pe care îl vedeam eu din frunzișul copacului ce înțeapă îndrăzneț cerul, ca un semn de întrebare: „Spune-mi tu, cerule, care plutești peste tot, ai mai văzut vre-un copac mai falnic decât mine?”. Când am ajuns în Tulcea prima dată am rămas uimit și nu mi-a venit să cred că mai sunt în lume și alte locuri în afara ăstora, unde am văzut lumina prima dată, în care bunuțul Dumnezeu a chemat în ziua a treia apele la el și a născut pământ... În timp ce vorbește, mâna lui Gabardin mângâie ușor și blând copacul, de parcă ar fi capul unui câine credincios. - Dacă te-ai urca în pomul ăsta ai vedea, de acolo de sus, că satele noastre sunt înalțate în așa fel încât nasc o cruce. De parcă cineva din ceruri are nevoie de o cruce imensă, la care să se închine dimineața după ce se spală de toate păcatele în apa sfântă a Dunării. Mergem prin pământul galben, nisipos, un deșert înconjurat de ape. Undeva, nu foarte departe, Dunărea se unește cu marea. Moș Gabardin îmi povestește despre o cântăreață celebră din capitală, care a venit să admire păsările și să se înbete cu mirosul nuferilor înfloriți și a rămas aici, îndrăgostită de priveliște și de Parfent Serbov, cel mai chipeș bărbat din sat. Nevăzută, marea se sărută cu Dunărea, aerul e ușor sărat, și parcă miroase a parfum scump de damă... Moș Gabardin îmi spune că aerul e așa din clipa când Parfent Serbov a făcut prima dată dragoste cu diva din capitală și ea a rămas aici, pierzându-și și blănurile scumpe și rochiile foșnitoare și numele ce trona pe afișele marilor teatre, învățând să curețe pește, să mulgă vacile pe jumătate sălbăticite și să răspundă la un nume lipovenesc, pe care Parfent îl inventase neputându-se obișnui cu al ei, ușor franțuzesc, pe care trebuia să-l pronunțe schimonosindu-și limba într-un r prelungit și rotunjit... Pierduți în zare, parcă ar fi cățărați pe linia orizontului, galopează o herghelie de cai. Sunt cai pe jumătate sălbatici, cum sunt câinii vagabonzi în orașe, împerechiați cu iepe sălbatice, învățați să lovească aerul cu copitele lor nepotcovite, dar, păstrând undeva, într-un gând, amintirea hamurilor în care oamenii îi leagă când au nevoie de ajutor la muncă. „Lipovenii au fost întotdeauna pescari, nu s-au priceput la agricultură și animale, în pustie sunt câteva sute de cai și câteva sute de vaci, care trăiesc liberi, se înmulțesc fără să-i deranjăm prea mult. Vacilor, născute din împerecheri cu tauri sălbateci, le-a crescut părul lung, ca o pătură, caii, corciți și ei cu armăsari albi, sălbatici, poartă semnul făcut cu fierul încins ca singură dovadă că au trecut prin lumea unde oamenii sunt stăpâni. În verile secetoase, cand iarba se îngălbenește și arde sub flacăra soarelui ca foița de la țigară, sălbăticiunile înfometate își aduc aminte că din mâna omului au mâncat pe vremuri și se apropie ușor, cu capetele plecate a vină, de casele noastre. La noi oricine găsește întotdeauna ceva de mâncare și o vorbă bună, numai să fie cu inima deschisă și fără gânduri vrăjmașe...”. În micul sat lipovenesc mă simt de parcă aș fi într-un depou părăsit, în care locomotiva a uitat să mai vină să tragă după ea casele lungi și pitice, ca niște vagoane de tren cu ferestrele mici, vopsite în culori vii, țipătoare, albastru și verde. În bătaia vântului, se învârt amețitor giruete în formă de săgeată, pește sau pasăre, indicând pescarilor bătaia vântului. Deși soarele nu a început încă să dogorească, în casă la moș Gabardin e foarte cald. Cuptorul întins, pecka cum îi spun localnicii, este încă călduț, nopțile sunt răcoroase aici chiar și în toiul verii și moș Gabardin, care doarme noaptea pe cuptor, are nevoie să fie încins, să-i usuce umezeala ce i-a intrat în oase. În colțul camerei, dintr-o icoană sprijinită pe un suport de lemn numit în zonă bajnita, Maica Domnului strânge pruncul la sân și ne privește blând și iertător. Simt în nări mirosul de pește venind de peste tot și palmele îmi ard de nerăbdare să simt greutatea monstrului zbătându-se fără șanse de scăpare la capătul undiței mele. Moș Gabardin mă temperează însă, „Tăicuțule, e deja târziu pentru peștii cei mari...”, și, prin spatele curții, mă duce la un ochi de apă unde prind, cât e ziua de lungă, plătică, roșioară, caras, oblete și câțiva crapi spre kilogram... În imperiul dintre ape, unde cresc case mici, din chirpici, în loc de palate, sub îndrumarea blândă și atentă a lui moș Sofronie Gabardin, încep să deprind încet, încet, ca un școlar ce buchisește primele litere, tainele pescuitului. Între două îngițituri de tărie, pe care o bea să-și încălzească oasele reumatice și să omoare toți microbii din trup, moș Gabardin îmi vorbește molcom și egal: - Peștii sunt, tăicuțule, ca și oamenii. Unii se reped nervoși, aproape fără să judece, atrași de strălucirea prăzii în bătaia soarelui, așa ar fi știuca și bibanul, alții, copilăroși, fără judecată, se apropie de mal și, aproape pot fi prinși cu mâna... Crapul, din contră, e șiret ca o vulpe, simte capcanele și momelile pe care omul i le întinde, dacă l-ai înțepat vreodată și l-ai scăpat nu va mai mânca multă vreme momeala aceea, singura lui slăbiciune e că e mare și mereu flămând ca un porc... Somnul e ca înțeleptul ce judecă de trei ori și vorbește o singură dată. Din fortăreața lui de stuf, sau din apele adânci, urmărește și miroase totul, cu mustățile lui mari, ca de motan și abia apoi, când crede că nu e niciun pericol, atacă surprinzător, însă nu apucă momeala de prima dată, întâi o încearcă de câteva ori, abia apoi o înșfacă, așa că, dacă te grăbești, poți să-l pierzi. Chiar și dacă-l înțepi, e greu să-l aduci la mal, când se simte învins, se încovoiază în formă de seceră și se afundă adânc în nămol. Peștii mici, nepretențioși, îi prinzi, așa cum convingi oamenii simplii, neștiutori de carte, cu momeli ușoare și ieftine. Un cărășel, o roșioară, o babușcă, sunt ca oamenii nepretențioși, nu vor rezista niciodată tentației de a mânca o râmă sau un virmuș când le trece prin fața ochilor. Avatul e ca și copilul răsfățat și mofturos, desi un pește răpitor mănâncă rar și are perioade lungi, exasperante pentru pescari, când refuză să se atingă de momeală, oricât de apetisantă ar fi... Pe măsură ce îmi umple ghiozdanul cu povețe, moș Gabardin mă duce spre locuri unde prind pești din ce în ce mai mari. Serile, în fața unui pahar de tărie, îmi desenează prin fumul gros al țigărilor lui fără filtru, povești trăite de el și de oameni din satul lui. Moș Gabardin a fost în tinerețe, vreme de zece ani, marinar și a călătorit prin toată lumea. Are un copil la Stambul, unul la Viena, unul e plecat peste apa cea mare, tocmai în America... Are și un băiat, chiar aici, aproape, la Tulcea, dar în sat e singur, a ținut până acum câțiva ani o femeie, dar bunul Dumnezeu a chemat-o la el. De atunci a început să se ducă săptămânal să caute turiști, nu pentru bani, ci ca să simtă și el un suflet de om alături. Toate astea mi le spune zâmbind melancolic, cu ochii pierduți parcă în tinerețea lui când barba și pletele nu erau ca acum, albe, ca o ploaie cu flori de cireș... Deși în satul dintre ape e un primar, care se duce ori de câte ori e nevoie la Tulcea, să vorbească cu cei de la județ sau să obțină câte ceva pentru oamenii din sat, atunci când cineva are vreo problemă, nu bate la ușa primarului, ci la cea a lui moș Gabardin. Se întâmplă și acum, pe înserat, când Saveta, o văduvă de vreo cincizeci de ani, apare în prag, plângând, disperată că i-au dispărut două gâște... În micul sat, străjuit de ape, ca o fortăreață inexpugnabilă, nimeni nu își închide ușile la casă cu lacătul, nimeni nu își ascunde prin locuri de taină lucrurile de valoare. Polițaiul, om în pragul pensionării, nu a avut de când se află aici, niciun furt de anchetat. Au fost câteva bătai la băutură, ori pentru vreo femeie iubită de doi flăcăi de-o dată, însă casa cu două camere, una birou, alta arest, nu a fost plină cu oameni decât când venea vre-un control de la județ, și erau chemați acolo lăutarii satului, șefii de la primărie și vre-o femeie fără bărbat și cu dragoste de petreceri și se întindeau mese până la zi, să plece șefii mulțumiți și fără întrebări de pus. În rest, Ghiță, polițistul, care venise aici cu gândul că va sta trei luni și va pleca apoi înapoi la logodnică și părinți în Tulcea, dar își găsise aici și nevastă și-și înălțase și casă, făcea procese verbale în care consemna numărul peștilor pe care îi prindea stând toată ziua pe malul Dunării, sau numărul localnicilor alături de care băuse la cârciuma din colț un păhărel de votcă... Din odăița alăturată, îl vedeam pe Sofronie Gabardin, în capul mesei, la care luaseră loc ascultători și polițistul și primarul și bătrânii satului. Gabardin parcă întinerise zece ani, ochii îi scânteiau, glasul îi era mai ferm ca niciodată: - În satul meu nu a furat nimeni niciodată! De atâția ani, de când mă ocup de satul ăsta nu a dispărut un ac și acum...! Două gâște de-o dată și de la cine, de la o femeie neajutorată, de la o văduvă! Ghiță, să mi scoți de unde ști pe vinovați, altfel cu vaporul ce trebuie să vină pleci înapoi la Tulcea așa cum ai vrut să faci acum patruzeci de ani... Și voi! tună el privind către restul mesenilor, ce-mi stați aici?! Mergeți tăicuță și-mi aflați din sat tot ce puteți! Trei zile nu am putut să mă înțeleg cu moș Gabardin, era tot timpul agitat, aciuiase pe lângă el un țânc și-l trimitea toată ziua după Ghiță să-i spună dacă a aflat ceva, se plimba toată ziua pe ulița pe unde știa că trec toți ai satului și-i privea adânc, în ochi, ca și cum furtul făcut era scris acolo în ochii lor mari, blânzi și în general albaștri, iar el, Sofronie Gabardin, știa să citească vina asta dintr-o singură privire... Agitația lui spori și mai mult, în momentul în care alți doi săteni îi trecură pragul să-l anunțe că Saveta nu e singura păgubașă... Abia a patra zi îl văzui zâmbind din nou, cu o scânteiere ciudată în ochi, și-mi șopti plin de satisfacție: - La mine în sat nu fură nimeni, tăicuțule! Nu a fost mână omenească! Cel care ne fură e un hoț și un ucigaș din adâncuri! Sub îndrumarea atentă a lui moș Gabardin sătenii au construit în numai jumătate de zi o adevărată fortăreață în apă, un baraj de lemn și sârmă între orătăniile localnicilor și monstrul înfometat din adâncuri. O săptămână nu s-a mai întâmplat nimic, lumea începuse să uite de ucigașul din adâncuri, ba, unii, mai sceptici, spuneau că păsările au dispărut fiindcă vârfurile aripilor lor nu fuseseră bine tăiate și orătănile zburaseră către gâscanii sălbateci ce își cântau din stuf cântecul de împerechere... Într-o marți însă, în timp ce câțiva copii se bălăceau alături de gâște în pântecul construcției protectoare înălțată împotriva monstrului, gardul se surpă, parcă ar fi fost o căsuță din bețe de chibrit înălțată de un puști în bătaia vântului, apa se învolbură și, o gură mare și neagră, străjuită de niște mustăți zdravene, imense, ca ale unui motan gigantic, se deschise larg, înghiți, neoprită de țipetele îngrozite ale copiilor, o gâscă, apoi dispăru în adâncuri... Undeva, cam la treizeci de metri de mal, sub o insuliță de stuf, apele născuseră o groapă adâncă, plină de vârtejuri iuți și puternice ce făceau și pe cei mai buni înnotători din sat să se ferească. Acolo, moș Gabardin socoti că ar fi culcușul monstrului și, ajutat de câțiva săteni, întinse capcane pentru prinderea monstrului: legă de un fir gros câteva cârlige uriașe, în care înfipse, ca o invitație la masă cu o listă variată de bucate, o broască imensă, un ciorchine bogat de râme mari, serpești iar pe altul stârvul putrezit al unei găinușe călcată cu o săptămână în urmă de o căruță și culeasă de la groapa de gunoi... Monstrul din adâncuri nu se lăsă mult timp invitat la festin. Ciuguli elegant, abia mișcând firul gros, ca pe un aperitiv, râmele șerpești, rupse trei sferturi din broască, evitând ascuțișul cârligului, apoi înfulecă stârvul găinii, trăgând după el undița în apă. Moș Gabardin, care nu se mișcase o clipă, smuci undița rapid, cu o forță nebănuită pentru anii lui. Surprins, monstrul se lăsă câteva secunde tras de mâna omului, apoi se înfipse parcă în nămol și trase viguros, rupând în două, ca pe un bețișor, undița groasă cât brațul și dispărând fără urme în adâncuri. Confruntarea fu suficentă însă pentru moș Gabardin ca să vadă cu cine are de-a face. În cele câteva secunde în care simțise monstrul în vârful undiței, moș Gabardin îi calculase și greutatea, și forța și îi citise și viclenia... Acum știa ce avea de făcut și, înainte de toate, se spălă, se îmbrăcă în hainele cele mai bune și plecă spre părintele Ghedeon să primească binecuvântarea lui și forța de a învinge fiara. Părintele Ghedeon se stabilise în Deltă în urmă cu treizeci de ani. Venise aici, să fie departe de lume o vreme, să uite de o iubire ce îl bântuia în lumea civilizată și găsise iubirea față de Dumnezeu. Într-o seară cu ceață Dumnezeu îi apăruse mergând încet pe ape și-i șoptise să rămână aici, să-și înalțe o biserică și să-i fie fiu credincios până la sfârșitul vieții. Omul, ce se dorea neapărat slujitor al Domnului, ceruse nenumărate aprobări pentru construirea unei biserici, dar toți îl consideraseră țicnit și-l expediaseră ușor, recomandându-i vizite la psihiatrie. Ghedeon, care în viața de dinainte de viziune fusese tâmplar, nu exasperă și puse toate piedicile pe seama greutăților ce trebuiesc trecute întotdeauna în viață când vrei să ajungi să culegi o floare de colț... Așa că tăie câțiva copaci și, în numai o lună, aproape nedormind deloc, ajutat parcă de o mână din ceruri, ciopli o biserică în care să slujească și să asculte porunca divină ce o primise... În biserica părintelui Ghedeon puteau intra de-a bușelea doi oameni, iar înăuntrul ei puteau sta numai în genunchi. Părintele Ghedeon căra iarna biserica prin sate pe o sanie pe care o trăgea după el pe gheață, iar vara îi cioplise două axuri cu roți ce transformau sania într-un fel de car... Barba și părul îi crescuseră mari și dezordonate, din când în când, zărindu-se în vreun ochi de apă, părintele se tundea singur cu vre-un ciob, nenimerind simetria dată de mâna sigură a unui frizer. În timp ce-și cioplea biserica o așchie îi sărise în ochiul drept, el refuzase să o scoată, ochiul netratat se umflase, începuse să supureze și, acum era alb, umflat, scos din orbită și fără viață. Ghedeon însă se mândrea cu ochiul lui mort și spunea peste tot că ochiul pierdut era birul pe care-l plătise pentru fărădelegile înfăptuite în viața trăită înainte, fără credință adevărată. Vântul, care de obicei alerga liber și fără zăbală printre dealurile de nisip și se ascundea prin frunzele copacilor, în ziua aceea se oprise liniștit, ca botul unui câine ascultător la piciorul stăpânului. Îngenunchiat, cu fruntea plecată a smerenie, moș Gabardin simțea cum părintele Ghedeon, prin mâna lui sfrijită, sprijinită molcom pe creștetul său, îi transmite forță și încredere în izbînda împotriva fiarei ce-i prigonea de ceva vreme. Simțea cum o stare de liniște îi plutește prin tot corpul și cum pe spate îi cresc două perechi de aripi mari și viguroase, ce ar fi putut să-i ridice într-un zbor lin și neîntrerupt spre soarele călduros ca un foc în cuptor, trupul său îmbătrânit și cu oasele pline de umezeala apelor ce le străbătuse o viață întreagă... Părintele Ghedeon își smulse trei fire din barbă, le împături într-o foiță veche de ziar și i le dădu să-i poarte noroc. „Mergi. Mergi cu Dumnezeu în inimă și vei izbândi!”, îl trimise părintele aflat la sfârșitul rugăciunilor sale și moș Gabardin plecă liniștit plin de forță, cu un mers sprinten, ușor sărit, de parcă ar fi avut iar douăzeci de ani, și cu o convingere de nezdruncinat că va învinge monstrul... Pe apa întinsă și neagră, parcă mai neagră ca niciodată, patru bărci plutesc duse de curent, și de vânt. În barca din față, moș Gabardin, stă în picioare, drept, cu barba și pletele fluturând în vânt, ca un amiral în fruntea flotei sale. Undeva, ceva mai sus, în stânga, plutește o gâscă foarte gălăgioasă. Dacă cineva s-ar uita mai de aproape, ar vedea că pasărea are ascuns, legat între pene, un cârlig mare și ascuțit. Sfoara ce prinde imensul cârlig coboară dintre pene, prinzând într-un laț ușor unul din picioarele gâștei, iar apoi, întinzându-se și ondulându-se ca un șarpe, se leagă cu nod ferm, strâns ca un legământ între frați de cruce, de un butoi ce plutește aparent fără rost, ca și cum o corabie a naufragiat și l-a scăpat din pântecele sale... Timp de trei zile Moș Gabardin stătuse treaz continuu, spunând rugăciuni și postind, post negru, cum ceruse părintele Ghedeon pentru iertarea păcatelor.Când nu se ruga, urmărea pe peretele îngălbenit de tutun al camerei sale, ca pe ecranul unui cinematograf, filmul întâlnirii sale cu monstrul. A patra zi ieșise din camera, se spălase până-n brâu și îmbrăcase o cămașă albă, cea mai bună a sa, pe care obișnuia să spună că o va îmbrăca atunci când se va mai însura din nou sau, când o pleca în vizită la bunul Dumnezeu. Băuse un păhărel de țuică, fredonase o melodie pe care, pe vremuri, le-o cânta mândrelor din sat, apoi meșterise capcana aceea, cu gâsca, momeală pentru ucigașul din adâncuri... Undeva, la capătul lumii, unde Dunărea borțoasă se retresese departe de ochi curioși să nască noi pământuri, doisprezece pescari, călăuziți de Sofronie Gabardin, plecaseră să prindă monstrul ce le ucisese câteva gâște și le înghițise cu gura lui imensă, schimonosită parcă mereu într-un rânjet, întreaga liniște și siguranța. Gâsca, cea mai gălăgioasă din tot satul, a alungat cu țipetele ei până și soarele, ce s-a pitit în nori. Pescarii lovesc ritmic apa cu cloncuri, niște unelte, semănând cu linguri încovoiate, ce atingând luciul apei scot un sunet înfundat, ca al unui dop de șampanie desfundată... De obicei somnii nu întârzie prea mult să apară când sunt chemați astfel, acum însă, mi se pare că a trecut o viață de așteptare fără rezultat. Soarele s-a făcut mic, parcă ar fi un nasture de aur la vestonul unui general, norii s-au adunat toți deasupra noastră, mai cenușii și amenințători ca niciodată. „Va începe furtuna.”, îmi șoptește moș Gabardin, „Și după ce urgia se va dezlănțui, va aștepta puțin, să ne doboare ploaia și vântul și apoi va apărea și el. Da, da. Parcă îl văd, cu mustățile mari, ca ale lui don’ Mitică, majurul ce a avut grijă de noi în armată, strâmbându-și gura mare și neagră într-un zâmbet ironic, râzând parcă de noi, că a fost el, animalul, mai deștept decât noi, ce ne credem stăpânii ființelor pe pământ. Dar nu va lăsa Dumnezeu, bunul de el, să se întâmple una ca asta!”. Din cer, au început să cadă stropi mari și rari de apă, parcă un copil udă florile din stropitoarea lui de jucărie. Minutele trec, ca niște mașini de curse și ploaia firavă nu mi-a pătruns încă prin căptușala hainei. Mă uit la moș Gabardin cu neîncredere, amintindu-mi previziunile sale meteorologice. Dau să-i spun că s-a înșelat când, cerul se rupe cu zgomot nebun și începe să toarne, o ploaie rece, deasă, de abia mai îmi văd partenerii din barcă. Tună și fulgeră. Niciodată nu am văzut fulgere atât de strălucitoare. Puțin mai în față un copac lovit de focul din ceruri s-a aprins, flacără vie și torță ce ne arată drumul prin ceața ce începe să îmbrace cerul. Din barca din spate cineva urlă spre moș Gabardin că ar trebui să se întoarcă, să mai încerce și mâine, că și atunci e o zi... Învingând vântul, învingând bătaia ca de tobe a ploii, moș Gabardin urlă: „Iuda, vrei să mă vinzi! Cum să plec? Cum să-mi fie teamă? Iisus a mers pe ape, cu tălpile goale și noi?! Ne temem în bărcile astea pe care noi singuri le-am îngrijit, ca pe copii noștrii, le-am chituit, le-am uns cu catran și nu ne-au mințit niciodată?!”. Oamenii, udați până la piele, cu ochii împăienjeniți de ceață, încep să vâslească viguros spre mal. „Iuda! Vânzătorule!”, scapă scrâjnit, printre dinții din față și le aruncă din urmă prețul trădării, o pungă cu fix treizeci de arginți... Bărcile noastre sunt ca niște coji de nucă ce plutesc pe apele agitate. Cu toate astea, nu-mi dau seama cum, pescarii reușesc să rămână destul de aproape de gâsca în derivă ce țipă puternic, asurzitor, chemând parcă pe cineva în ajutor. De parcă ar simți o primejdie nevăzută de noi, încearcă să zboare, vârfurile aripilor ei sunt însă de mult, simple amintiri în memoria unei foarfeci grele de oțel, se căznește apoi să înnoate mai repede, dar sfoara prinsă de piciorul ei e întinsă la maxim și la capăt se află legat butoiul cel greu... Apele se învolburează și mai mult, din neant plutesc niște mustăți lungi și elastice, Dunărea e o gură mare și neagră, înghețată într-un rânjet răutăcios și batjocoritor, una din bărci, lovită de un ciocan uriaș din adâncuri, se răstoarnă și apoi, necontrolată de mâna omului, dispare târâtă de curent. Moș Gabardin a lăsat vâsla din mână și strânge în pumn crucea de aur, mare și grea, ce-i atârnă la gât și bucata de ziar cu firele din barba părintelui Ghedeon. Neținând cont de rugăciunile murmurate de moș Gabardin monstrul atacă și cealaltă barcă. A lovit mai încet acum, barca se clatină, dar nu se răstoarnă și pescarii, speriați, trag tare de vâsle spre mal. Am rămas singuri, trei pescari, din care eu, sunt mai mult un simplu spectator... Mă agăț de marginea bărcii și aștept ca monstrul să ne lovească și pe noi. Îl văd. De fapt, tot ce văd e ochiul lui bulbucat, rece, de gheață, ca al unui criminal ce ucide din plăcere... Probabil mi-a citit frica în ochi, sau, poate, știe că barcă noastră e o jucărie pentru puterea lui. Oricum ar fi ne lasă în pace și ne ia parcă martori să povestim tuturor despre forța lui. Gâsca a paralizat, iar monstrul deschide gura lui hâdă, elegant, fără grabă parcă, înghițind pasărea fără să lase să zboare un fulg măcar. Apoi, în forță, făcând abstracție de noi, dispare în apa ce parcă s-a înnegrit de la gura lui. La suprafața apei se ivește o pată mică de sânge. Butoiul a început să alerge pe ape, de parcă ar avea vâsle. - Ha, ha! Tăicuțule, a mușcat momeala! Să-l văd cum mai scapă drăguțul de el! Butoiul ce plutește pe ape e ochiul nostru. Ochiul nostru imens și magic, care ne arată pe unde fuge monstrul. Da, de când a simțit fierul rece al cârligului cum i se înfige fără milă în carne, monstrul fuge. Nu mai e cel care ne poate doborâ fără sforțare, nu mai e stăpânul apelor, e doar un fugar ce simte că a apelat la toate șmecheriile dar nu poate scăpa de bucata de fier ce-i arde de durere cerul gurii, și nici de butoiul ce-l încetinește cu greutatea lui mereu când vrea să dispară departe de barca pe care o simte ca o apăsare, ca o umbră ce-l urmărește fără încetare... Vâslim. Mușchii îmi sunt niște noduri tari, care mă dor la orice bătaie de vâsle, însă trebuie să ne mișcăm după butoiul ce fuge pe ape. Ploaia a trecut, însă încet, noaptea îmbracă totul într-un frac negru, pe care îl asortează cochet cu un papion galben, în formă de semilună. Moș Gabardin cred că e vrăjitor. Altfel nu îmi explic cu ce substanță a uns butoiul ală de strălucește ca un bec în bezna din ce în ce mai adâncă, de parcă și-ar fi făcut casă pe el toți licuricii din Deltă. Am obosit rău. Nici monstrul din adâncuri nu mai are aceași forță. Începe să facă pauze din ce în ce mai lungi. Moș Gabardin hotărește că e timpul să ne odihnim. Vom face de veghe cu rândul până în zori... Dacă n-aș știi sigur că soarele stă mereu pe cer, aș crede că dimineața iese din adâncuri. Astăzi soarele e mai palid și mai cu cearcăne ca niciodată. Cred că a stat treaz toată noaptea să urmărească monstrul ca și noi. Butoiul abia se mai mișcă, parcă ar fi un bătrân încovoiat ce a uitat bastonul acasă. Moș Gabardin îmi face semn cu mâna dusă la gât, că monstrul nu mai are mult de trăit. A scos două cange lungi și groase de fier, cu capătul ascuțit și încovoitat ca un cioc de pasăre răpitoare. El ține în mână un topor, cel pe care îl folosește de obicei să taie lemne pentru focul din cuptorul pe care doarme să-și îngrijească reumatismul. Cred că, ud până la piele cum e, privind lama toporului gândul îi zboară la lemnele ce-i încălzesc atât de plăcut oasele când e odihnește pe pecka... Se scutură însă într-o clipită de orice slăbiciune și ne face semn să fim pregătiți să lovim fără milă monstrul. Din apă încep să iasă bule mari, ca și când un copil se joacă cu paiul suflând aer într-un imens pahar cu apă. Ne apropiem ușor de ele. Fără să mai producă valurile de ziua trecută, monstrul apare încet, cu mustățile lui mândre ude și pleoștite acum. Mă privește din nou. Ochii lui sunt la fel de reci și răi, dar nu mă mai sperie. Într-un fel, chiar mi-e milă de el. Poate de aceea nu reacționez când Moș Gabardin îmi strigă să-l lovesc... Trezit parcă de vocea lui moș Gabardin, monstrul mai are o ultimă zvâcnire și dispare din nou în adâncuri. Vâslim rapid, fiindcă știm că va obosi în curând. Apare. Cu ochiul lui mare, privindu-mă fix, de parcă ar vrea să mă hipnotizeze. Ridic mâna, închid ochii încet, îmi amintesc gura hâdă înghițind pe nerăsuflate gâsca, strâng cangea în mână și lovesc. Ochiul monstrului se sparge cu zgomot, ca un balon, și apa se umple de iris, cornee și sânge ... Cangea tovarășului nostru de vânătoare se-nfige dur în ceafa monstrului, Moș Gabardin lovește cu sete, toporul despică osul și rămâne înfipt în cap, fără putință de a mai fi tras înapoi. Ca un spasm, coada uriașă lovește apa, născând o fântână arteziană, apoi se ridică iar, dar lipsită de forță, se oprește la jumătatea mișcării... Apa se înroșește ușor, ușor, plutim într-un lac de sânge. Privesc cum cei doi pescari lipoveni fac cruci mari, fără grabă. Aș vrea să mă închin și eu, dar sunt lipsit de forță. Începem să plutim ușor, spre sat, cu prada trasă în urma bărcii. Pe drum ne întâmpină bărci plecate în căutarea noastră. Unii merg lângă noi, întrebându-ne cum a fost, ce am făcut, alții fug repede în sat să dea de știre. Când ajungem, pe mal, e adunat tot satul. Până și cei care nu puteau merge au venit cărați de copii în căruță sau cărucioare, iar Borislav, care nu are niciuna nici alta, a venit adus de un vecin într-o roabă. Toți vor să vadă monstrul care i-a necăjit și a învins atâția oameni până să cadă răpus... Din căruța în care oamenii l-au pus, monstrului îi iese coada afară. La câte un hop, se mișcă de parcă ar fi încă viu și câte un copil sau vre-o femeie mai slabă de inimă, se sperie și scoate sunete de spaimă. În fața Primăriei căruța oprește și opt bărbați coboară prada pe un pat de iarbă proaspăt cosită. Moș Gabardin, care între timp s-a schimbat cu straie curate, scoate un pumnal lung și începe să despice burta monstrului. Două femei spală cu apă pe măsură ce moș Gabardin taie. Câțiva copii au grijă să fie mereu apă proaspătă. Din burta monstrului moș Gabardin scoate broaște, câțiva peștișori, gâsca-momeală, încă nedigerată, o jucărie de plastic, un mănunchi de mațe și organe sângerânde și un rotocol de iarbă, înghițit probabil în spaimele morții, în căutare disperată de aer... Moș Gabardin ridică deasupra capului, ca pe un trofeu, un căluț de lemn cu roți, jucărie pierdută de vre-un copil pe fundul apei și înghițită de monstrul atras de strălucirea ochilor de plastic, îl arată sătenilor strânși buluc și decretează: - E curat, nu s-a spurcat la carne de om! Chemați femeile să-l prepare! Apoi, către primarul ce se ținuse după el, ca un scai, dornic parcă să vadă lumea că sunt prieteni: - Primare, deschide tăicuțule sala unde faci tălică ședințele, ia toate băncile și mesele și mută-le la umbră, în poiană... În poiata împrovizată sub un acoperiș, nu departe de locul unde monstrul este tranșat și spălat, zece femei, ajutate de un cârd de copii săritori, s-au apucat să prepare peștele uriaș. Privindu-le, îmbrăcate prea simplu pentru gusturile mele școlite pe străzi largi, pavate, de oraș, văzându-le fețele înăsprite de vânturi tăioase, cu ochi serioși, ce nu părăsesc a-ntrebare castroanele, trăiesc o impresie ciudată, că vom gusta o mâncare fadă, lipsită de condimente și fantezie. Pe măsură ce mâinile lor trebăluiesc harnice, toate aceste gânduri mi se risipesc, ca o ploaie repede de vară. Cred că niciodată în viață nu am văzut atâtea soiuri de mâncare preparate din același tip de pește! Cele zece femei se întrec pe sine și dau dovadă, contrar părerilor mele inițiale, de o imaginație debordantă. Încet, monstrul hâd capătă forme ispititoare și aromate, mângâiată de focul domol pielea-i devine crocantă și apetisantă, dintr-un platou, o bucată de somn pane mă îndeamnă să o fur și să o duc departe de ochii și dinții lumii, o alta parca mă roagă sî o salvez de la înnec din sucul de legume... Un copil își ajută mama și dă pe răzătoare câteva roșii mici, un morcov, o țelină, două mere și un pumn de miez de nucă. Apoi femeia le ia din mâna pruncului și le amestecă cu felii de pește tăiate subțire, născând o uriașă salată de crudități cu somn. Ceva mai încolo, o tânără prepară dibace chifteluțe din pește, alta o tocăniță, iar într-un ceaun imens, vegheat de o gospodină tomnatică, boscorodește o ciorbă de pește. Părintele Ghedeon a venit din pustie trăgând după el biserica lui umblătoare, parcă ghidat ca un far de mirosul mâncării. Așezat lângă el, moș Gabardin ridică hălcile de carne, după ce părintele binecuvântează și le pune în coșul văduvelor, pomană pentru sufletele pescarilor plecați să plutească în barcă de umbre... Domol, fără nicio grabă, Vasile Dolghin, al cărui fiu e sefuleț la una din podgoriile din inima Dobrogei, mână calul, nerăbdător să tragă în zăbală, să-și termine treaba, să-și scuture coama a uitare și să fugă să mestece norii... Dolghin are în căruță un butoi de câteva vedre, vechi de vreo douăzeci de ani, de când fies-o se angajase și-i adusese două butoaie, să bea din când în când și să-și stingă dorul că are feciorul plecat departe. Trăgând cu copii de un căruț, Condrat, lipoveanul cu nas ascuțit, ridicat într-o continuă amușinare, ca un câine de vânătoare, aduce în poieniță câteva damigene cu palincă, pe care a strâns-o de câțiva ani de la un grup de ardeleni ce veneau să admire păsări rare... Dacă cineva ar privi de sus, foarte de sus, i s-ar părea că satul e un mușuroi de furnici harnice. Toți aleargă, ba cu niște fructe, ba cu o putină de brânză, ba cu niște gâște sau puișori jumuliți, tocmai buni de pus pe grătar. O femeie cu vârsta pierdută în buzunarul unei ghicitoare aduce în șorțul său niște roșii mari, cât pumnul strâns al unui bărbat voinic. Osip, singurul lipovean care nu pescuiește, cară niște pepeni mari, galbeni, care îmbată întreaga comuna cu parfumul lor, mireasmă pentru care Osip a renunțat la meseria de pescar, învățată de copil și s-a apucat de grădinărit... În poiană, oamenii primăriei au aranjat mesele și scaunele așa cum a poruncit moș Gabardin. Primarul, a înjunghiat o juncană ce se rumenește răbdătoare la groapă, pe jar. Viceprimarul a adus și el un porc și, ajutat de doi săteni, îl pârlește și-l tranșează cu mâna lui, să vadă întreaga comună cât e de gospodar. Când toate pregătirile sunt pe sfârșite și oamenii încep să se așeze la masă, ca din pământ, apar Gură, Trifoi și Meredes, trei țigani, lăutari aciuiați ăn sat de primar, pe timpul verii, să cânte în bodega mereu plină de turiști, unde, ferit de ochii aflați atât de departe ai șefilor, primarul bagă și vinde jumătate din marfă din banii lui. Acompaniat la vioară de Trifoi și la acordeon de Mercedes, Gură începu să cânte. Muzica aduce și veselie. Iar vinul gros și galben, ca un ulei, pe care l-a adus Vasile Dolghin, dezleagă și cele mai înnodate limbi. Felurile de mâncare curg, unul după altul, din capul mesei, moș Gabardin, la dreapta căruia șed, îmi șoptește că așa a săturat și Iisus mulțimea cu cinci pâini și doi pești. „Uneori omul e cel mai frumos animal!”, mărturisește moș Gabardin ale cărei priviri, puțin încețoșate de palinca tare, sunt atrase din ce în ce mai mult de pulpele puțin dezgolite ale unei văduve de nici patruzeci de ani... Oamenii au ieșit la joc. Din arcușul lui Trifoi, picură ritmuri sălbatice, vrăjite, ce îi împiedică pe oameni să se mai oprească din învârteala asta nebuna, nebună. Moș Gabardin se apropie de primar, îi smulge banda tricoloră, și-o trece peste piept, se urcă pe un scaun și face un semn muzicanților, care încremenesc în secunda următoare. „Eu, Sofronie Gabardin, fratele vostru mai mare și, pentru cinci minute și primar al comunei, decretez ziua de șapte iulie ca zi de sărbătoare! Să transmiteți tuturor și să învățați și pruncii, să țină sărbătoarea asta, peste ani, chiar și atunci când noi nu om mai fi! Hai, jucați! Jucați și vă bucurați!”. - Hee, hee, tinere domn! Anii au trecut, așa cum trece fumul țigărilor pe care le fumezi, iar eu am rămas ultimul din pescarii ce au plecat să vâneze ucigașul din adâncuri... Moș Gabardin e de mult oale și ulcele, cu limbă de moarte, printr-un testament scris cu buche mari, ca de școlar în clasele primare, mi-a lăsat moștenire casa, lotca și cele trei fire din barba părintelui Ghedeon... Mereu, când se apropie șapte iulie, las totul și plec spre locul prinderii monstrului, spre amintirea anilor când aveam tinerețea și visele dumitale... Dacă vrei, ești invitatul meu, vei sta în dreapta mea, în capul mesei, la sărbătoarea prinderii ucigașului din adâncuri. Poți locui în casa mea, și mai pot să-ți arăt câteva din secretele pescuitului... Prin perdeluța trasă neglijent de la geamul trenului ce mă duce spre Tulcea, noaptea se furișează afară din compartiment pe nesimțite, de parcă ar fi mâna unui hoț ce iese într-un buzunar străin... |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate