Prima dată să intri în cameră. Gesturile vin după tine ascultătoare, deschizi geanta, găsești un pix, iei foile greșite din imprimantă, îți spui că vei scrie pe verso-ul lor ceva memorabil, epocal. Pe masă o gutuie, o sticlă cu apă minerală, țigările, cafeaua, băutura, ceasul deșteptător și tabletele pentru inimă. Te uiți la foile albe cu milă, îndurerat de imaculatul lor, jignit de profesia ingrată de călău. Le ucizi cu sadismul celor ce au descoperit tăblițele de lut, le acoperi cu sunetul telefonului, le ucizi din iubire. Iar Gabriella acestei Capitale numai pagină goală vrea să fie, dorește cu nesaț să scriu pe epidema ei, nu pe foile greșite ale imprimantei – gelozia ei poate ucide dacă nu e băgată de seamă la timp
DAR:
Stau într-o încăpere posibilă numai datorită ei, mă mulțumesc cu foarte puțin, plecarea ei la facultate o salvează de lăcomia pe care eu însumi mi o detest, de-ar sta mai mult în preajmă aș sfâșia-o, aș face din carnea ei tăblițe pentru operele obraznice ale omenirii, aș face orice să scap de blestemul devorării a ceea ce am mai scump. Un lup nenorocit, asta sunt în fața foilor albe, mă amăgesc, poate sunt omul de pe stradă, poate un țăran sau un muncitor necalificat, poate am o fire simplă și bonomă dar îmi sticlesc ochii, mi se înalță în gingii despoticul carnagiu, mă grăbesc să o consum rapid până nu-i pierd mirosul, până nu se vor bate pe cadavrul ei păsările cerului.
“E prea mult”, mă rog Dumnezeului meu animalic și lupesc, aștept o binecuvântată pedeapsă, o meritată și definitivă sentință însă nu mă aude nici o ființă rațională, necum Atotiertătorul.
Gabriella apare înfiorată de frigul toamnei și eu, vânătorul, o adulmec, am ochii roșii, abia mă abțin s-o distrug, să o stric, să o desființez – strig pe hârtie, mă tăvălesc în chinurile iadului – “treacă de la mine paharul acesta”! Ea nu este altceva decât rezultatul sutelor mele de ani de înțelepciune. Dacă nu mă voi atinge de ea voi muri în sfârșit iar cea mai apropiată imagine despre mine, pe care cititorii ar putea s-o înțeleagă, este că sunt ceva asemănător vampirilor. Ce-am făcut în jumătatea asta de mileniu? mă întreb. Ce-am câștigat și ce am cedat? Sunt obosit, istoria mă plictisește iar marile cuceriri tehnice ale omenirii mă izolează. Nu există pedeapsă mai mare decât tirania unei vieți nesfârșite: sunt prea bătrân pentru a îngroșa rândurile războinicilor, sunt prea preocupat de moartea mea pentru a mă împotrivi clonării omului, sunt ceea ce savanții refuză să recunoască – nemurirea. Gabriella mi-e cel mai drag ucigaș, cu iubirea, sufletul și trupul ei, cu încăpățânarea ei de-a mă obliga să nu-i stric alcătuirea chimică. Pentru prima dată, rezist tentației de-a ucide femeia; odată, în toiul unei grele discuții, m-a întrebat:
- Þie nu ți-e frică de nimic?
- Nici de Dumnezeu nu mă tem, i-am răspuns involuntar, ca la comandă.
Mi-a părut rău după aceea, au aflat o seamă de popi că exist, m-au afurisit și mi-au spus că sunt dracul în persoană, n-am ripostat
DAR:
Cum să-mi fie teamă de cineva care mă iubește? Cum să mă îngrozesc de numele bunului meu Părinte, cum să tremur pentru greșeală dacă El mă ceartă cu bunăvoință, cum să nu fug în brațele Lui când mă atacă fiarele umanității moderne?
Așa de mult m-am înfuriat în unul din secole încât am ucis vreo 300 de astfel de farisei iar istoria, aprobându-mă, a trecut impasibilă peste genocid.