și brusc am realizat cum sentimentul morții mă umplea cu tot felul de gânduri ce mi se îngrămădeau undeva aproape de cerebel. Dacă mă gândeam un pic la ce avea să urmeze cu siguranță că aș fi sărit, mai mult de teamă ca imaginația mea să nu devină realitate…
și totuși pielea mea începea să simtă cum tatăl o bătea pe mama mea, ochii mei se zbăteau ca zguduiți de rănile unui război, nasul meu descoperise mirosul primului meu câine, urechile auzeau pe mama. ea era undeva acolo în spate la un loc cu toți ceilalți nesocotiți ce aveau să plângă apoi după mine. cu tot cinismul meu știam să apreciez un tutun parfumat, o băutură. și totuși nu mă convinsesem să abandonez abisul. undeva în scizurile mele simțeam cum o structură revoltată a personalității mele încerca să mă facă să dau în oricare parte, dar numai înainte nu.
știam cum se va întâmpla: mai întâi voi închide ochii, apoi îi voi strânge tare, îmi voi meschini trăsăturile feței până la durere, spectatorii vor crede că pentru asta au dat banii pe bilete, apoi îmi voi întinde mâinile ca pe niște aripi gri, voi încorda abdomenul ca să nu simt golul din stomac și voi ridica un picior.
de fapt fără să-mi dau seama și făceam tot acest ritual. copiii priveau uimiți cu o lucire răutăcioasă în ochi. cu tot acel amfiteatru sub mine puteam ă mă numesc rege. când e mă clătinam în dreapta, toți se mișcau în dreapta odată cu mine. eram ca regele și oglinda.
toată forfota aceea sinistră, îmi amintea de data trecută când executasem acest delicat număr de mers pe sârmă fără nici un fel de prăjină cu care să mă echilibrez. tuturor li s-a părut un lucru hazardat și de aceea recunoșteam sub mine majoritatea publicului din spectacolul precedent. așteptaseră acest spectacol fără repetiție, în sală pe băncile murdare, sub băncile murdare, cu gurile bine închise. și chiar ei erau cei care stricau toată surpriza avertizându-i pe ceilalți de următoarea mea mișcare. așa puteam fi sigur că nu voi putea uita ceva, mulțumită sufleorilor mei. Știau chiar și unde voi privi, unde voi scuipa, știau tot. unii făcuseră chiar o listă. Eram spionat de sutele de ochi cu pupilele dilatate la maximum ca un gladiator ce se apropie de leu. mai aveam doar câțiva metri până la locul pe care-l alesesem cu mult fast în urma pocalului de absint.
Gladiator, da de unde… gladiatorii erau doar un spectacol, aia era o meserie, pe care și-o alegeau. erau criminali și cezarul le acorda o șansă… dacă vei privi vreo dată picioarele mele, vei observa șanțul care s-a format și în care petrec sârma. de aceea nu am eu nevoie nici de plasă de protecție, nici de prăjină, nici de aplauze.
lumina începea să crească. timpul începuse deja să se curmeze lent de la mijloc. un metru. șapte centimetri. am mișcat pleoapele, am strâns ochii. Ultimul pas era cel mai dificil. Nimeni nu-l mai reușise ca mine. îmi încordasem tot corpul și simțeam cum acidul clorhidric din stomac reacționează cu firul. nimic nu se compara cu încordarea mea supraumană, cu brațul meu lung întins ca o prăjină, un gând brusc îmi dicta să mă strâng ca un arici și ă fac pasul final rostogolit. undeva în umărul drept și în sprâncene simțeam un hangar.
fără să-mi dau seama făcusem pasul meu decisiv și spectatorii recompensau cu aplauze de răsuna tot amfiteatrul. chiar și așa mă simțeam împlinit. mulți dintre ei credeau că au orbit, iar cei orbi își recăpătaseră vederea. fetițele plângeau, cățelul unui bătrânel cu ochelari de soare lătra. după tăcerea obligatorie ce precedase, acum se prăbușea lumea, și eu cu ea.