Bună ziua sau bună seara sau bună dimineața! Sau cum vreți dumneavoastră. Eu sunt jurnalistă în devenire, motiv pentru care sunt o curioasă, îmi place să aflu informațiile înaintea celorlalți. De aceea, un prieten al meu mi-a trimis o scrisoare prin care m-a rugat să ajut un copil să afle ceva.
Ca orice om ocupat, m-am codit, am crezut că n-am timp să mă ocup, știți cum e, întotdeauna există scuze. Numai că după ce am citit scrisoarea, mi-am dat seama că vreau să-mi fac timp.
Dar, ca să înțelegeți mai bine despre ce este vorba, vă las să citiți scrisoarea prietenului meu, destul de neconvențională, că el e scriitor și-i place să-mi trimită povești.


I. Basmul

“E seară…Cerul e plin de steluțe argintii care strălucesc de-ți iau ochii. Discul cel mare, luna, zâmbește de câte ori adie vântul printre copacii adormiți de neagra perdea a nopții”.
-E bine mami?
-E bine, pentru vârsta ta, chiar e ok. Dar ca să iasă un basm, mai ai de completat.
-Hmmm, când o să-mi spui și mie, măcar o dată, că-ți place atât de mult. Mereu vârsta!
-Pentru că trebuie să mai crești, să mai citești, să te mai informezi. Ca să ajungi scriitor e un drum lung!
Copilul a plecat dezamăgit. A lăsat capul în jos, a închis încet ușa din bucătărie și s-a dus la el în dormitor.
-Ce mamă nemulțumită, a gândit el. Niciodată nu îi place ce fac. Dar eu o să mai încerc. Și când o să fiu mare, o să fiu cel mai grozav scriitor și nimeni n-o să mă întreacă, să-i arăt lui mami că pot, că am talent. Vreau să mă pricep!
A vrut să se urce în pat, dar i-a venit o idee: s-a îndreptat către biroul lui și a aprins lampa.
-Vai, ce frumos strălucește! Vreau și eu să fiu ca ea. Să mă înalț spre tavan și să zâmbesc. Lampa asta parcă ar fi o floarea-soarelui artificială, parcă ar vrea să se întoarcă după ceva, dar după ce? Se luminează toată la față și se îngălbenește de emoție. Dacă-i vine rău?
S-a așezat pe scaunul din fața lui și a-nceput să cugete. Cugeta cum a văzut el în desene animate, adică ar fi vrut să danseze puțin și să i se-aprindă și lui beculețul acela, să vadă lumea că i-a venit o idee genială. Și ideea genială nu s-a lăsat prea mult așteptată! Dar beculețul nu s-a aprins decât pentru el, nu l-a văzut nimeni.
-Poate pentru că nu e nimeni în cameră, a sperat băiatul. Dar lampa asta se învârtește de fiecare dată după noi. Noi suntem soarele ei. Pe noi ne urmărește. Evrika!
A mai stat puțin, dar și-a dat seama că se înșală:
- Numai că noi trebuie s-o mișcăm, pe când floarea-soarelui se mișcă singură.
S-a întristat.
-Nu sunt în stare să am nicio idee calumea. Poate că are dreptate mama. Nu sunt în stare de nimic. O lacrimă i-a țâșnit nărăvașă din ochi și nu s-a lăsat până nu i-a ajuns pe bărbie. Atunci a intrat mama să-i spună „Noapte bună!” și l-a văzut.
-Ce faci, plângi? A întrebat ea blând.
Copilul n-a vrut să spună, dar ochii roșii l-au trădat.
Mama a înțeles. L-a luat în brațe și l-a strâns tare de tot, ca el să simtă toată căldura și tot sprijinul ei.
-Uite, dacă vrei, putem să facem împreună compunerea. O să iasă tare de tot.


*

-Mama, cum se face un basm?
-Păi trebuie să ai niște personaje, o situație neobișnuită și apoi un final fericit.
-N-am înțeles nimic.
Mama trebuie să o ia de la capăt cu explicațiile. Să îi dea exemple, pentru ca Ionuț să înțeleagă despre ce e vorba.
-Păi, uite, îl iei pe Făt-Frumos, o mai pui și pe Ileana-Cosânzeana și dacă mai adaugi și un balaur, ai tot ce-ți trebuie pentru un basm.
-Și basmul ăsta n-o să fie prea scurt? Adică n-o să spună decât atât: „A fost odată Făt-Frumos și Ileana Cosânzeana și un balaur”. Ce plictisitor!
-Nu, basmul nostru o să aibă acțiune.
-Ce fel de acțiune?
-Adică, așa: pe Ileana Cosânzeana o răpește balaurul, iar Făt-Frumos îl omoară pe balaur și o salvează pe prințesă.
-Dar tot e prea scurt, basmele sunt lungi, cu o mulțime de peripeții. Ãsta e cel mai ciudat basm pe care l-am ascultat vreodată. Nimeni n-ar vrea să-l citească.
Mama pleacă două secunde până la bucătărie. Are mâncarea pe foc și nu vrea să i se ardă. Între timp, copilul stă cuminte în cameră și se gândește.
-Știu! O să-l lungim noi, zice el.
-Exact, intervine mama din ușă.
-Și o să spunem că Făt-Frumos a aflat de la niște hoți că au răpit-o pe Ileana Cosânzeana și că avea nevoie de bani să se ducă la un magazin al vrăjitorilor.
-Ai văzut? Așa. Iar Ileana Cosânzeana, când plângea, lacrimile i se transformau în mărgăritare, așa de pure și de frumoase erau.
-Păi și-atunci, de ce să o cheme Cosânzeana, de ce nu-i spunem Ileana Cosânzeana cu lacrimi de Mărgăritar?
-Păi, așa o să scriem.
Se concentrează amândoi, și Ionuț și mama, alcătuiesc un plan după care să scrie basmul, pentru că mama i-a explicat că așa fac scriitorii. Vorbiesc, se consultă, basmul trebuie să iasă perfect, să fie un basm cum nu s-a mai văzut până atunci, ceva cu totul și cu totul special.
-O să iau 10! A exclamat băiatul după ce a terminat de transcris povestea. Nimeni n-o să mai aibă o poveste ca a mea.
A plecat la școală fericit. N-a mai plâns ca în ajun.
La oră, doamna l-a pus să citească. Și Ionuț a povestit cum Făt-Frumos a aflat de la niște hoți că Ileana Cosânzeana e răpită de balaur, dar Făt-Frumos nu avea cu ce să-și cumpere sabie și cal pentru luptă: hoții îi furaseră toți banii, în timp ce dormea. Așa că s-a dus la Magazinul Vrăjitorilor și s-a rugat de ei să-i împrumute, dar Vrăjitorii i-au spus: „N-avem cu ce să te ajutăm, fără bani noi nu dăm nimic, că ăsta e magazin. Împrumuturile se fac la bancă”. Dar Ileana-Cosânzeana trimisese un porumbel călător să-i ducă mesaj lui Făt-Frumos, să-l anunțe că e în mâna balaurului. Numai că în scrisoare, pusese și o lacrimă caldă de a ei, venită direct din inimă. Acea lacrimă, de pură și de frumoasă ce era, s-a transformat în mărgăritar, până să ajungă porumbelul la destinație. Porumbelul îl căutase pe Făt-Frumos la castel, dar nu îl găsise, așa că s-a interesat unde ar putea fi. Avea ordin de la stăpâna lui să nu predea nimănui scrisoarea, decât personal lui Făt-Frumos. Mica pasăre a zburat într-un suflet până la Magazinul Vrăjitorilor și l-a găsit exact la timp pe viteaz.
Când a deschis el scrisoarea și a văzut mărgăritarul, nu mai putea de bucurie, a cumpărat un cal, o sabie și un furtun.
După ce a stins flăcările balaurului cu furtunul, a alergat pe cal în jurul monstrului și i-a tăiat capul. Tot atunci, i-a văzut și pe hoți, numai că de data aceasta nu s-a mai lăsat păcălit. I-a închis pentru totdeauna, să nu mai păcălească pe alții.
Iar Făt-Frumos și Ileana Cosânzeana s-au căsătorit și au trăit fericiți 1000 de ani.
Doamna a apreciat așa de tare povestea, a râs cu poftă, încât i-a pus chiar un 10 cu felicitări.
Dar Ionuț e ambițios și mai vrea ceva. Vrea să găsească răspunsul la întrebarea : „De ce se emoționează așa de tare lampa de pe birou, în fiecare seară, de câte ori o aprinde?”


Mie mi-au dat lacrimile, ca oricărei mame sau ca oricărei femei iubitoare de copii.
Sincer, eu n-am știut ce să-i răspund lui Ionuț, așa că m-am gândit să mă duc direct la sursă: adică i-am luat interviu unei lămpi, să văd ce spune ea. Numai că n-a fost tocmai ușor, a trebuit să o conving că noi jurnaliștii nu suntem oameni, ci niște observatori ai lor și că eu aș putea să îi imbunătățesc situația. Despre asta, mă mai gândesc, despre interviu, vă las să decideți dacă a meritat efortul.


II. Răspunsul lămpii

-Ãăăăă... hăăăă... Mi-e somn! N-am dormit toată noaptea. Sunt atât de obosită... Ãsta-i programul meu: dorm ziua și muncesc noaptea, lucrez în tură. Rolul meu este să-i veghez pe alții să le fac lumină și să nu-i las să adoarmă.
Prin lumina mea, oamenii privesc totul: fără ea, lumea n-ar avea perspectivă. Din ce unghi să privească, dacă nu văd nimic? Dar eu îmi fac datoria cu discreție, fără să mă laud, îmi ofer razele cui mi le cere. E suficient să apese pe buton.
Numai că, uneori am și eu nervii mei, mai ales când nu sunt băgată în seamă! De-asta, uneori, îmi pălește ochiul de nervoasă ce sunt. Mi se încălzește cristalinul-filament și atunci: „Poc!”, ochiul plesnește sau se face negru. Dar omul mai are de rezervă, îl înlocuiește, după care mă aprinde iar. Bineînțeles că uită din nou de mine, dar măcar am atras atenția. Ochiul meu e interesant, e făcut dintr-un material tare, dar transparent ca apa. Bine că nu e apă, că altfel trebuia să tremur din toate șuruburile. Răceam și făceam junghiuri de scurt-circuit. C-așa e apa: vrea numai să mă strice!
Dar să revin la ochi: omul îi spune bec, iar materialul din care e făcut se numește sticlă. Are o formă lunguiață de pară și se îngălbenește tot la datorie. Doar seamănă cu mine! E volt din volții mei, putere din puterea mea!
Când sunt băgată în priză, simt așa, o fierbințeală, care îmi și curge prin toate firele, e ca în dragoste: că doar din dragoste fac toate astea, nu? Altfel îmi alegeam și eu o altă meserie: mă făceam televizor!
Totuși, eu mai sunt apreciată. Își mai aduc aminte de mine, că mă văd! Dar biata aplice: lipită de un perete, nu se uită nimeni la ea. Și e atât de imobilă!
Deși nu pare, eu sunt soarele camerei! Omul se învârtește în jurul meu ca să nu mai bâjbâie. Sunt atât de importantă pentru că îmi place discreția și nici nu-mi place să mă laud cu lumina mea ca lustra și aplicele. Nu scrie în Biblie? Cel care vrea să conducă se va smeri, iar cel smerit va conduce. Eu stau mai tot timpul cu capul plecat. Dar, cu toate astea, nu sunt fixă, ci independentă: stau unde e nevoie de mine!
Însă biata lustră plătește cam scump pentru o singură greșeală! Stă suspendată în mijlocul camerei cu capul în jos. Mie mi-ar veni rău. Ba uneori, dacă e puțin vânt sau o atinge cineva se mai și clatină, îi e frică și ei să nu cadă, săraca! Ea are mai multe becuri, nu doar unul, iar omul o comandă după cum vrea. Are o telecomandă numită întrerupător și apasă pe ea ca să-i dea ordin: să aprindă doar un bec sau mai multe, după preferință. Iar dacă sunt copiii, ah, nesuferiții... Le sting și le aprind atât de des, de numai biata lustră știe.
Dar dacă n-am fi noi, lămpile, aplicele, lustrele ar mai scrie vreun geniu ceva? Ar mai scrie vreun ilustru vreun rând? Degeaba se bate în piept Cumătra Cafea că ea îi ține de veghe, degeaba mai vine și madam Noapte cu ifose de consilier educativ. ( Ea se bazează pe vorba omului că „noaptea e un sfetnic bun”.) Aiurea! Dacă n-ar fi lumină, și-ar uita ideile și l-ar apuca somnul. Așa apelează repede la noi să le noteze. Noi suntem lux.
Înainte era verișoara Lumânare. Ea chiar că avea viață scurtă: se consuma, drăguța, că din frumoasă și zveltă se transforma într-o piticanie urâtă și groasă. Numai într-o noapte! Iar omul, nerecunoscătorul, o lua și o arunca la gunoi. Asta nu îmi place! Dar probabil că nici ea nu voia să se plece în fața lui și dădea, e drept, cam puțină lumină, însă, vă rog, puțin respect!
Eu nu mi-aș da viața pentru om. Chiar dacă și eu ard când îmi dă atenție, radiez toată! Asta e moștenirea noastră de familie, a corpurilor de iluminat: suntem foarte calde și foarte sensibile. Cel putin de mine pot să vorbesc, mă încălzesc tare de tot! Eh, mă bucur că nu sunt inutilă, nu mi-ar plăcea să fiu aruncată la gunoi! Brrr!... Nici nu vreau să mă gândesc când o să ies la pensie... Dar, ce să-i faci! Așa e dragostea, îndelung răbdătoare. Eu îmi fac datoria în continuare, cât pot de bine!
Îmi pare rău doar că omul își aduce aminte de sentimentele mele cam rar, când mă enervez sau când sufăr de vreun junghi de scurt-circuitare.
Vai, dar cât e ceasul! Trebuie să mă culc, că diseară iar ard wații în mine. Mai vorbim atunci, când mă aprind din nou. O să comunicăm prin Morse, ca să nu-l deranjez pe om când scrie: electron, linie, electron, linie, ăsta o să fie semnalul, ca să știți! Acum, noapte bună!



Dar nu știu ce să fac, să-i trimit sau nu răspunsul acesta lui Ionuț? Am nevoie de un sfat și am să vă rog pe dumneavoastră să mi-l dați..
V-aș lăsa adresa mea de acasă, să-mi scrieți scrisori, dar din motive de securitate, n-am să vă dau decât adresa de email: ciudatica@am_dat_in_mintea_copiilor.ro.