Alergau trupurile pe stradă, toate în aceeași direcție.
Văzute din avion, alcătuiau o săgeată târâtoare. Atâta grabă și atâta nesaț pentru a merge unde se împărțea acel soi de lumină care avea să le oglindească fidel interioarele încât se roteau în inerție ca amețite de vreo băutură tare care le luase mințile.
Dar ce să știe ele, trupurile, bietele..
În nestatornicia lor și-n viteza de a bătători pământul cu tălpile nude niciun trup nu stătuse locului să termine de observat un alt trup.... n-ar fi avut când. trebuia să ajungă! timpul le intra în piele precum o căldură grea în arșița verii... trebuia să ajungă!
Timp materializat în de toate era din belșug în jurul trupurilor dar îl călcau când bătătoreau pământul cu picioarele, îl amețeau când se învârteau în spirală, îl beau la micul dejun ca pe portocaliu fraged la pahar ori îl sufocau pe sub pernă și pe sub vise.
Si nu mai era timp nici cât să mai respire o singură dată....

și mai respirau o dată.

și atunci începeau a purcede care încotro, haotic și totuși paradoxal de organizat ca într-un lagăr al incertitudinilor. și nu se mai terminau de văzut.
Doar din avion li se zăreau dorințele și spaimele și fericirile toate. doar din avion li se vedea exact centrul inimii. doar de la distanța aceea impersonală în care este cu putință chiar și metamorfoza spațiului în timp, doar de la un an depărtare li se simțeau trupurile... trupurile fără creștet.
... și ele nu văzuseră.

și într-o muțenie surdă curgeau în șuvoaie la vale trupurile spre centrul universului. acolo unde se disloca întunericul din noapte și alunecau zilele consecutiv în valuri de lumină încât n-ar fi fost vad care să le adăpostească toate neliniștile atâtor fărâme de viață. Se dispersau pe stradă în cercuri împrăștiind mâini pe care n-avea cine să le prindă....
fără capete nu erau ochi.
Lumina promisă le imprima o gonire latentă și continuă înăuntrul unui contur de săgeată.

...săgeata indica pururea un punct luminos- iluziile, fericirile văzute din avion-. când ajungea la o secundă depărtare de lumină se întorcea de unde pornise și astfel se înstrăinau în cavalcada ciclului monoton repetitiv.... se îndepărtau nevoit de lumina de la capătul incertitudinilor dintr-o ingenuă inconștiență.
mulțimea nu o recunoștea sau nu avea timp.

în fuga asta nimeni nu i-ar fi cedat secunda necesară luminii...
fără timp și fără ochi nimeni nu o va fi știut.