Macii roșii ai speranței

Capitolul IV

Conform unui program devenit deja o permanență cotidiană, în dimineața următoare m-a vizitat doctorul Pavel, însoțit ca de obicei de Sora șefă și de un alt doctor pe care nu-l mai văzusem până atunci.
- Bună dimineața! Cum se mai simte astăzi "oaspetele" nostru? mi se adresă pe același ton familiar, ton cu ajutorul căruia reușea să stabilească cu cei din jurul său o relație relaxantă de apropiere.
- Nici atât de bine, cât mi-aș dori eu, dar nici atât de rău pe cât și-ar dori dușmanii...în eventualitatea că îi am.
- Dușmani avem cu toții, dragul meu, iar cine nu-i are încă, face cumva rost de ei. Apoi, dacă stau bine să mă gândesc, ce viață ar fi aceea în care să nu te poți "bucura" de atențiile "gingașe" ale acestei categorii, descendenți confirmați ai biblicului Cain?
- Iertați-mă, dar am să vă contrazic în această privință.
Dușmănia naște ură și invidie, chestii deloc plăcute, pentru a putea să fie suportate de cineva cu inima ușoară.
- Eh, dragă! Câte nu s-ar putea spune pe marginea acetui subiect?! Uneori sunt tentat să admit valabilitatea acelui dicton care zice: "Omul fără dușmani, nu face nici doi bani." Asta nu din cauză că le-aș simți lipsa, dar vezi, dușmanii te vorbesc și e lucru mare să te vorbească cineva, căci asta înseamnă că prezinți interes. Când nimeni nu mai vorbește de tine, nici de rău, dar nici de bine; atunci, chiar este rău, căci se pare că deja ai murit. Dar să lăsăm filozofia în seama filozofilor, iar noi să ne întoarcem la oile noastre, continuă el după o scurtă pauză.
Domnul acesta, zise, făcând un gest indicativ către noul venit, este doctorul Andrei și se ocupă în mod particular de persoanele lovite de anumite disfuncții cerebrale. I-am propus și spre marea mea satisfacție, a acceptat să-și pună cunoștințele la dispoziția pacienților spitalului nostru.
- Mi-aș fi dorit din tot sufletul, să vă fi putut cunoaște în circumstanțe diferite de cea actuală, am zis, adresându-mă doctorului Andrei.
- Eu v-am cunoscut deja, pentru că nu am pierdut decât puține dintre concertele dirijate de dumneavoastră, a replicat doctorul.
- Mă bucur și sper că repertoriul nu va dezamăgit.
- Nu! nici gând! Îmi amintesc de ultimul spectacol când v-am văzut la pupitru, înainte să aveți acest nenorocit accident. A fost "Romeo și Julietta" de Berlioz. Am ascultat-o și în alte interpretări, însă mărturisesc, chiar cu riscul că asta ar putea să semene a lipsă de obiectivitate- ceea ce nu este cazul- că nici una până atunci, nu mi s-a părut atât de reușită.
- Mulțumesc pentru aprecieri, doctore! Din păcate, eu nu-mi mai amintesc nimic. Până mai ieri, nu știam nici cine sunt.
Este adevărat că uneori îmi reamintesc anumite lucruri, însă totul îmi apare asemeni unui fulger, într-o noapte întunecată.
- Eu am să te las în compania doctorului Andrei, căci mai am de vizitat câțiva pacienți- interveni Pavel, fiind se pare mult mai familiarizat cu rolul de vorbitor, decât cu cel de ascultător. Vă aștept în cabinetul meu doctore, ca să-mi comunicați concluziile acestei consultații.
Haide Florența, căci după cum vezi, acești doi domni discută acum despre muzică, iar eu, bietul de mine, sunt totalmente afon. Ne revedem la vizita de seară, tinere! mai adăugă doctorul Pavel și plecă însoțit de Sora șefă.
- Vorbiți-mi despre momentele în care, așa după cum spuneați, apar acele blitzuri de memorie, mă îndemnă doctorul Andrei.
- Au fost puține la număr, din păcate. Cel mai mult mă bucură faptul că mi-am recunoscut copii și soția.
- Ați fost avertizat, înainte de sosirea lor?
- Da, însă i-am recunoscut fără nici o umbră de îndoială.
- Sunteți convins, că dacă i-ați fi văzut întâmplător, fără nici un aviz prealabil, rezultatul ar fi fost același?
- Total convins!
- Acesta este un fapt îmbucurător. Se pare că amnezia dumneavoastră este parțială, astfel că sunt premize serioase care să ne conducă la concluzii pozitive în privința reversibilității fenomenului.
- Uneori doctore, traversez momente în care aș fi parcă mai bucuros, dacă aș rămâne așa pentru totdeauna. La ce-mi vor folosi toate, dacă eu de fapt am ajuns să fiu, doar o jumătate de om?
- La această întrebare, am să vă răspund cu o altă întrebare. Câți dintre cei aparent întregi, nu sunt în realitate, doar jumătăți, iar uneori, nici măcar atât? Ființa umană în alcătuirea ei fizică, nu ar valora mai nimic în absența componentei spirituale.
- Aveți perfectă dreptate doctore, am admis, convins pe deplin de argumentul acestuia.
- Vreau să vă mai întreb ceva, își continuă Andrei șirul întrebărilor. Dormiți bine?
- Da! Suficient de bine.
- Visați?
- Uneori.
- Vă amintiți ceva din visele avute?
- Uneori, da. Uneori, nu.
- Vi se întâmplă să visați același lucru, de mai multe ori?
- Da...cred că da, numai că într-o manieră diversă. Tema este aceeași, însă decorul este schimbat.
- Vreți să-mi povestiți și mie acest vis?
- Desigur!...Visez că sunt într-un loc în care, un obstacol natural...o apă...o prăpastie...un arbore căzut...sau altceva, mă împiedică să trec mai departe. Aud un glas care mă cheamă, iar uneori, și văd persoana respectivă. De fiecare dată este o femeie și chiar dac ă fizic îmi apare diferit, am convingerea că este mama. Neputința de a ajunge la ea, mă aduce în pragul disperării și atunci mă trezesc cu ochii în lacrimi...
Simpla evocare a acestui vis, mi-a produs o stare asemănătoare cu cea a visului însuși. Mi-am simțit ochii umezi, iar în gât mi se proptise un nod care mă sufoca. Chiar și inima parcă-și rărise bătăile, producându-mi o durere greu de suportat.
Observând efectul produs, doctorul se grăbi să intervină, punându-mi o altă întrebare.
- Atunci când vedeți în jurul dumneavoastră un lucru oarecare, vă amintiți cu ușurință denumirea acestuia?
- Uneori, da. De cele mai multe ori însă, trebuie să-mi storc serios creierul, iar dacă se întâmplă să nu-mi reușească, ori renunț, ori ceea ce este și mai rău, mă cuprinde un fel de panică.
- Evenimentele care s-au succedat din momentul revenirii și până acum, vi le reamintiți?
- În cele mai mici amănunte.
- Domnule Enciu, din discuția avută cu dumneavoastră, prevăd că sunt mari șanse ca în scurt timp, pata obscură care împiedică momentan developarea normală a trecutului, se va risipi, așa că totul va reveni la parametrii normali, cel puțin din acest punct de vedere. Vă doresc ca și în rest să se întâmple același lucru. Mă bucur că v-am întâlnit și sper că în scurt timp, ne vom putea revedea în condiții total diferite de cele de acum.
- Vă mulțumesc pentru urare doctore!
Ne-am strâns mâinile, iar el s-a întors și a plecat.
Am rămas din nou singur. Dumnezeule, ce senzație oribilă poate să-ți ofere singurătatea! Þi se pare că te-ai pierdut într-un Univers străin, unde înafara unei tristeți sfâșietoare și a unui torent de gânduri negre, nu mai găsești nici un reper cunoscut. În orice direcție te-ai îndrepta, te întâmpină doar ziduri reci, care-ți obturează contactul cu lumea reală din spatele acestora; acolo unde viața se desfășoară după canoanele relativei normalități cotidiene. Îți simți timplele explodând sub presiunea gândurilor care ți se transformă în urlete disperate, pe care înafara ta nu le poate auzi nimeni. Te zbați inutil, între valurile unei mări agitate, care te acoperă cu o frecvență sufocantă și unde, caracatițe monstruoase își înfășoară împrejuru-ți tentaculele sinuoase și reci, paralizându-ți încet dar sigur orice inițiativă. Ești dezarmat și vulnerabil în fața unui dușman pe care nici măcar nu-ți trece prin minte cum ai putea să-l înfrunți și cu atât mai puțin, să-l și biruiești.
Ca să scap din mrejele acestei veritabile pânze de păianjen, am deschis radioul și am căutat pe scală, până când am descoperit un post care transmitea o muzică cu ritmuri alerte, care a reușit în scurt timp să mă facă să-mi revin din acea stare nenorocită. Ce dar minunat a făcut Dumnezeu oamenilor, atunci când le-a dezvăluit taina cuprinsă în vraja sunetelor reunite în armonii?!...
Ușor, ușor, toate cele ce mă înconjurau, au căpătat contururi luminoase, iar gândurile și-au pierdut și ele din intensitatea dureroasă.
- Bună, Virgile!
Am tresărit instinctiv, pentru că transportat în lumea relaxantă a muzicii, n-am sesizat prezența Teodorei, până în momentul în care mi s-a adresat.
- Îmi pare bine că azi te găsesc într-o stare de bună dispoziție.
- Dacă ai fi venit cu vreo jumătate de oră mai înainte, sunt sigur că n-ai fi putut să spui același lucru.
- Atunci, mă bucur că am întârziat! Cum stai cu pofta de mâncare?
- De ce mă întrebi?
- Pentru că...Lăsă o scurtă pauză de suspans. Þi s-a modificat regimul alimentar.
- Să nu-mi spui că mi-ai adus caviar și șampanie!? am aruncat eu provocarea imposibilă.
- Nici chiar așa! mi-a tăiat ea din entuziasmul de circumstanta, chicotind ștrengărește.
- Atunci, eu renunț să mai ghicesc. Aștept să-mi fie dezvălui misterul.
- Ei bine, începu ea rar, angrenându-se în jocul inițiat de mine. Începând de astăzi...ai voie...să mănânci...carne!!!
Deocamdată, numai de pasăre, preciză pe un ton mai moale.
- Bună și asta! Mă cam săturasem de supe insipide, cartofi prăjiți, fără sare și iaurturi degresate.
- Ce să facem?! Este cunoscut faptul că mâncarea de prin spitale, nu-i tocmai cea care se poate înscrie în mod frecvent pe lista de preferințe culinare ale unui om normal.
Am auzit că te-ai bucurat în fine de vizita familiei, schimbă subiectul Teodora.
- Îhî, am confirmat monosilabic.
- Doar, îhî?! păru ea sincer nedumerită. Nu știu de ce, dar nu-mi pari deloc entuziasmat, pe cât mă așteptam să fii.
- M-am bucurat că mi-am văzut copii.
- Dar soția?!...Ori ea n-a venit??!!
- Ba da, m-a bucurat și vizita ei, am adăugat pe un ton lipsit de convingere.
- Din felul cum o spui, nu prea pare să fie chiar așa. Dar mă rog, poate mă înșel eu...
- Ca să fiu sincer, mă așteptam la un altfel de comportament din partea ei. Păcat că cel mai adesea, nu suntem tratați de cei din jurul nostru, așa după cum ne așteptăm, am continuat cu amărăciune în glas, reamintindu-mi modul prea puțin plăcut în care decursese întâlnirea cu Laura.
- În viață, este mai bine să nu ne facem iluzii și nici planuri anticipate, pentru că atunci când realitatea este diversă de acestea, dezamăgirea este cu mult mai greu de suportat.
- Adevărul este, că nu mi-am făcut nici planuri și nici iluzii, asta din cauză că nu știam dacă măcar voi fi în stare să-i recunosc.
- Hai!... Lasă!...Ia și mănâncă! De când stăm la taclale, cred că s-a răcit ceaiul, schimbă din nou vorba, înțelegând că subiectul respectiv mă întristase.
Am mâncat în liniște, timp în care Teo a plecat să ducă mâncare și altor pacienți. Când s-a întors, eu tocmai terminasem. A luat tava din fața mea și după ce a așezat-o pe măsuța portabilă, mi-a reașezat perna sub cap, a întins atât cât a putut și așternutul, apoi m-a ajutat să-mi recapăt poziția inițială. Atingerea mâinilor, a șuvițelor de păr, cât și parfumul fin care se împrăștia discret împrejuru-i, m-au tulburat într-un mod straniu, neașteptat.
Mi-am simțit corpul scuturat de un fior irepresibil.
"De ce oare atunci când Laura m-a sărutat, mi s-a părut că ating un sloi de gheață, iar simpla atingere a acestei femei, m-a răscolit atât de profund?!" Iată ce întrebare delicată își aflase un ultim sălaș, în mintea mea bântuită de furtuni și fantasme.
Sesizându-mi tulburarea, Teodora m-a privit întrebător, iar în momentul în care ochii noștri s-au întâlnit, am înțeles fără nici o umbră de dubiu, că fuseserăm atinși fără să ne dăm seama, în egală măsură de săgețile neastâmpăratului Cupidon.
Nu știu cât timp a durat această conversație mută a inimilor noastre, știu doar că la final, ea s-a aplecat asupră-mi și m-a sărutat. A fost un sărut scurt, dar încărcat de o tandrețe și o căldură, care mi-au făcut inima
să-mi cânte în piept o simfonie cu acorduri divine, simfonie pe care sunt sigur că nu o mai auzisem niciodată în această viață. Tulburată din cauza acestei întorsături neprevăzute, Teodora s-a precipitat către ieșire, fără să mai rostească nici un cuvânt, rușinată parcă de această revelare necontrolată a sentimentelor. Oricum, după aceasta, orice vorbă, cred că ar fi fost de prisos.
Rămăsesem din nou singur, numai că de această dată, senzația apăsătoare de mai înainte, fusese înlocuită de o alta, care parcă mă făcea să zbor, dincolo de nori.
Momentul în care, acel sărut electrizant a făcut ca inima să-mi bată într-un ritm nou, neașteptat și necunoscut, îmi revenea în memorie cu frecvența unui metronom, ca și când în mintea mea s-ar fi derulat un film cu încetinitorul, fotogramă după fotogramă; fiecare dintre acestea cuprinzând mereu aceeași scenă. La un moment dat însă, printre toate acestea, s-a strecurat sinuos ca un șarpe otrăvitor, un gând care mi-a demolat cu o brutalitate crudă, castelul de vis pe care imaginația mea reușise să-l construiască, cu o ușurință debordantă.
"Ce drept aveam eu, un bărbat căsătorit, să aspir la dragostea unei alte femei, atât timp cât în mod normal, ar fi trebuit ca acest sentiment, să aibă doar un singur subiect asupra căruia să se îndrepte, iar acesta era Laura, soția mea și mama copiilor mei?"
Cât de ușor suntem aruncați de valurile destinului, de pe culmea luminoasă a extazului, în hăul întunecat al agoniei?
Ca și când doar atât nu ar fi fost suficient ca să mă readucă la realitatea crudă, un alt gând mi-a invadat creierul, lovind sălbatic, ca un ciocan inconștient cu o tenacitate diabolică, chiar și în ruinele acelui castel imaginar.
"Eu sunt un biet paralitic, o jumătate de om și o povară indezirabilă pentru cei din jur. Cât de ingenuu am putut să fiu, ca să-mi închipui că un simplu gest, dictat poate numai de compasiune pentru situația mea, ar putea să reprezinte un semn real de iubire? Și apoi, chiar dacă nu ar fi fost așa. Ce drept aveam să cer cuiva să-și lege destinul de al meu, când acest lucru ar fi echivalat cu o condamnare permanentă la a trage după sine până la capătul zilelor, asemeni unui ocnaș, "ghiuleaua umană" care devenisem eu?"
Dintr-o dată, mi-am văzut viitorul zugrăvit în cele mai sumbre culori." Ce aveam să fac după ieșirea din spital? Chiar admițând că pronosticul doctorului Andrei s-ar fi adeverit și memoria mi-ar fi revenit integral, tot nu ar fi fost mare lucru. Nu voi mai putea dirija niciodată. NICIODATÃ!... NICIODATÃ!... NICIODATÃ!..."
Acest cuvânt îmi răsuna în creier, asemeni unei sentințe irevocabile. Voi fi doar un invalid într-un scaun cu rotile, urmărit de privirile indiferente sau compătimitoare ale celorlalți. Chiar și cele mai banale lucruri, pentru mine vor constitui permanent, probe de o duritate inimaginabilă. "Dumnezeule! De ce a trebuit oare să plătesc un asemenea preț zilelor pe care mi le-ai dat?! Mai bine aș fi încheiat conturile cu viața, pe loc, în acel accident! Un asemenea deznodământ ar fi produs pe moment durere și regrete în sufletele celor rămași, dar mai apoi, trecerea timpului, ar fi adus cu sine uitarea, leacul care vindecă încet dar sigur, chiar și rănile cele mai adânci.
Gândul mi s-a îndreptat apoi și la copii. "Poate că doar pentru ei, moartea mea ar fi putut să fie o lovitură ireparabilă. Așa, măcar mai pot să-i ajut cu un sfat și o vorbă bună în momentele critice, momente pe care din nefericire viața nu se sfiește să le scoată în calea orișicui" În afara lor, nu prea vedeam pentru cine, dispariția mea ar fi putut constitui, o dramă insurmontabilă. Frații și surorile au familiile și preocupările lor, astfel că lipsa mea ar trece inobservată în cel mai scurt timp. Laura este încă tânără, așa că problema refacerii vieții alături de un alt bărbat, nu ar fi nici în cazul ei, o chestiune insolubilă. Părinți nu mai aveam, astfel că în definitiv cine s-ar fi oprit să-mi plângă neconsolat lângă mormânt?
Oricum, într-un final, toți ajungem acolo.