Cu o mână țintind apusul am copt o suburbie în căpșorul meu fierbinte. I-am spus să stea cuminte până găsesc un bandaj sigur pentru conservare cât mai igienică, secolul douăzecișiunu știți e plin de surprize – cine știe ce se mai naște?!
M-a așteptat cuminte , dar imediat ce am ajuns la fața locului mi s-a părut că lucrurile nu stau tocmai bine, așa că am aranjat un pic bolta vopsită cu un albastru spălăcit spre verde să se despartă cumva de pământul care avea aceeași culoare, dar tot nu era bine.
Am udat plantele și au crescut chiar câteva buruieni pe la margini...mi-am făcut de lucru mi-am zis. Oricum totul era anapoda și m-am gândit că trebuie să o iau de la capăt. Problemă = care dracu e capătu? O.K. Să o luăm pas cu pas. Asta e o suburbie. Ce fel de suburbie?De unde, a cui? Să spunem că e vorba de o suburbie londobirmaneză (sună elegant) Neeeh! Suburbie... mastodontă (prea preistoric), Suburbie havaneză (de la trabucuri). Cred că merge. Buuuuuun.
Suburbia asta aparaține de orașul Memento,care este capitala statului Scuf (n.r. Nirvana). Mai departe. Suntem în mijlocul unui război pentru pace între cruciații atei.(se poate mai paradoxal de atât?!)
Eroul nostru este un funcționar public nemulțumit de nopțile în are el vrea să facă ore suplimentare însă, cum firma lui se situează deasupra unui spital de urgență amenajat provizoriu pentru războiul în cauză, funcționarul nostru nu se poate concentra. El se sacrifică în fiecare zi pentru slujba lui pentru că, după o întâmplre groaznică și-a zis: Dacă tot am probleme cu hemoroizii și prostata din cauza nenorocitei mele de slujbă, atunci, ce naiba, măcar să duc porcăria asta până la capăt.
Omul nostru poate fi recunoscut după ochelarii în formă de cepe și după mirosul specific de ceapă bineînțeles și după chelia care i s-a extins în ultimii ani pe tot corpul. Din cauze necunoscute nici lui, nevasta l-a lăsat cu cei cinci copii într-o zi noroasă de septembrie. Tot din cauze necunoscute copiii au plecat rând pe rând odată ce au atins vârsta de 16 ani, cât avea cel mare când a plecat. El și-a zis atunci: De ce să-mi fac griji când am nenoroita asta de slujbă care îmi mănâncă zilele deja îndeajuns de mult ca să mai rămână și pentru niște plozi mucoși și nerecunoscători.
Bineînțeles că funcționarii publici din suburbii sunt niște nimeni, dar el, omul nostru era și mai și...Fiind foarte irascibil în ultimul timp, nimeniul, cheliosul, puturosul, s-a apucat să făurească un plan secret de oprire a cruciaților atei. Dar era mult mai greu decât își imagina.
Păi avem de-a face aici cu niște indivizi care nu cred în nimic și care se bat pentru un paradox –se zbat pentru că singurul lucru în care cred cu adevărat este în ei înșiși: zeitățile carnale, palpabile, de nezdruncinat nu cine știe ce porcării de icoane sau biserici sau tămâi. Cum să-i oprească? Ce poate face un om care nu crede în nici un fel de Dumnezeu dar nici în sine însuși pentru a-și salva concentrarea și slujba.
Și cum stătea el aplecat peste formulare și cereri încercând să le arhiveze, agasat de zgomotul infernal de afară... îl trăzni o idee: ce-ar fi... dacă...stai că o aveam, ah mi-a scăpat. Ok nu l-a trăznit nici o idee dar era din ce în ce mai nervos, stresat, iritat, un balon cu apă care intenționează să explodeze când te aștepți mai puțin.
Odată pornită, miraculoasa idee i s-a prins printre fibrele de zahăr ars: Singura modalitate, de fapt, singurele două modalități sunt următoarele: ori îi fac pe toți să creadă în ceva, numai să fie același lucru, sau îi pot face să fie ca mine, nimeni, sau mai rău decât mine....dacă se poate. Ideea era genială însă e nevoie de mult tupeu, ceea ce renegatul nostru nu avea. Deci singura șansă a omulețului era să acționeze din umbră, apoi să iasă la suprafață și să preia controlul.

* * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * *

Cineva deșira un ghem de la capătul unui coridor de fier, în formă de cutie dreptunghiulară. Cineva scria cu ața de pe ghemul deșirat cu o rapiditate supraumană. La capătul celălalt un alt ghem îi dicta, ținând isonul.
Omulețul nostru picta pe o centrală electrică pe care scria sugestiv: „Pericol de electrocutare!” Nu era nici noapte nici zi de zi.. Semnul exclamării i se păruse puțin cam șters și într-o încercare disperată de a face o faptă bună un funcționar public chelios și puturos, întorcându-se după o zi grea de lucru, s-a pus pe treabă cu un marker furat de pe birou. Ãsta era lucrul care-l sâcâia cel mai mult când se întorcea și după câteva luni de gândire s-a hotărât să-l rezolve, așa cum se hotărâse cu câteva zile în urmă să pună capăt războiului.
Între timp cete, turme întregi de cetățeni avalanșau străzile zornăind în cutii de metal și alte gunoaie nebiodegradabile. Fiecare striga o lozincă ce lui i se părea plauzibilă, ficare avea o altă doleanță de la o conducere care dormea demult în gropile comune de la marginea suburbiei.
O femeie stătea ghemuită într-un colț, printre tomberoane (ca în filmele americane), legănându-se în toate părțile (nici măcar nu menținea un ritm, probabil că era afoană), așteptând un apocalips biblic uitat din 2000. Bolborosea printre dinții spurcați o incantație din cine știe ce facsimil de carte de rugăciuni.
Fiind în spiritul crăciunului sau a paștelui sau cine știe ce spirit de bun samaritean îl trăznise în ziua aceea pe cheliosul nostru, se apropie de femeie din două motive: să se acsundă de cutremurul uman ce se propia din ce în ce și să încerce să deslușească pledoaria potopului din gura nenorocitei.
Ajuns cu greu la destinație, transparentul funcționar își aplecă ușor urechea înspre gura femeii pentru a putea despărți sunetele asurzitoare din jur de zumnzăitul ei.
Suburbia se crăpa ca o nucă putrezită – atât de simplu! Atât de fragilă și totuși odată era...
„Am văzut un înger în togă șifonată, și-a aprins o țigară și la jumate a aruncat-o, avea flori în păr, o omidă cu sferturi de aripi îl însoțea țanțoșă, avea scoici la brâu și ochelari cu ramă de plastic și se oprea în dreptul vitrinelor să se admire.”
Rămase așteptând continuarea și cum ea nu mai venea, omulețul își luă borseta de pe asfaltul ud, se îndreptă de spate și porni spre apartamentul lui în paragină de pe strada Mecca. La colț însă își dădu seama că e urmărit, fiind un mare fan al filmelor polițiste de doi bani.
„Am tăiat legătura cu viermele din măr l-am închis în scorbură de-atunci nu mai am idei le-am spălat de păcate și s-au dus de tot săracele cine știe pe unde umblă în capul cui sforăie și clocotesc”. Omulețul se întoarse către umbra pe care o călca în picioare. La următorul colț, după o sforțare de zeu, se întoarse din nou ca să afle că avea halucinațiii.

* * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * *

Omulețul nostru era un ucigaș profesionist în serie al orelor de după lucru. Mânca semințe de dovleac făurind planuri mărețe (cina micilor campioni ai plictiselii). Rumega așa ore în șir cu pauze de apă.
Din depăratre se auzeau pași mărunți și umezi într-un marș evadat din glaciațiune. O voce răsuna ca dintr-o boxă expusă-n geam lângă ghivece. O voce netă, descompusă totuși de inflexiunile falice dintr-o armată. Mercenari își zise, golani fără altă ocupație, las că le arăt eu lor.
Ieși la fereastră și fu izbit instantaneu de zgomotul asurzitor de-afară. Campanie eterică, nimic nou, își zise.
„Am văzut cândva un film cu Horus care se sculase din morți cu tot cu piramidă pentru a-și pune capăt eternității cu demnitate și urmași. Ei bine noi suntem Horus întrupați în gunoaiele unei suburbii. Îmbrățișați-ne sau renegați-vă în continuare. Am păscut destul din ordine acum epoca anarhiei divine se aporpie.”
Încă plutea în lumină un aer moleșit de lună de toamnă și cetățenilor li se citea pe față plictiseala.
Dintr-o personalitate uitată în cine știe ce mansardă din copilărie un funcționar public ieșit la fereastră, trezit din monotonia lui, agasat de gălăgie, striga în neștire în fața armatei care-l privea cu păreri împărțite: de rău, de furie, de dispreț, de uimire, etc.
Comandantul sau ce grad o fi avut (fiind anarhici nu se știe) ridicase o mână în semn de „stop” către armata sa pestriță (care sună mai degrabă ca o pasăre mare șu urâtă).
În timp ce se chinuia să-și pună mărețul plan în aplicare, omulețul nostru chelios avea câteva nelămuriri: Oare au fost antrenați? Câți sunt? Se pot urca pe bloc? Mă văd sau ceva de pe bloc le-a atras atenția și acum, de fapt, privesc într-acolo și eu am un coșmar cumplit_!...
Un vânt galben hepatic îi străbătea scalpul dar trăncănea una-ntr-una, fără voie,. Mărețul plan prindea contur neintenționat la momentul potrivit.
Omulețul e un animăluț paradoxal, păros, cu un dințișor de lapte ieșin-du-i dintr-o parte a gurii, încercând să silabisească primele sunete contradictorii.
Motivele s-au descărcat. Planurile s-au deșirat din ghemul încă plin. Urmează ștampila, semnătura, catalogarea apoi arhivarea și prăfuirea.