Crezu de cuviință, că ar trebui totuși să doarmă dar se temu să o facă. Cel puțin pentru moment…Asta, din cauza ideii obsedante ce i se îngrosă undeva în creier, ca o tumoră în plină formare. Se temea că întunericul o va îngloba laolaltă cu apasarea aceea rece, o va lua în gheare, la fel cum o făcuse și în alte nopți. Simți răceala aceea cronică a lunii intrând pe fereastră și străbătându-i întreg corpul pe șira spinării.
Își roti ochii de un albastru șters, ca niște mărgele azur-sidef spălate de valurile marii, măsurând întreaga încăpere. Nu era mare, un pat din lemn de cireș, primit de la bunicul ei, o masă cumpărată de la un târg de vechituri și două scaune așezate dezordonat, ca și cum cineva le-ar fi abandonat în grabă, trântindu-le. O oglindă mare împartea tăblia patului în două jumătăți simetrice, frumos încadrată într-o ramă suflată în aur. Părea că si oglinda accea rotundă adâncea acel aer de mister pe care îl simțeai încă din prima clipă când călcai pragul camerei.
Instinctiv, își lăsă capul să cadă pe spate. Apoi își frecă mâinile să se încălzească. Lampa împrastia ciudate motive artistice pe tavan și pe săracăciosul ei mobiler, pe podea, din vopseaua căreia se reflecta și mai straniu în toate direcțiile lumini măiestoase, ca niște licurici diafani.
Se vârâ sub plapumă până la piept, asemeni unui copil de zece ani, ce așteapta să vină maică-sa, să-i stingă lumina și încercă să stea așa, liniștită, cu gândurile ei. Măcar de-ar fi putut reusi, de astă dată. Gura îi căzu într-un zâmbet amar, nelalocul lui și clipi rar ochind poza aceea zrențuită din micul tablou, undeva în dreptul mesei. Privirea sa abătută păru a se înviora dintr-o dată. Dar nu fu deloc așa. Era doar un zvâcnet a ceva. Și nimic mai mult.
Așteptă.
Poate pe el. Parcă și-l imagina: chipul rotofiu, cu trăsături sobre, nasul său coroiat, într-un colț, dar nu fu el. Doar o umbră insignifiantă aruncată de insectele ce se jucau poznașe în lumina confuză a lămpii. Dacă ar fi fost el, ar fi deschis ușa încet, să n-o trezească cumva. L-ar fi auzit călcând domol pe podeaua cojită, scârțâind ritmic la fiecare pas. Ar fi privit-o țintuit câteva secunde sub lumina aceea trepidantă, ca o nebuloasă și apoi ar fi sărutat-o pe frunte, cu căldura, dar nu se întâmplă așa. Se așeză pe o parte și închise ochii, frământându-se. Știa că nici astă seară nu avea să vină, dar o parte din ea speră prostește să se întample ceva, cumva, un miracol…
Vântul șuieră puternic în ușa, ce scânci din toate balamalele. Se trezi brusc, de fapt, nici nu dormi, îl așteptă pe el…Fixă doar acea ușa pătată. Cum se scurseră lunile, una, două, trei…Chipul îi păli, îngălbenindu-se. Ochii se crispară într-o accentuată stare de rău, rău ce își găsea sursa undeva, în spatele ușii. Rău generat de el, sau mai bine zis, de lipsa lui.
El era acolo, undeva, departe. Și el, ca și ea, privea ușa, așteptând ca cineva să o deschidă…