Jocul il captivase. Pana atunci se simtise singur, fara scop. Acum stia exact ceea ce vrea: trebuie sa termine jocul, trebuie sa invinga! Capcana dupa capcana, monstru dupa monstru, nivel dupa nivel! Nimic nu-l inspaimanta, nimic nu-l opreste!

Simtea dinainte ce avea sa se petreaca, mirosea toate pericolele si reactiile nu-l tradau. Era imbatabil.

Ajunse in curand la ultimul nivel. Inca putin si totul avea sa se sfarseasca. Ultima poarta! Cheia o avea de mult. Se indrepta cu pasi siguri catre ea: unu, doi, trei... Se opri. Realiza in acea clipa ca o data terminat jocul, se va intoarce in lumea lui, la singuratate... Si in joc era singur, dar in alt mod... se simtise perfect atata timp cat avea un dusman de infruntat, un obstacol de trecut. Acum, toate vor lua sfarsit. Nu trebuia decat sa faca acel ultim pas, unul singur, si totul va fi doar o amintire. Atunci simti ca poate face o alegere: sa se intoarca in lumea lui sau sa continue sa hoinareasca prin labirinturi, in cautare de noi pericole, pe care probabil le evitase... Alegerea a fost simpla: lumea lui, cea reala, e aici, unde este erou.

Se intoarse, arunca cheia si porni in nestire pe culoarele intunecate.

Se plimba de mult, cautand... nu stia prea bine ce trebuia sa gaseasca, trecuse prea mult timp fara sa intalneasca pe cineva. Incepu sa regrete ca distrusese toti monstrii.

Obosi. Isi scoase armele si se aseza alaturi. Nimeni nu-l putea gasi, stia ca si aici ramasese singur. Se intreba daca a facut bine renuntand la lumea de afara in favoarea acesteia noi. "Bine-nteles ca da! Ceva, nu stiu ce, trebuie sa sepetreaca!", se autoincuraja.

Deodata, totul se lumina, peretii ardeau sub flacari. Inchise ochii. Astepta... Simtea inca prin pleoape arsura luminii. Incet, simturile i se topeau. Se simtea privit, dar era prea obosit sa caute... Lesina.

Se trezi cu greu. Deschise ochii incet, de teama ca lumina sa nu-l raneasca din nou. Se convinse ca nu are nici un motiv de teama, totul parea normal. Cu o singura exceptie: nu recunostea camera in care se afla. Era complet diferita fata de tot ceea ce intalnise: ziduri albe, de marmura, de fapt, totul era de marmura: podeaua, coloanele, statuile... Statuile? "Iata ceva nou!", isi zise si se duse sa le studieze.

Refuza cu incapatanare sa priveasca fiinta ce il fixa de mult, inca de la inceputul jocului. Oricum, stia cine este si realiza acum si ce dorea. Privi prima statuie alba, din ochii careia izvorasera doua picaturi cristaline de roua, ca doua lacrimi. Apoi se intoarse in sfarsit si se privi pentru prima oara in ochi: era chiar el... Desi banuise, socul fu mai puternic decat se asteptase. Era acelasi, era el insusi, numai privirea era alta, mult mai salbatica, mai neagra, mai straina. Primul impuls fu sa fuga, dar lacrimile fetei de marmura il arsera dureros.

Isi dadu seama de greseala, de cumplita neintelegere, dar era prea tarziu. Nu mai avea timp: era prizonierul propriului joc si urma sa fie omorat chiar de el insusi, cel ramas afara...