I
Ultima zi de vara... In lumina, prin aer, plutea deja praf de toamna. Cerul tresarea la fiecare respiratie calda, ca de muribund, a verii... iar zidurile innegrite, carora soarele nu le mai dadea deloc din stralucire, se posomorau si mai mult. Din cand in cand cadea cate-o frunza ramasa fara speranta---si fara speranta, de ce sa mai traiesti?---desi nici vantul nu mai avea suflare... era un vant nemiscat...
Iar el astepta pe o banca, cu o liniste ciudata, ca o alungare prea dulce si neasteptata a zbuciumului ce-l purtase intransul toata ziua... Astepta poate fara sa stie durerea ce-avea s-o simta mai tarziu cu numai cateva clipe...
Atat de tacut totul, si totusi n-o auzi apropiindu-se... Stanjenita, trebui ea sa-l trezeasca din visare. Si fericit, dupa un sarut prin care se simtea toamna, dar pe care-l asteptase prea mult ca sa simta acest mic amanunt, incepu sa-i povesteasa despre tacerile castanilor, despre zidurile negre si despre orologiul ce batand ii adusese aminte de ea...
Acestea toate fara s-o priveasca...si cum sa privesti o persoana careia i-ai simtit lipsa atata timp? Cum sa primesti o confruntare intre ceea ce iti aduceai aminte si ceea ce e, cu adevarat? Cu greu, dupa prea mult timp, indrazni sa ridice ochii si sa-i fixeze asupra ochilor ei. Si asta doar ca sa vada luciri de tristete, si dureri neintelese... Ce se intamplase?
--Ioana... de ce taci? Chiar nu ti-a fost dor de mine?
--Ce usor ti-e sa zici asa ceva...
--Usor? Nu inteleg ce e cu tine... E ca si cum ai avea toamna in suflet la tine si nu vrei sa-i dai drumul... Dar poate mi se pare. Spune-mi cum a fost...ca ai fost asa departe...
--A fost... bine...
--...numai bine?
--A fost superb, Mihai. Mihai...
--Da Ioana...
--Stii ca eu nu mai sunt a ta...
--A mea? Nu mai esti a mea? --si simti cum zidul negru, ce nu mai poate primi straluciri ale soarelui, I se muta in suflet...
--Nu face asta mai greu decat e... Mihai... eu plec. Iar...
--Pleci...unde?
--Nu conteaza asta, nu acum... Uite... tine...
--Imi dai inapoi inelul? Dar nu...e al tau... n-are ce cauta la mine...
--Ia-l... nu mai e al meu, asa cum nici tu nu mai ai cum fi...asadar...ia-l...
Mihai il lua, dar numai pentru o secunda, pana acesta, desprinzandu-se usor de mainile amandurora, cazu jos, pe pamantul umed, unde avea sa ramana pierdut pana ce cine stie ce fata singura il va gasi...
--Si acum pleci?
--Vrei sa mai raman?
--De ce vrei sa-mi inapoiezi trecutul? Avand un trecut, pot ramane om...dar tu returnezi trecutul...
--Nu pot sa stau cu tine sa vorbim. Nu acum. Maine imi iau viza...si plec.
--Adica pleci cu-adevarat?
--Da, Mihai, doar nu te-as minti numai ca sa am un motiv... Plec acum. Trebuie sa merg intr-o multime de alte locuri azi. Sa fac si bagaje...Hai, Mihai, sa nu fii trist. Iti va fi mai bine fara mine. Pa...
Pa? Iti va fi mai bine... Si scurt, vara isi dadu duhul. Nu mai rasufla soarele, ci inghetat, ramas fara straluciri, deveni el insusi un zid...Zid umed si rece ce tine cerul departe...




II
--Stop, stop... nu-i bine...
--Ce nu-i bine?
--Pai nu-i bine, tu nu-ti dai seama... In primul si-n primul rand, de ce faci totul asa de siropos?
--Siropos?!
--Scrii ca mine! De ce mai esti narator? Ca sa povestesti asa de fad... Hai, pune-ti mintea la contributie!
--...de ce sunt narator? Dar tu de ce esti autoare? Nu mi-ai ordonat tu---caci nu trebuie sa uitam ca tu imi ordoni!---sa povestesc...sa evoc...sa narez, ma rog, cum mai scrie azi in manualele de romana, o poveste de dragoste? Ei bine, ce e dragostea fara putin sirop?
--Dar nu prea mult...Te rog, te rog... Hai, ia gaseste alt mod de a nara... ca doar ar trebui sa faci asta cel mai bine! Sa narezi. Plus ca tu nu pari sa te bucuri de nici una din atributiile tale. Pai de ce sa poti fi omniprezent si omniscient daca tu nu vrei sa te folosesti lucrurile astea?
--Ia ramai tu la rolul tau de autoare, cu ideile tale cu tot, si nu-mi spune mie ce sa fac! Eu sunt naratorul, nu tu, si de-aia povestesc eu.
--Dar imi calci in picioare ideile! Plus ca n-ai inteles bine deloc! Uite, nu de Ioana si Mihai trebuia sa te legi...
--A, te iei si de personaje acum? Sa stii ca desi sunt obiectiv si narez la persoana a treia tot sunt mai aproape eu de ei decat tine. Asa ca te rog sa nu te iei de vietile lor.
--N-o sa ma iau de viata nimanui. O sa va iau vietile pur si simplu! Uiti ca pot sa fac asta oricand.
--Ei bine, te rog. Fa-o si pe-asta. Oricum, ce viata e aia de narator... povestesti zi dupa zi si nici macar n-ai figura si personalitate si de fapt viata...
--Hai, n-o lua asa... Uite, iti zic mai clar. Ioana si Mihai nu-s personajele mele. Ar trebui sa te legi de altcineva.
--Nu mai spune... de cine, ma rog?
--De fata aia, de pilda.
--Care fata? Singura fata e Ioana...
--Nu... fata aceea...
--N-am povestit de nici o fata...
--Pai tocmai... ar trebui sa povestesti.
--Nu mai inteleg ce vrei de la mine.Pe langa faptul ca ma obligi sa fiu numai si numai o voce, ma mai si hartuiesti asa. De unde sa stiu eu ce idei ai...
--Pai tocmai iti ziceam... ia reciteste...”... cazu jos, pe pamantul umed, unde avea sa ramana pierdut pana ce cine stie ce fata singura il va gasi...”
--Si ce-i cu asta?
--Povesteste despre fata asta.
--Glumesti.
--Deloc. O cheama Iulia si e studenta. Povesteste.
--Cine m-o fi pus sa ma bag in asta... A, da , tu m-ai pus... Rautatea intruchipata... Autoare demonica!
--Nu fii morocanos si suparacios! N-ai dreptul. Asculta-ma pe mine si fii cuminte. Si, pentru numele lui Dumnezeu, incearca sa fii o voce narativa simpatica...
--Usor de zis...
--Hai, la treaba!

III
Era deja a doua saptamana de la inceputul anului si Iulia parea sa nu se dezmeticeasca. Facea aceleasi lungi plimbari prin orasul tomnatec, de care era atat de indragostita--plimbari ce-i umpleau sufletul de-o fericire dulce-amaruie, cusuta pe margini cu melancolii si amintiri, si de care I se parea ca nu se va mai putea desparti vreodata. Castanii uzi, frunzele cazande, ruinele negre, stradutele pe care le redescoperea zilnic, dupa cursuri, ii tineau loc de ganduri si de suflet de cand incepuse toamna.
Saptamana trecuta, pe cand strabatea tacuta orasul, gasise langa o banca un inel mic, de argint, putin murdar de pamant, pe care-l curatase cu grija si-l purta acum, fie ca era zi sau noapte, imaginandu-si mereu cate-o poveste despre cerculetul misterios despre care era sigura ca pastreaza un secret grozav. Cel mai mult ii placea sa creada ca inelul acela gasit apartinea unei alte lumi, cu alti oameni si alt timp si ca prin el se creeaza astfel o legatura aproape ireala...
Iulia isi imagina, de altfel, o multime de lucruri. Marea ei iubire era baiatul ce locuia deasupra apartamentului ei; se indragostise in prima saptamana de cand se mutase, cand nu cunostea pe nimeni si cand tocmai sa intamplase sa fie bolnava. Trebuia sa stea in pat tot timpul, asteptand-o pe Irena, prietena ei cea mai buna, sa treaca pe la ea dupa terminarea cursurilor. Primul lucru care ii placuse la vecinul a carui fata nici nu o vazuse fusese muzica pe care o asculta(cam tare, ce-i drept, incat ajunsese sa nu mai poata asculta propria muzica), pe care n-o mai auzise niciodata si nicaieri dar care o incanta. Stia de la administrator ca tipul de sus e cam de varsta ei(fusese avertizata si asupra muzicii...) si ceruse Irenei sa-i afle numele de pe cutia postala. Afla usor si numarul de telefon al lui Dan(de aceea exista carti de telefon) si intaratata de plictiseala in care-si petrecea diminetile isi lua inima in dinti si il suna. Vocea ii placuse si ajunsesera sa vorbeasca destul de mult. Boala ei tinea insa destul de mult, si cum nu iesea din casa n-avea cum sa-l vada pe “the guy upstairs”. Statea asadar ore intregi intrebandu-se cum arata noul ei prieten... Isi imaginase la un moment dat cum ar fi fost daca el era stranepotul printului-broasca, cel din povestile din copilarie, si se gandea ca in cazul asta, ochii lui trebuiau sa fie foarte mari...Ii placeau ochii mari... Dar trecu repede peste ideea asta, cand incepu sa-si imagineze cum ar fi inceput sa se manifeste genele recesive (evident cele de broasca) deodata si cum s-ar fi trensformat incetul cu-ncetul in bratacian... Ar fi avut macar o mutime de bani (cine nu ar plati sa vada omul broasca?) dar... nu poti crede ca un prieten cu respiratie cutanee poate fi prea grozav...
Dupa ce-i trecuse boala o prinsese o frica inimaginabila de mult-temuta intalnire, asa ca il minti pe Dan un timp spunandu-i ca e plecata... dar inevitabilul se produse cand acesta cobora scarile in timp ce Iulia descuia usa apartamentului.
Dan nu era printul-broasca, si Iulia deveni incet-incet tot mai indragostita de vecinul care se purta insa numai ca un foarte bun amic. Pe langa asta, odata cu revenirea la facultate a Iuliei, cei doi ajunsesera sa vorbeasca mult prea putin, el fiind plecat exact cand se intorcea ea de la cursuri.
Noaptea isi mai dadeau telefoane sau isi puneau muzica unul altuia apropiind casetofonul de tevile caloriferului(orice locuitor de bloc stie ca pe-acolo se aude cel mai bine ce se intampla in casa vecinilor...), tevi care deveneau, uneori, si o buna modalitate de comunicare, atata timp cat tineau amandoi minte codul loviturilor (pe care, in treacat fie spus, ceilalti locatari nu-l cunosteau... in consecinta, mesajele bine ciocanite de cei doi deveneau indescifrabile atunci cand interveneau pensionarii de la parter---Iulia locuia la 1---sau copii familiei de la 3).
Gasirea inelului misterios fusese cea mai interesanta intamplare a Iuliei de cand se sfarsise vacanta. Nu fusese niciodata prea incantata de facultatea la care se ducea numai pentru a-i face fericiti pe parinti. Nu stia ce altceva ar fi ales... asadar era multumita ca are un drum de urmat, oricare ar fi fost acela.
Cand nu petrecea ore in sir cu Irena, Iulia se gandea la Dan, desi nu avea curajul sa-i marturiseasca ca-l iubea din ce in ce mai mult.



IV

--Nu merge, nu merge...
--Ce nu merge?
--N-are nici o finalitate! Ce poveste de dragoste e asta?! Mi-a placut cand ai vorbit despre printul-broasca, a fost interesant, dar de-acum ce-ai sa faci?
--Daca nu ma lasi sa fac, n-o sa fac nimic! O sa ajung sa urasc toti autorii...
--Nu, nu-i bine. Ne mai trebuie un personaj. E clar ca Dan nu-i va fi niciodata iubit Iuliei...poate Irenei, asta s-ar putea, dar iar devenim siroposi si-atunci...
--Si-atunci ce?! Auzi, de ce nu povestesti tu, daca stii asa bine? oricum trebuie sa ma leg de ideile tale, asa ca... te rog...
--Stii ce-o sa facem? O sa intri tu in actiune!
--Ce spui... parca eu eram narator...
--Si de cand nu pot naratorii deveni personaje?
--Pot, dar eu nu...
--Ba tu da... Asa... Te va chema Tudor.
--Nu mai spune... Acum am si nume?
--Ca orice personaj, da...Hai... povesteste... la persoana intai, nu uita...
--Dar cum o sa ma bagi pe mine in povestea asta?!
--A, e usor... esti prieten cu Dan... te-ai fi putut intalni cu Iulia la facultate, dar daca n-ai zis si tu ce facultate e aia... asta e! Esti prietenul printului-broasca, gata! La treaba...
--Si totusi ce caut eu in ....
--Nu ma mai intreba... o sa vezi tu pana la sfarsit, iti promit. Ah, si sa nu uit... stii povestea aia conform careia in proza se impletesc naratiune, descriere si dialog? Dialog...


V

Da... deci, eu sunt Tudor si eram narator dar autoarea asta face ce vrea cu mine, si imi porunceste acum sa ma dezobisnuiesc de a fi doar o voce, o umbra de personalitate(care nici macar nu e a mea, intrucat autoarea m-a creat dupa chipul si asemanarea ei, ca si cum ar fi un zeu--sau, ma rog, o zeita-- la scara pentru Pamantul ce se invarte numai in cartea si gandurile ei...), si sa devin(fara cicatrici, bineinteles) un om intreg, un personaj...

VI
--Lasa prostiile... te rog eu, lasa prostiile... Auzi? Chiar crezi ca sunt un mic zeu? O zeita?
--... E imposibil ce-mi ceri...
--Ei, ai sa vezi tu ca nu-i asa imposibil... ai sa vezi...
--Ceva-mi zice ca tu stii deja ce va fi...
--Mais, c’est normale! Eu sunt autoarea!
--Ah, stii si franceza?
--Normalement! Eu stiu totul, doar eu sunt o zeita!
--Trebuia sa zic...
--Hai, sclavule, la lucru! M-as putea obisnui cu asta...

VII
Coborand scarile intr-o dimineata, Iulia se intalni cu din-ce-in-ce-mai-iubitul Dan. Si desi si-ar fi dorit sa-l gaseasca singur, ca sa poata discuta in liniste si sa-l intrebe ce anume dorise sa-i comunice noaptea trecuta(nu mai stia exact ce inseamna seria de bocanituri rapide urmata de tacere si apoi inca o bataie), fu surprinsa sa-l vada(pentru prima data) cu un prieten. Eu. Tudor. Am facut repede cunostinta(si bineinteles nu i-am zis ca eu sunt naratorul si ca stiu tot despre ea -----”hei! parca ti-am zis sa lasi prostiile! scoate paranteza asta!”--- lasa asa, autoare nesuferita ce esti, lasa asa....).

VIII
--Time out. Nu mi-e clar inca ce caut eu in povestea asta.
--Mais c’est tres...
--...te rog lasa franceza, de dragul meu...
--Bine. Pe scurt, tu te indragostesti de ea, si o faci sa uite de Dan.
--Glumesti,nu?
--Deloc. Fara proteste, te rog. Uiti ca de cand esti personaj chiar numai eu iti controlez viata.
--Cat de categorica esti azi.... Ai patit ceva?
--Nu cred ca e treaba ta... Te rog, continua.

IX
Am inceput sa ne vedem tot mai mult, pentru ca veneam tot mai des prin blocul celor doi, Dan fiindu-mi prieten foarte bun, iar Iulia trecand adesea prin apartamentul lui. Desi incercam sa nu observ, mi-era greu sa nu vad cum il privea fata asta pe Dan. Si am incercat sa-i zic si lui...
--Dar e clar... Tu nu te uiti la ea?
--Du-te ma! Hai ca n-am nevoie sa-mi zici tu ca s-a indragostit asta mica de mine... Si in primul rand n-ai dreptate, tu crezi ca ea nu stie ca n-am cum sa... Nu, e mult prea absurda chestia asta...
--Uiti ca absurditatea nu e un lucru de care se feresc fetele de obicei... poti sa le zici de o mie de ori toate motivele din lume pentru o atitudine de-a ta ca tot pe-a lor o tin...
--Si daca ar fi asa, ce vrei tu sa fac? Stii bine ca nu-s bun la chestiile astea... Hai ma.... hai ma... lasa-ma-n pace ca n-ai dreptate!
Si cum vad ca Dan nu vrea sa ma creada, caut repede un moment in care el sa lipseasca din schema si ii fac o vizita Iuliei.

X
--Si totusi cum vrei sa ma indragostesc de o fata asa, pur si simplu... nici macar nu stiu ce-i aia... sa ma indragostesc... prea bine... era totul asa relativ pana acum... plus ca a ma ocupa de latura sentimentala a vietii mele inseamna a-mi neglija munca si....
--Incep sa ma satur de mofturile tale... ce vrei? vrei sa fii numai personaj?! s-a facut...
--Ei da... si ramane povestirea fara narator?
--E chiar foarte simplu. Se cheama dramaturgie...
XI
IULIA: Si-mi zici, asa mai pe ocolite, ca ti se pare ca tin la Dan mai mult decat tine el la mine?
TUDOR: Nu asta vroiam sa zic.... Adica de fapt da, dar... Mai Iulia, tu il vezi pe el cum e, cu capul in nori mereu...si nu cred ca...
IULIA: Inteleg... da, prea bine inca... El te-a trimis?
TUDOR:Nu! Nu ma intelege gresit...nu el m-a trimis...

XII
--Si tot asa pana la finalul apoteotic “TUDOR: de fapt te iubesc eu, Iulia, draga mea”... si voila, povestea de dragoste...
--Sa te joci asa cu vietile noastre...
--Asta e rolul meu...mereu uiti...
--Si totusi cu Dan ce se intampla?

XIII
TUDOR:...da, si-ti ziceam de sefa asta a mea... care ma enerveaza la culme... se joaca efectiv cu viata mea... nu stiu cum sa-ti zic... e foarte bagacioasa si categorica si...
DAN:Exact cum imi plac mie... ai un numar de telefon?
TUDOR:Am, dar n-o s-o suni...
DAN: Si de ce nu? Poate ca reusesc eu sa te scap de probleme... poate tot ce-i trebuie este o prezenta masculina, asa ca mine...

XIV
--Ah, sa nu-mi spui...
--Ba da...
--Nu se poate! asta e chiar fara precedent... poveste de dragoste intre un personaj si autoarea?!
--Ce-i asa greu de crezut? Ai auzit de Pygmalion?
--Si totusi... nu crezi ca...
--Nu cred nimic. Dar imi place de Dan. Asta-i tot. Si lui ii place de mine. Poti sa-l si intrebi.
--Dar Dan nu exista!
--E totul asa relativ, dragul meu narator...

XV
--Si totusi, lasi povestea neterminata?
--A, nu, deloc...vezi tu, de cand nu mai esti narator nu mai prea esti la curent cu detaliile... am terminat cartea. E deja publicata. Cred ca a ajuns deja in librarii...
--Zau? si are succes?
--Nu stiu, asta abia de-acum trebuie sa vedem.
--Si finalul?
--Cel pe care l-am propus. Iulia si Tudor s-au gasit, si traiesc acum impreuna, fericiti amandoi, ea ca si-a gasit in sfarsit pe cineva la fel de visator ca si ea, si cu multa imaginatie, ca un fost narator, de... Iar Dan ramane iubitul secret al sefei lui Tudor...
--Apropo, cum va mai merge?
--Foarte bine, multumesc... Maine ma fac iar narator personaj ca sa ma duca la film... poimaine, cine stie... Ma amuza ca se enerveaza cand ii lucrez asa putin viata de-aici de sus... Oricum ma gandesc ca in curand sa scriu o noua carte... despre cum ajunge un personaj om real... cred ca ar fi interesant, din moment ce persoanele ajung dintotdeauna persoanje, s-o iau invers ar fi o provocare... plus ca devenit om, Dan mi-ar fi mai aproape...