agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 3426 .



MILIARDARUL DE CARTON
proză [ ]
fragment dintr-un fragment mai vechi

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [MTI ]

2003-03-09  |     | 



MILIARDARUL DE CARTON


Am șofer un fost maior de securitate. Nimerește moneda de o sută de la cincizeci de metri. Și bate ca în filme. Cu picioarele și cu capul. Eu îi zic Bruce.
Din păcate e cam în vârstă, a sărit deja de patruzeci de ani și în meseria asta eu pretind tinerețe și vigoare. Bruce al meu a cam început să facă burtă. Și în plus, nu vrea nici în ruptul capului să învețe engleza. O ține cu rusa lui cu accent cecen din școala de ofițeri și ori de câte ori mă aude că angajez convorbiri în limba lui Shakespeare iese din încăpere, sanchi, să fumeze.
Angajații nu fumează niciodată în prezența mea, nu că m-ar deranja și eu sunt un fumător înrăit și le sudez una de la alta, dar așa mi-a întocmit șeful de cadre formularul de contract de muncă - prima întreprindere pe care am deschis-o a fost una de gloanțe pentru armele de vânătoare, unde fumatul era cu desăvârșire interzis - și de atunci n-am mai făcut nici o modificare. Din comoditate. Sau poate din sadism. A început să îmi placă să chinui oamenii. Să îi fac să se simtă mici și neînsemnați. Mama îmi spune că am început să calc a patron de adevăratelea. Că am stofă de capitalist și că o să ajung departe. Până în vârful vârfurilor.
Habar nu are. Viața ei de gestionară în comerțul de stat, ieșită la pensie prematur e un șir necontenit de vise și de frustrări. Mă vede senator. Ambasador Plenipotențiar. Consilier Prezidențial. Prim Ministru.
Ei bine, nu dau doi bani pe toate astea. Nu mă mai interesează puterea. I-am cunoscut deja gustul și nu mă mai tentează nimic. Nici măcar femeile. Sunt atât de bogat încât nici nu îmi pot evalua corect averea. Cred că depășesc cinci mii de miliarde. De lei bineînțeles.
Și nici măcar cinci la sută din ei nu provin din capitalism. Din firmele mele mamut. Sunt pur și simplu bișnițăreli și furăciuni. Învârteli de șmecher cu școala vieții. Mâine o să pun mâinile pe piept și n-o să îmi pară rău. Deși nu chiar mâine, știu că mai am de trăit bine de tot, la noi în familie bărbații trec ușor de optzeci.
Îmi aduc aminte de primul milion de lei. Deși capitaliștii adevărați, ăia cu cheag, nu își aduc aminte niciodată de primul milion, sau dacă își aduc aminte refuză să vorbească despre el (asta e de la domnul Tatulici citire, dintr-una din emisiunile acelea televizate la care se uită toți mocofanii). Era în februarie imediat după revoluție. În perioada respectivă eram chelner pe munte, la cabana Colțosul, vijelia ne blocase acolo și n-am putut coborî decât la finele lunii ianuarie, când tocmai țărăniștii îi puseseră sula în coaste domnului Iliescu. Îl cunosc bine de tot, pe când era Prim Secretar l-am servit de foarte multe ori la mesele de protocol. Era bine crescut și plin de modestie. Un prim - secretar cu față umană. Dar nici nu dădea bacșiș. Plătea nemțește, leuț numărat. Dar nu eram supărat, de pe urma lui rămânea mâncare și băutură cât să saturi o companie de pirotehniști.
În momentul în care am coborât de pe munte, directorul de la OJT m-a detașat trei luni la Sala Sporturilor unde fusese constituit un depozit de preluare și distribuire a ajutoarelor din străinătate. Soseau patru, cinci tiruri pe zi, încărcate cu ce nici nu gîndeai. Haine încălțăminte,jucării, aparatură electronică, electrotehnică și electrocasnică, tehnică medicală, utilaje de toate felurile, alimente, mobilier, covoare și câte și mai câte.
Era o muncă enormă, totul trebuia recepționat, sortat, evidențiat depozitat și distribuit către populație. Aveam în subordine vre-o treizeci de fete, una și una, în domeniu lucrau numai nurliile care avuseseră argumente suficient de puternice spre a intra pe sub pielea revoluționarilor care controlau totul. Îmi aduc aminte de șeful lor, un zdrahon de doi metri, lat în spate cât castelul Peleș, care fusese la viața lui rugbist la Rapidul. Meritul lui principal, pentru care fusese numit și șeful Consiliului Județean al Frontului de Salvare Națională era că putea să ridice un sac de ciment pe umăr fără să clipească și era în stare să îl care cinci kilometri fără oprire. În plus, putea să spargă cu capul orice ușă, oricât de masivă. De fapt așa pătrunseseră revoluționarii în Consiliu. Cu capul înainte prin uși.
Zdrahonul acesta mă vizita periodic, escortat de o comisie de băieți bărboși care sanchi, efectuau controale. Intrau în depozit îmbrăcați sumar, cu niște vechituri și ieșeau afară înțoliți la patru ace. Bineînțeles că rolul meu cerea să nu observ nimic și bineînțeles că îmi interpretam partitura cu măiestrie. Doar nu lucrasem degeaba atâția ani în domeniul protocolului de partid.
Într-o seară m-a vizitat la domiciliu. Era euforizat, adică mirosea destul de puternic a rachiu de prună și dorea să îmi vorbească în particular. Drept care am trimis-o pe mama în vizită la o vecină și l-am servit cu un Ness concentrat, amestecat cu sare - cel mai bun remediu împotriva beției-din spirit umanitar dar și speriat de faptul că ar putea să îmi borască pe covoare
Mi-a spus plin de subînțelesuri conspirative că din Olanda trebuie să sosească un transport masiv de ajutoare umanitare și că printre alte bunuri este așteptat un TIR încărcat cu haine de blană. El nu îmi cere să comit vre-o fraudă și nici să încalc legile fragilei noastre democrații, dar acele haine de fapt nu vin sub formă de ajutor ci sunt o comandă socială, de fapt un sprijin politic direct în vederea finanțării campaniei electorale ce urma să se desfășoare în mai. Din acest motiv, nu trebuia ca această parte de transport să fie cuprinsă în vre-o evidență contabilă și nici nu era indicat să treacă prin depozit. Hainele trebuiau predate unei mari firme de comerț din capitală care avea să verse contravaloarea lor în valută organizației județene. Totul trebuia făcut în cea mai mare taină și cu precauții pentru că nu era de dorit ca ceva din banii ăștia să ajungă în bugetul partidelor istorice, cine naiba dorea să-i finanțeze pe țărăniștii și liberalii ăia veniți cu avionul de la Paris să ne învețe pe noi cum să trăim.
Așa că Frontul se gîndise la mine, eram cunoscut ca un om de încredere pe care te puteai baza pentru rezolvarea unei astfel de probleme delicate și aveam garanții morale și recomandări de la persoane foarte sus- puse.
Mi-a prezentat problema în așa fel încît nu am avut posibilitatea de a mă eschiva fără să par vîndut partidelor istorice și dușman al democrației cu față umană.
Așa am acceptat convins că nu se va întîmpla nimic rău și că oricum o hăinuță de blană pentru mama o să-mi rămînă și mie.
Exact așa s-a întîmplat, numai că nu a fost vorba doar de o hăinuță ci de vre-o două sute de mantouri din blană de vulpe argintie care au rămas depozitate la o mătușă de-a mea de la Crevedia timp de trei luni, pînă se limpezeau treburile și pe care mai apoi le-am valorificat prin consignația la prețul derizoriu de cincii mii bucata. Adică un milon de lei în cap. Dacă vă mai aduceți aminte, pe vremea aceea o Dacie costa șaptezeci de mii.
Între timp, la depozit, prinzînd gust, de la afacerea cu blănurile, am început să-mi fac un stoc personal de haine de piele și obiecte de uz casnic, de articole sportive- aveam la un moment dat un stoc de treisute de undițe de carbon cu mulinete Abercrombie & Finch- și de jucării.. Cu acest stoc mama - care întodeauna a avut un spirit de întreprinzător fantastic- a deschis un mic Boutique în bulevard și a închegat o afacere care de fapt mi-a permis mie, mai tîrziu să intru în producția de cartușe.
Bineînțeles că am nevoit să rămîn la depozit pînă în iunie, cînd noua putere a început să se instaleze temeinic. Revoluționarii, care se consolidaseră în FSN mi-au oferit postul de Șef al Direcției Comerciale a județului ca recompensă pentru prestația în slujba democrației, dar nu am acceptat deoarece prinsesem gustul libertății și al afacerilor pe cont propriu.
Cu alte cuvinte am început să fac comerț internațional, în Jugoslavia care la vremea aceea încă nu se dezintegrase, în Turcia și la Unguri.
Vă aduceți aminte de periada aceea, rulmanți, blugi, cippi- rippi, treninguri de fîș și ghete de gumă cu embleme sofisticate. Așa am reușit să îmi cumpăr două microbuze și un autobuz pe care Consiliul Județean- la rugămintea mea- l-a casat deși nu avea decît cinci zeci de mii de kilometri la bord și costa doar cît o jumătate de Dacie.
Cu aceste mijloace de transport am organizat o linie permanentă de comunicare cu Germania, încasînd o sută de mărci pentru un drum pînă la Munchen. NU a ținut mult, pentru că nemții ne-au tăiat macaroana și ne-au lăsat să ne uităm ca blegii la pașapoarte, dar mi-a fost suficient să adun vre-o cinci sute de mii de mărci.
Începusem în acea vreme să o iau pe o pantă greșită. Eram tînăr- aveam doar treiceci de ani-, bogat și celibatar iar lumea era plină de tentații. Apăruseră deja primele localuri de lux iar femeile frumoase răsăreacu ca ciupercile după ploaie. Modestele secretare din toate sectoarele de activitate luau drumul occidentului de unde reveneau peste trei luni total schimbate. Vestul le făcea să înflorească, să se deschidă ca niște corole însetate de lumină, iar bărbații ca mine deveneau o pradă ușoară. Începusem să îmi petrec nopțile prin baruri, mi-am cumpărat o limuzină Rover și schimbam amantele așa cum își schimbă președintele americii cravatele. Mama săracă nu mi-a spus nimic, avea încredere în unicul ei fiu și a închis ochii pînă în momentul în care am făcut un pas necugetat cumpărîndu-mi o vilă la șosea în care m-ama mutat, dedîndu-mă la niște orgii la care participa toată crema bișnițarilor din oraș.
Atunci mama a venit, într-o dimineață în care toate camerele erau pline de cheflii îndobitociți de alcool în frunte cu mine și a spart un un topor luat de la panoul PSI toate ferestrele și mobila iar pe "prietenii" mei i-a stropit cu petrol și a luat o lumînare aprinsă cu care i-a vegheat pînă în momentul în care aceștia înebuniți au părăsit casa sărind direct prin cercevelele rămase fără geamuri.
Trebuie să-i mulțumesc mamai mele care într-un moment de grea cumpănă a știut cum să mă îndrepte pe calea cea bună cu nesfîrșită dragoste părintească.
Chiar de a doua zi, decis să îmi schimb radical modul de viață, m-am bărbierit proaspăt am îmbrăcat un costum fin de pînză de in și m-am postat în centrul orașului la prima oră a dimineții, lîngă hotel, așteptînd să se adune bișnițarii.
Mă cunoșteau și mă repectau toți, devenisem un model de reușită în viață nu numai pentru ei ci pentru întreg orașul așa că s-au adunat în jurul meu plini de curiozitate.
L-eam ținut un discurs scurt, dar consistent și plin de semnificații. Pe scurt le-am propus să lucreze pentru mine, pe banii mei și cu cinsprezece la sută din profit. În plus le asiguram și potecția față de autorități și în același timp promiteam să am grijă ca fiecare dintre ei să traiască decent și să își aranjeze micile probleme personale.
Nu m-au hiuduit, dar m-au refuzat cu o ură elocventă în priviri. Doar cinci băieți mai spălăței, care slavă domnului aveau ceva în cap, au fost de acord să lucreze sub umbrela mea.
Era un început.
Chiar de a doua zi am angajat o gașcă de țigani fioroși care și-au mutat cartierul general în cafeneaua din hotel. Îi plăteam cu o sută de mărci la zi, dar a meritat. În trei săptămîni nu mai făceau tranzacții de valută decît băieții mei. Ceilalți fuseseră nevoiți fie să se interneze de urgență fie să plece din oraș.
Detest violența, dar țiganii, de cînd e lumea, sunt foarte greu de ținut sub control, iar la suma pe care le-o plăteam, înțelegeau să mă servească pe măsură.
Pacifismul și dragostea de aproapre m-au împins ca doar după o lună să reziliez contractul cu țiganii. În schimb am angajat doi foști ofițeri de securitate care fuseseră epurați și care valorau mai mult decît zece bande țigănețti. Plus că umblau îmbrăcați numai la costum și aveau relații la toate nivelurile.
De la ei am învățat că brutalitatea este arma celor nevolnici și că mai multe rezolvi cu un petec de hîrtie decît cu o duzină de șișuri.
Mama între timp începuse să repare vila de la șosea și chiar a avut ideea s-o redecoreze și să îi dea o destinație utilă.
Spațiile generoase- vila avea peste trei sute de metrii pătrați- arhitectura de tip clasic cu colonade puternice și frontoane complicate, precum și grădina plină de arbuști devorativi o făceau extrem de potrivită pentru un Cazino, pe care mama l-a organizat ca în tinerețea ei cu concedii petrecute la Predeal.
Tapet mov și roz, covoare grele de Istambul și mese de joc din lemn de mahon.
La un singur lucru nu ne-am gîndit, nici eu nici mama, faptul că jocurile de noroc erau încă ilicite în țară la noi, dar prietenii din Parlament, care erau umașii revoluționarilod din Ianuarie, nu uitaseră aportul meu cu blănurile și cu alte mici chestii, așa că au votat de urgență o lege care îmi permitea să deschid localul cu pompă, ba chiar au participat la tăierea panglicii.
Bineînțeles că șicane au existat, chiar din prima seară, cînd poliția a descins într-un control pornit de la o sesizare ce insinua că la mansardă ar exista anumite camere în care se pot face anumite chestii...
I-am lăsat să controleze mansardă plin de bunăvoință, pentru că știam sigur că acolo nu există nimic compromițător și asta deoarece camerele cu pricina, nu multe, doar vre-o șapte, erau la subsol, și bine asigurate contra musafirilor nepoftiți și în permanență supravegheate cu camere de televiziune pe circuit închis.
De acolo mi-a rămas o micuță arhivă în sistem VHS pe care o mai folosesc și acum, după împrejurări.
Orcum polițiștii și-au temperat zelul cînd au aflat că foștii lor superiori erau de-acum angajații mei. Erau de-acuma sigur că tot ce se va întîmpla sub acel acoperiș nu putea să fie decît onorabil și perfect legal. Așa că i-am oprit și pe ei la o cupă cu șampanie iar băieții,- erau cîțiva căpitani și tablagii tineri- mi-au dat tot felul de sugestii folositoare în legătură cu programul Cazinoului și cu gama de servici pe care ar fi posibil s-o ofer. Soare, un sergent major imberb, care era abonat la Playboy mi-a dat ideea de a-mi costuma picolițele doar în bikini și papion, ceea ce mi-a dublat clientele doar în trei zile.
Chiar mă gîndeam la o soluție tehnică care să îmi permită construirea încă unui etaj la pivniță, dar tocmai a început războiul.
Mă refer la războiul din Golf.
Poate vă întrebați ce legătură există între mine și acest război ciudat în care Americ ajuca rolul Mumei Pădurii ?
Aparent nici o legătură.
Dar...
Dar s-o luăm pe îndelete.
Un prieten arab de la care mă aprovizionam cu țigări, mi-a sugerat că fosta fabrică de cartușe de vînătoare de la marginea orașului și care își întrerupsese activitatea de cîteva luni, ar putea fi achiziționată pe o sumă de nimic și pusă în funcțiune, iar el ar fi dispus să cumpere cîteva tone de cartușe pe lună dacă eu aș deveni proprietarul fabricii.
Gîndul nu mi-a fugit prea departe în acel moment, dar aveam încredere în clarviziunea prietenului meu arab cu care mai făcusem cîteva afaceri prospere- bunăoară împreună cu el cumpărasem douăzeci de grajduri ( pe credit) pe care le-am demolat cu zilieri și le-am vîndut dezmembrate tot fostului proprietar (statul ) la un preț de cinsprezece ori mai mare și cu banii în avans, ori intermediasem vînzarea a cincizeci de tone de fasole pentru armată în care mai băgasem și noi douăsprezece tone de pietriș mărunt- așa că m-am dus la prietenul meu prefectul- era fostul adjunc al revoluționarului ce căra saci de ciment- și l-am rugat să mă ajute.
În trei zile fabrica era a mea iar femeile- marea majoritate a angajatelor erau femei- din fabrică îmi pupau mîinile cu lacrimi în ochi.
Le-am dat salarii triple și în două săptămîni- adusesem utilaje noi din Franța- produceam primele cartușe.
Culmea, că mașinile noi, pe care dădusem o groază de bani nu șiau să facă patroane de vînătoare din acelea pline cu alice, ci doar gloanțe- gloanțe care semănau izbitor cu muniția de AKM.
Dar nu mă interesa, prietenul meu arab cumpăra toată producția, ba chiar îmi cerea insistent să mă extind. să mai cumpăr mașini și să diversific gama de produse.
Din respect pentru client am decis să fac acest pas, cu toate că sufeream din pricina terenului.
În vecinătatea era o fermă de taurine în care se colecta materialul biologic pentru prăsilă, iar directorul de acolo era un țărănist înfumurat care nu vruia să îmi cedeze nici o palmă de teren cu toate insistențele mele și ale prietenilor mei din Prefectură și Consiliul Județean.
Drept care am fost nevoit să apelez din nou- doar pentru o săptămînă- la prietenii mei țiganii, drept care directorul s-a îmbunat, s-a înscris în FSN și mi-a cedat jumătate din suprafața sa de pășunat.
Astfel am putut să construiescu hale noi, moderne, spațioase și adăposturi sigure, la mare adîncime, pentru tot materialul explozibil.
Pentru mașinile și utilajele noi am primit un ajutor consistent de la prietenul meu arab așa că doar în trei luni fabricam nu doar gloanțe ci și arme ușoare de tir și pistoale cu aer comprimat.
Gama de muniție se diversificase și începusem să am clienți serioși, printre care și un grup de oameni de afaceri ruși care mai tîrziu s-au dovedit a fi ceceni.
Bineînțeles că fabricam și cartușe de vînătoare, ba chiar și artificii și rachete de semnalizare.
Nu mai importa acum că Saddam Husein capitulase, aveam deja o piață formată și un nume. O marcă.
Trebuie să mărturisesc că îi sunt recunoscător prietenului meu arab și că îi trimit lunar pachet și îl vizitez ori de cîte ori are dreptul la vorbitor.
Vremuri trecute, vremuri barbare, de început în care fragila noastră democrație nu avea încă o legislație bine închegată, ceea ce permisese la tot soiul de trepăduși să însăileze afaceri veroase și să tragă tunuri monumentale, fraudînd statul de miliarde de lei.
Eu unul, am evitat întodeauna să fiu implicat în astfel de afaceri, pentru că sunt un tip corect și cu frică de dumnezeu.
Mi-am plătit corect întodeauna angajații și impozitele și taxele către stat. N-am întîrziat nici măcar o zi cu TVA-ul sau cu chiriile pentru spațiile comerciale și sunt renumit în mediile administrative și de afaceri pentru corectitudinea și punctualitatea mea.
Desigur, ca în toate cazurile, există oameni car mă bîrfesc și mă înjură, dar aceștia sunt în general cei neputincioși, cei care nu au realizat nimic în viață și niciodată nu vor realiza.
Bunăoară, după ce fabrica de muniție se consolidase și intrase într-un anumit ritm și rutină de lucru, începusem să am prea mult timp liber la dispoziție și mă cam plictiseam.
Așa se întîmplă cu oamenii dinamici care obișnuiți să aibe prestații de mare volum , cad în pauze de activitate.
Mama, tot ea, draga de ea, m-a sfătuit să mă dedic unui nou sector de activitate economică, sau mai bine să mă apuc de politică, pentru că într-un an aveau să vină alegerile.
Nu mă interesa politica, așa că am decis să iau din nou taurul afacerilor de coarne.
Pentru început am cumpărat un imobil destul de arătos în centrul orașului. Bineînțeles că la licitație nu m-am înscris singur și am mai rugat cîțiva prieteni printre care țiganii și arabul să participe spre a-mi ține companie deoarece este bine-știut cît de plictisitoare sunt aceste licitații cu strigare deschisă.
Bineînțeles că s-au mai prezentat cîțiva intreprinzători neaveniți, cîțiva dintre acei meschini îmbogățiți din revoluție, dar șansele lor erau nule, deoarece țiganii care se prezentaseră în masă, cu familii cu tot, ocupaseră toate scaunele așa că adversarii mei au fost nevoiți să asiste de pe margine.
În acest mod licitația s-a încheiat foarte repede, doar cu o mie de lei peste prețul de pornire, care reprezenta cam șaptezeci la sută din valoarea reală a imobilului.
Bineînțeles că au apărut reacții furibunde în presă, cotidianul local insinuînd chiar că am mituit comisia și pe președintele cu ciocănel de lemn, dar mințeau cu nerușinare, nu a fost vorba de nici o mită, doar prefectul a dat un telefon și atîta tot !
Totuși campania de presă m-a înfuriat amarnic, așa încît după ce am renovat complet clădirea nefăcînd economie la marmură, gresie și sticlă mată, am inaugurat la primul etaj sediul unui nou cotitidian la care am angajat cei mai buni jurnaliști de la fostul ziar ce mă împroșcase cu noroi, oferindu-le salarii triple.
Am conceput acest ziar ca pe o tribună de luptă împotriva corupției și a murdăriei politice, demascînd afacerile veroase, protejîndu-i pe cei sărmani, în așa fel încît în două luni îmi creasem renumele unui haiduc în genul Robin Hood.
Următorul pas a fost să creez A.L.O.S.- Asociația Lucrativă a Oamenilor Săraci.
Deși delatorii mei m-au acuzat că am copiat ( în avans!) modelul Caritas, aceasta a fost doar o impresie falsă, însoțită de tot felul de zvonuri alarmiste ce erau menite să discrediteze intreprinderea mea cu implicații atît de major- sociale.
În esență am pornit la constituirea A.L.O.S. de la o idee extrem de simplă, bazată pe un calcul pur -matematic.
Județul nostru avea o populație de patru sute de mii de locuitori. Dacă găseam o metodă prin care reușeam să determin doar treizeci la sută dintre conjudețeni să se lipsească de suma de cincizeci de mii de lei ( asta se întîmpla în nouăzecișiunu, cînd această sumă reprezenta volumul a trei salarii medii pe economie) pentru un an, puteam constitui un depozit financiar frumușel care putea fi manipulat cu efecte deosebite.
Era de vorba de un fond pe care inițial aveam intenția să-l investesc în industria alimentară, o făbricuță de conserve din legume și fructe și un abator care să producă în special mezeluri ieftine pentru cei sărmani.
Campania de presă pornită de cotidianul meu proprietate personală precum și promisiunea că voi crea o mie de noi locuri de muncă foarte bine plătite la care vor avea acces cu prioritate acționarii A.L.O.S. a transformat sediul asociației într-un punct fierbinte al orașului. Coada la casa de depuneri se întindea pe mai multe sute de metri și era formată nu doar din conjudețeni de-ai mei ci și din locuitori ai județelor limitrofe.
Erau cu toții atrași de promisiunea pe care o făcusem de a acorda dividende de o trei sute la sută anual, în tranșe trimestriale.
S-au adunat astfel cîteva miliarde bune pe care le-am pus la lucru.
Fabrica de conserve a pornit în toamnă și prima linie care a inaugurat producția a vost cea de producție a băuturilor alcoolice. Rachiul de fructe, vodca și romul de jamaica.
Cîțiva fraieri din consiliul de administrație au încercat să mă atenționeze că îmi calc angajamentele și că de ce nu producem legume conservate.
Le-am replicat că era toamnă, că legumele proaspete se găseau din plin pe piață, deci nu am fi avut vînzare la conserve și nu am fi putut acorda dividendele promise. Angajamentul financiar mi se părea a fi cel mai important, iar alcoolul oferea o rată de returnare a capitalului de trei sute la sută.
Nimeni nu a mai cîrtit așa că în decmbrie produceam și Jim Beam și Curvoiser.
Locuri de muncă am creat într-adevăr, vre-o două sute, dar nici unul dintre angajați nu provenea dintre acționari, pentru că aceștia doreau în general slujbe de funcționari pe care deja le negociasem din vreme.
O dată lansată afacerea cu producția industrială a alocoolului, m-am ocupat de abator.
O întreagă poveste cu acest abator.
Eram în plină criză, anul nouăzecișiunu instalase deja o inflație pregnantă iar animalele de tăiere aveau prețuri fabuloase și luau mai ales calea străinătății.
Eu clădisem deja două hale de sacrificare, ultradotate, cu flux tehnologic, laboaratoare de carmangerie cu vase de afumare și fierbere celulare, ba chiar adusesem doi specialiști din Germania pentru a pune la punct tehnologii autentice de Lebervurst și Kaiser.
Dar halele sunau a gol, erau reci și pustii, neînsufelțite de guițatul vesel al porcilor opăriți de vii- așa cerea tehnologia- și a vitelor electrocutate cu unșpemii de volți ca să rămînă mușchiuleții în sînge
Atunci, în criză de imaginație, am apelat la o metodă barbară.
Am cumpărat o fermă de porci de la stat pe baza unor ciubucuri grase, de care mi-a fost rușine și o să-mi fie pînă la moarte și amînceput să îmi cresc de unul singur animalele pentru tăiere. Aveam vre-o jumătate de milion de porcine înfometate pe care le hrăneam cu făină de pește și cu resturi de celuloză de la fabrica de carton. Mulți dintre ei mureau de crampe stomacale, dar se pare că celuloza, fibra aceasta nobilă, dădea salamurilor o finețe deosebită, fiindcă la ușa măcelăriilor mele- aveam de acum și opt măcelării în patru orașe din județ- era în permanență coadă.
Gurile rele spun că asta din cauză că vindeam cu cinsprezece la sută mai ieftin decît concurența pentru că îmi permiteam datorită relațiilor să încasez subvenții supra- evaluate și că îmi obligam acționarii să își încaseze dividendele în produse de carmangerie.
Nu este nici un pic de adevăr în aceste afirmații, salamurile mele, cu nume de flori- Roza, Lalea, Crin- aveau consistență și savoare.
Nu se poate face nici o legătură între abatorul meu și numărul mare de internări la urgențe cu intoxicații alimentare și ocluzii intestinale și nici cu faptul că trei șefi ai Poliției sanitare au fost schimbați din ordinul prefectului în doar cinci luni.
Eram de-acum producător și unul dintre cei mai respectabili cetățeni din județ.
Doar de cîteva ori acționarii- ce oameni lacomi- au încercat să îmi spargă geamurile vilei- mai aveam acum încă o vilă pe marginea lacului de la intrarea în oraș cu douăzeci de camere și piscină pe terasa de la mansardă- așa că am fost nevoit să dau drumul celor șapte Dobermani pe care îi creșteam cu suflet duios și de atunci nu am mai avut nici un fel de probleme.
Doar că unul dintre iubiții mei cîini a decedat prin sufocare din cauza unui galoș, cu ceva consistent în el, care i-a rămas în gît.
Afacerile mergeau strălucit, practic de la sine, era nevoie de prezența mea doar la sfîrșitul săptămînii cînd dam de pămînt cu șefii compartimentelor și direcțiilor din firme, -aveam de-acum șapte S.A- uri și vre-o douăzeci de sereleuri- și semnam actele pentru bancă.
În rest mă îngrijeam de bunul mers al schimbului valutar din fața hotelului și de activitățile serale din Casino.
Pe piața valutei lupta devenise acerbă, cîțiva înfumurați de la București care lucrau sub acoperire pentru firme mamut- București- Beijing și Trocan- încercau să ia crema și spuma. Era un loc în care trupa mea de țigani nu mai era eficientă (bucureștenii erau înarmați pînă în dinți) așa că trebuia pur și simplu să lupt cu armele economiei de piață.
Cumpăram la prețuri mai mari decît ei și vindeam mai ieftin. Practic vre-o trei luni am lucrat în pierdere, dar a meritat. Băieții nu își mai scoteau nici de un pachet de Carpați fără filtru, așa că au fost nevoiți să abandoneze piața. Mărinimos, m-am oferit să devin eu intermediar pentru firmele Bucureștene și am cîștigat încă doi clienți importanți. Doar în cinci zile mi-am recuperat pierderile și am reușit să fac și un profit frumușel.
Dar e de știut, conform regulii lui Murphy, necazurile vin în lanț.
Șeful poliției a fost schimbat, iar în funcția de comandant a fost numit un oarecare Străileanu, un colonel de manutanță cu care avusesem conflicte majore pe vremea în care era doar lent- major, din cauză că încercase să violeze o bucătăreasă, colegă de tură cu mine, iar eu, sufletist și săritor cum sunt, am intervenit cu o coadă de mătură într-un moment extrem de delicat, cînd tocmai cei doi se apropiau de orgasm.
Străileanu nu m-a iertat niciodată pentru acea intervenție, chiar mi-a reproșat o dată la o întîlnire într epatru ochi că nu l-a deranjat coada de mătură, dar dacă aș mai fi avut răbdare două minute, totul ar fi fost șters cu buretele, dar așa a fost nevoit să își ia o săptămînă de concediu medical- tocmai cînd avea loc Revista de Front pentru avansări- din cauza inflamării acute a organelor genitale.
Deci poilția, mînată din umbră de dușmanul meu de moarte Străileanu, a început să facă razii inopinate pe teritoriul liber din fața hotelului și să îmi aresteze băieții.
Am fost nevoit să tac și să încghit, pentru că situația era de așa natură, dar în paralel am început să îmi pregătesc trupele de șoc.
Adică mi-am recuperat fosta colegă de pe munte, o femeie de o frumusețe rară, care între timp se căsătorise cu un electrician de întreținere de la Porțile de Fier și devenise Bucătăreasă- Șefă la cantina respectivei centrale și i-am oferit două mii de Dolari pentru cinci minute petrecute între patru ochi cu colonelul Străileanu.
Colega a fost de acord pentru cincii mii de Dolari și de a doua zi, Străileanu și-a retras trupele.
Nu după mult timp el a divorțat de nevastă, și-a părăsit familia- avea copii mari, amîndoi studenți- și s-a mutat la Porțile de Fier, unde după șase luni a fost găsit în canalul de ape reziduale de la turbina nr. 3 cu beregata tăiată.
Cazul a fost încheiat cu rezoluția de sinucidere.
Valuta mergea, casinoul mergea- aveam cîte două- trei sute de clienți pe seară, purcoiul de bani se îngroșa.
Începeam să mă gîndesc serios la un elicopter, îmi doream un Alouette, ca al lui Ceaușescu, svelt și silențios.
Dim păcate, nu erau disponibile la acea oră decît niște mastodonți greoi, rusești, de la trupele de asalt, care consumau cîte o tonă de benzină la suta de kilometri. Un aparat bun, din import costa prea mult și nu că buzunarul meu nu era bine garnisit, dar pînă la un elicopter mai aveam ceva.
În acel moment a început -de fapt începuse- embargoul.
Decizia americană de a impune drastice sancțiuni economice beligeranților din Jugoslavia a fost o adevărată mană cerească pentru noi, intreprinzătorii din județele limitrofe.
Eu ca unul cu fler și cu antene la cele mai înalte nivele am avut o reacție aproape instantanee și doar la trei zile după anunțul din Consiliul de Securitate al ONU aveam instalate în Clisura Dunării trei stații de benzină mobile cu cîte patru capete de pompă fiecare și șase bărci de fibră de sticlă cu motoare Honda.
Benzina sosea regulat în garnituri lungi de tren pe care eram nevoit să le păzesc strșnic, din cauza rackerilor care în triaje veneau și înțepau conductele de purjare ale cisternelor și extrăgeau lichidul prețios.
Cantitățile nu erau prea mari, dar nu vruiam să mă las jefuit, era vorba despre munca și sudoarea mea, despre fantezia pe care mi-o puneam în joc pentru fiecare dintre aceste transporturi.
Avețio idee ce însemna în acea vreme să obții o alocație de cinci mii de tone săptămînal ?
Pierdeam ore întregi la mese de protocol cu diverși tipi din ministere și la șuete politice în care eram nevoit să îmi calc pe conștiință și să par formal de acord cu anumite păreri și opinii una mai tembelizantă decît alta.
Mă simțeam și frustrat și dezumanizat, dar ce să-i faci, afacerile presupun și sacrificii, iar la mijloc era vorba de livrări gata angajate, pe care trebuia să le respect, eu sunt parolist prin excelență, mai ales că prietenii mei sîrbi cărora le livram benzina, treceau destul de des Dunărea la cîte o petrecere șau un pokeraș și toți aveau pistoale calibrul douășdoi.
Dar vremurile cer să te adaptezi, așa că mi-am angajat o trupă de băieți pe cinste din Tranisnistria, care tocmai dezertaseră din Armata a-cincea spre a se reîntregi cu patria mumă și aveau din întîmplare și Kalașnikoavele la ei, fiindcă e de știut că un soldat nu își abandonează arma niciodată în nici o situație, existînd și un cîntec în folclorul militar pe care băieții noștri de rumâni îl cîntă cînd se întorc de la cîmpul de instrucție cu masca pe figură:
Leanu tu ești soața mea
Te-oi unge te-oi curăța
Ca să tragi numai fe be
Să plec în permisie.

Băieții mei transnistreni erau tari ca bivolii și plini de inițiativă. Ei au inventat metoda de transport cu butoaiele invizibile, pentru care i-am și premiat, dîndu-le cearceafuri și pături de schimb în baraca de tablă în care dormeau.
Metoda butoaielor invizibile e următoarea:
Se iau butoaie de tablă de două sute de litri cu bușon ermetic, se umplu cu benzină pînă în gît și se leagă între ele cu lanțuri, cîte zece douăteci de bucăți o dată, ca mărgelele pe sfoară.
Butoaiele se aruncă în Dunăre iar capătul lanțului se amarează de șalupă. Ele plutesc între două ape, nevăzute și neauzite, iar șalupa, dacă are motoare bune nici nu le simte.
Așa transportau băieții mei cîte patru tone de benzină la un drum, chiar pe sub nasul grănicerilor care nu s-au prins de figură mult timp, pînă unul dintre băieții mei a omis să închidă bine unul dintre bușoane, benzina a țîșnit la suprafața Dunării și vedeta de grăniceri i-a luat ca din oală.
Băieții au fost felicitați pentru ingeniozitate de către comandantul pichetului de grăniceri și au primit un premiu de cinci milioane de lei. Amendă.
Am plătit fără să crîcnesc, erau doar băieții mei, Kalașnicovii, așa le ziceam, dar după aceea am avut grijă să le trag suma respectivă din leafă.
Cu această ocazie l-am cunoscut și pe șeful Pichetului, un maior destul de tînăr, cu un fizic plăcut și plin de solicitudine. L-am invitat să bem o bere rece împreună la cel mai select restaurant din centru și am constata cu stupoare că nu are mașină proprietate personală, ceea ce mi se părea degradant la un om cu o funcția ca a lui.
Am decis să corectez această situație și a doua zi dimineața, maiorul, care era și căsătorit, cu doi copii, a găsit în curte un Mercedes 300 D de culoarea oului de rață iar în portbagaj o mașină de spălat automatică și două jocuri video Supernintendo.
Mișcat pînă la lacrimi, el m-a vizitat chiar în acea zi la domiciliu și mi-a dat asigurarea că gestul meu a fost cel mai impresionant gest de prietenie pe care cineva l-a făcut vre-o dată pentru el și că din acel moment el mă consideră frate de cruce și va veghea de acuma încolo personal, ca nici un bușon de butoi să nu se mai desfacă.
În acest moment am luat decizia să mai fac un pas de extindere.
Dacă nu aveam bani suficienți pentru un elicoptere, aveam mai mult decît deajuns pentru un vapor. Astfel că am cumpărat de la Severin un transportor fluvial de 600 tonde TDW pe care l-am renovat și l-am transformat în navă de plăcere.
Nici măcar nu a fost nevoie să fac reclamă, clienții se îmbulzeau ca la Poarta Raiului și executam cîte patruzeci de curse zilnice între România și Jugoslavia.
Singurul inconvenient era că vasul puțea trăsnitor a benzină și mirosul nu a ieșit nici după mai mulți ani, așa că am fost nevoit să îl tai în bucăți și să îl vînd la fier vechi, scoțînd pe el un preț dublu decît cel de achiziție.
Bineînțeles că am avut și probleme și greutăți în această perioadă, unele chiar grave, dar prietenii m-au ajutat întodeauna.
Bunăoară, un tip de la Garda Financiară, care îmi era profund antipatic mi-a confiscat cinci cisterne de cale ferată pline cu motorină destinată agriculturii, arăturilor de toamnă, pe motiv că eram de-abia în iunie și că la Dunăre nu există nici un strop de pămînt arabil.
I-am demonstrat în instanță că sunt liber să ar unde vreau eu și că posed pe malul Dunării un teren de un hectar pe care îl ar la toamnă în vederea construirii în acel loc a unui motel, camping și a unei stații de benzină supermoderne.
Nu la puține zile după proces, respectivul Gardian a fost demis pentru abuz în serviciu și acuma vinde bere la halbă într-un local mizerabil de la marginea orașului. Se pare că l-a și călcat un autovehicol ceva, pentru că a rămas șchiop de un picior și mai are doar trei degete la fiecare mînă.
În acea perioadă de care acum nu mai îmi pot aduce aminte cu plăcerea care ar fi trebuit am cunoscut-o pe Ludmila.
Dragostea care m-a răscolit, care m-a întors pe dos, care mi-a deturnat viața, care m-a rasolit, care m-a scos din priză, care m-a adus în pragul nebuniei.
Ludmila avea părul blond ca mierea de mai și un trup subțire de șerpoaică și un zîmbetde păpușă Barbie.
Făcea stripp- tease într-un local rău famat din portul vechi iar embargonauții îi vîrau în slip hîrtii slinoase de o sotă de mărci.
A fost o dragoste fulgerătoare, din clipa în care am văzut-o n-am mai putut să mă gîndesc la altceva decît la ea. Era ca o flacără, dansînd acolo, pe ringul cu lumini colorate, în ritmul unei muzici orientale care sugera galop de cai prin stepă, corturi arzînd și violuri bestiale.
O doream, dar ea dansa impasibilă printre mese, plină de o vigoare pe care nu o mai văzusem la o altă femeie.
Am luat atunci o decizie pripită, ceea ce nu îmi intra în fire și care a bulversat tot tîrgul acela prăfuit.
L-am chemat pe patronul localului și i-am cumpărat firma la de cinci ori prețul ei real. Într-un sfert de oră actele erau întocmite și cîrciuma golită de clienți (au avut grijă Kalașnikovii mei).
Rămăsesem doar eu, Ludmila și muzica din stepă.
Necazul cel mare era că Ludmila nu știa o boabă românește, iar eu uitasem și bruma de rusă din clasele cinci opt.
Dar nici nu aveam nevoie de cuvinte, ne-am privit în ochi și între noi s-a deschis puntea de nori a infinitului.
Am iubit-o acolo pe scenă între sticle goale și hîrtii mototolite de o sută de mărci, sub luminile colorate în ritmul galopului de stepă, am iubit-o pînă toate neoanele și lămpile de cuarț ale orgii de lumini au explodat și pînă Ludmila a leșinat epuizată.
Nici o femeie, niciodată nu mi-a dat și nici nu cred că o să-mi mai dea ceea ce mi-a dat Ludmila.
A doua zi medicul meu personal mă trata de blenoragie.
Și pe Ludmila bineînțeles, doar nu era să mă supăr pentru atîta lucru.
Am dus-o acasă la mine și am transformat-o într-o prințesă. Avea tot ceea ce o femeie frumoasă își putea dori. Bani, respect social, admirație și un soț vîrlav ca un taur.
A învățat destul de repede românește și vorbea cu un accent dulce, ca al marinei Voica, mai pocind unele cuvinte cum ar fi: o sută, zece mii, dă-mi încă două milioane.
Mă amuzam și îi făceam toate voile.
Eram beat de dragoste și nu mai știam de nimic altceva. Abandonasem afacerile, iar firmele începuseră, nesupravegheate de ochiul stăpînului, s-o ia în jos.
Pluteam într-o permanentă beție a simțurilor care nu îmi era caracteristică.
Mama chiar afirma că Ludmila îmi făcuse vrăji și că nu Ludmila era cea care îmi turmase aramă topită în vine ci muzica de stepă care era de fapt un străvechi descîntec al șamanilor tătari.Chiar în acest sens a plătit cu cinci mii de dolari o vrăjitoare de la Făurei să îmi descînte.
Vrăjitoarea a cerut o pereche de chiloți de-ai Ludmilei, un smoc de păr de la mine, trei găini negre și apă neîncepută din Dunăre. Nu a reușit să încropească nimic, pentru că ceea ce mă lega pe mine de Ludmila era cea mai puternică vrajă din lume.
Vraja iubirii !
A fost o perioadă de care vreau să uit. În acele zile minunate am învățat că viața este imprevizibilă și pline de surprize. Unele plăcute, altele dureroase.
Cum a fost seara în care întorcîndu-mă intepestiv dintr-o vizită făcută prefectului am găsit-o pe Ludmila în brațele unuia dintre Kalașnikovii mei cu care conversa în ucraineană printre oftaturi și țipete specifice celui mai teribil orgasm. Erau două animale de stepă frumoase și dezlănțuite.
Am plecat să mă îmbăt și timp de trei zile nu am mai dat pe-acasă.
În a patra zi cînd am revenit, nu mai era nici Ludmila nici Kalașnikovii.
I-au găsit plutind pe Dunăre după o săptămînă, cu ochii mîncați de raci.
Casa era pustie fără Ludmila, nu mă mai trăgea sufletul să intru în camerele reci și mute, așa că m-am mutat la mama și m-am apucat din nou de afaceri.
Devenisem agresiv. Rău!
Îmi șuntam partenerii și încercam de cîte ori era posibil să le trag țepe.
Fără supărare și fără sechele.
Bineînțeles că primeam și eu ceea ce mi se cuvenea, am încasat multe țepe, una chiar monumentală, care m-a făcut să rîd trei ore încheiate.
Era în perioada în care investeam mult de tot în afaceri imobiliare. Cumpăram în neștire terenuri și case, pe unele re renovam, le modernizam și le revindeam cu profit frumos, pe altele le păstram în conservare.
O bătrînă dintr-un sătuc turistic din zona de munte a venit și mi-a oferit cu șaizeci de mii de dolari o casă de vacanță dichisită, după spusele ei și prevăzută cu tot confortul occidental. Lăsa ieftin la preț, pentru că primise viză de Germania și în trei zile urma să părăsească definitiv țara.
Am trimis un om de nădejde să vadă imobilul și să-l evalueze, după care am studiat caseta video pe care acesta o filmase în imobil și în împrejurimi, spre a mă convinge dacă investiția era pe gustul meu.
Casa mi-a plăcut atît de mult, încît n-am mai stat pe gînduri. Am cumpărat-o, fără să mă mai tocmesc la preț și în douăzecișipatru de ore actele erau întocmite și autentificate în fața notarului. Pe deasupra i-am mai făcut cadou băbuței o blăniță de miel karacul din care să își facă o căciuliță pentru iernile grele din Germania.
A doua zi cînd oamenii mei au mers să recepționeze imobilul au rămas consternați.
Casa pe care o cumpărasem era de fapt a mea, iar imobilul bătrînei era de fapt o cocioabă dărăpănată din vecinătate, de două camere, construită din lemn negeluit, pe care eu încercasem prin agenții mei să o cumpăr la un preț derizoriu, mult sub prețul real, fiindcă avea un teren foarte frumos și plin de pitoresc.
Băbuța, profitînd de naivitatea oamenilor mei, își procurase chei potrivite de la imobilul în care nu locuia nimeni și inversase plăcuțele cu numerele de casă. Așa că omul meu vizitase și filmase un imobil care deja îmi aparținea și în care investisem deja cîteva mii de dolari în renovări și decorațiuni interioare.
Chestia asta m-a amuzat atît de tare că nu am dat afară pe nici unul dintre cei vinovați iar pe băbuță nici măcar nu am mai căutat-o.
Tot în acea perioadă am cumpărat mai multe hectare de fermă zootehnică în cea mai roditoare cîmpie a banatului cu intenția de a construi un ranch modern cu vite selecționate, importate tocmai de la mama lor din Texas.
Dar unul dintre colaboratorii mei- pe care l-am și dat afară pentru consum de alcool- la un pahar de vișinată în plus m-a abordat sugerîndu-mi că o fermă nu ar avea nici un efect, fiindcă prea mulți investesc în ferme și că locul ar fi mult mai potrivit pentru a înălța un orășel turistic care să imite Roma antică de la care noi Românii ne tragem.
Mi-a plăcut ideea, pentru că poziția fermei era ideală, coline moi și chiar în număr de șapte, un rîu leneș cu ape calde și nisipoase și mult, mult soare. Eram sigur că pe acele coline puteam chiar să fac să rodească și măslini.
Așa că m-am urcat în mașină și am plecat la Roma însoțit de o echipă de experți cu care intenționam să copiem orașul pe calc.
Norocul a făcut să o cunosc pe Piagia, o tînără studentă la arhitectură pasionată de romanistică și care seara își mai completa bursa făcînd pe chidul la Vatican. Piagia, de care trabuie să recunosc, m-am îndrăgostit, a fost de acord să sară peste cîteva cursuri pentru a mă ajuta să pun mîna pe planurile autentice ale Romei din biblioteca Vaticanului, pe care doi călugări corupți ni le-au procurat contra sumei de cinci sute de milioane de Lire.
M-am întors în țară mai sărac cu vre-un milion de dolari și plin de energie.
Piagia a renunțat la arhitectură bineînțeles, după ce i-am promis că o să construiesc o facultate de romanistică în orașul ce se va înălța pe teritoriul fermei mele, pe care îl botezasem deja Roma cea mică- Roma la piccola- unde ea va preda ce îi dorește sufletul.
Cu mine au venit și cei doi călugări, pe care Mafia umbla să îi ucidă, dar am scăpat de ei nici după șapte zile, pentru că, băieți credincioși și cu suflet catolic au început să împartă tineretului din oraș niște suveniruri mici în pliculețe de plastic, la zece mii de lei bucata, lucru cu care poliția nu a fost de acord, fiindcă parlamentul încă nu apucase să voteze legea cu privire la vînzarea liberă în comerțul cu amănuntul a drogurilor.
Nici nu mi-a părut rău de ei, pentru că erau tare pisălogi, se rugau de trei ori pe zi și umblau fără lenjerie intimă, făcînd parte din ordinul iezuit, cel care nu recunoaște produsele vestitului Calvin Klein.
O dată ajunși în patria mumă am purces plin de energie la construcție.
Bineînțeles că nu se putea ca cei de la urbanism să nu îmi bage bețe în roate, mai ales că între timp avusese loc și o schimbare de prefect, dar am scos la bătaie altileria grea, adică, trupa de țigani.
Dar problema mea era că fondurile se cam împuținaseră, iar marmura de Carrara era la fel de scumpă ca pe vremea Imperiului Roman, doar că acum mai avea tevea și taxe vamale.
Așa că l-am contactat pe fostul meu prefect care între timp ajunsese director de bancă și am negociat un credit de două sute de miliarde de lei, pe care l-am garantat cu clădirile ce urmau a fi construite.
Aveam deja un proiect de detaliu și o machetă scara unu la cinci sute, pe care am expus-o în centrul orașului.
Niște băieți bărboși de la arte plastice lucrau deja la basoreliefurile Columnei lui Traian, iar pentru Capitoliu începusem să ard cărămidă după o rețetă autentic romană, cu niște meșteri olari din Săpînța pe care îi mutasem provizoriu la mine, cu familii cu tot.
Cărămizile lor au ieșit atît de bune și atît de ieftine, încît inima nu m-a lăsat și le-am vîndut la export, nu vă vine să credeți, chiar în Italia.
Afacerea mi-a adus atîția bani, încît am amînat un an demararea construcției Capitoline și am făcut un contract cu o firmă mare de la Ravenna pentru cărămidă antică din care ei construiau vile arhaice pe malul lacului Como.
Pentru asta am mai adus săpînțeni în vatra orășelului care începuse să semene mai mult a oaș decît a roma antică, mai ales că băieții și-au făcut și un cimitir vesel cu crucile în versuri.
De ziua mea mi-au dăruit și mie una, pe care erau niște versuri tare nostime, pe care îmi permit să le citez:

Aici zace un patron
Care-o fo’ un mare om
Șî ne-o strămutat sămînța
La Roma de la Săpînța
Și mai mult s-o înmultîm
Din Săpînța pîn’ la Rîm.

Crucea respectivă zace și acum în subsolul Băncii Comerciale, unde am depus-o garanție la cel de al treilea credit.
Dar inflația urca galopant iar Roma mea cea Piccola închițea bani cu nemiluita.
Nu mai știam ce să inventez, mă simțeam dintr-o dată secat de inspirație. Poate că de vină era și Piagia care ca un animal flămînd mă secătuia de puteri.
Norocul mi l-a scos în cale pe Aladin.
De fapt nu îl chema Aladin ci Kumal Gubal Kukara și era armean din Siria.
Aladin a fost cel care m-a introdus pe filiera de vest a tutunului. Þigări de cea mai bună calitate, la prețuri de dumping.
Trebuia să pun pe picioare o filieră. Iar Aladin livra marfa, cîte două avioane pline cu LM, Winchester și Marlborro pe săptămînă.
Nu mi-a fost greu să cumpăr cîteva microbuze pe care le-am împodobit cu firmele respectivelor mărci de tabac și urgent am împînzit județul cu țigări de contrabandă. Vindeam cu treizeci la sută mai ieftin și dam marfă și pe credit, cu plata la cinsprezece zile.
Încasările erau peste așteptări. Cînd am văzut cum stă treaba, am decis să nu mai fac juma-juma cu Aladin și am p,ecat în malta unde am făcut un contract pe cont propriu cu o firmă din Liberia pentru un avion pe săptămînă. Era suficient pentru început.
Greu mi-a fost pînă i-am lămurit pe cei de la Tarom să îmi vîndă pe șase luni înainte toate locurile la cursa regulată București- Cairo cu escală la Timișara, dar pînă la urmă am rezolvat-o și pe asta, printr-un văr al cumnatei unui nepot de-al coamdantului aeroportului, care nu mi-a cerut decît să-i fac și lui cărămida pentru trei vile cu două etaje.
Săpînțenii jubilau !
Dramă mare a fost cînd la primul transport vameșii mi-au confiscat marfa, nevrînd să înțeleagă că transportul de țigări era aport de capital la societatea mixtă Româno- Liberiană pe care o înființasem și mi-au impus o vamă de trei sute la sută, care aproape că mă aducea în pragul falimentului.
Stăteam în anticamera șefului vamei- cunoscătorii o numeau anticamera iadului- și mă gîndeam cum să mă sinucid, cînd și-a făcut apariția surîzător Aladin, braț la braț cu șeful vamei, vorbind despre femei și despre avantajele religiei musulmane care îți permite să ai mai multe neveste.
Aladin a ridicat de sanchi mirat din sprîncene- simțeam că de la el mi se trage- și m-a întrebat ce caut eu, un domn bine, mare om de afaceri, în încăperea aceea împuțită, plină de fum și de chiștoace de țigări de contrabandă.
Nu am răspuns nimic, am lăsat doar ochii în jos iar Aladin a rîs și m-a bătut pe umăr.
Apoi m-au luat cu ei și am intrat într-o cameră dosnică, unde era întinsă o masă îmbelșugată deservită de cîteva fetițe desprinse parcă din Playboy nu doar în sensul că erau dumnezeiești de frumoase, dar și pentru că în afară de niște papioane minuscule și brățări de aur la glezne, nu purtau nimic altceva.
Aladin a spus să beau și să mănînc fără grijă și l-a rugat pe șeful vamei să trimită un om să îmi rezolve problema.
Foarte politicos șeful a sunat prin celular la unul din adjuncții lui și i-a dat ordin să supravegheze personal transbordarea mărfii mele în tiruri și să le însoțească cu o mașină de escortă de la poliție pînă la locul de destinație.
Mă simțeam umilit.
Iar Aladin jubila. Îmi dăduse o lecție de onestitate în afacerile dintre bandiți și se aștepta la un mulțumesc exprimat sub forma unui devotament total în viitor.
Dar n-a fost să fie așa, Aladin mă umilise în țară la mine iar asta nu putea fi iertat, mai ales că era un cîine păgîn.
Pînă și Dumnezeu avea înțelegere față de mine.
Așa că s-a întîmplat că peste trei zile Aladin era găsit tăiat în bucățele și împachetat într-un sac de plastic în fața sediului luxos al firmei pe care o avea în Timișoara iar mașina șefului vamei- un Ferarri ultimul tip- sărea în aer pe nepusă masă în curtea vilei sale îmbrăcate în marmură, căreia i-a ras și ultimul etaj.
Habar nu am cum s-au întîmplat toate acestea și nici poliția nu a descoperit făptașii cu toate eforturile pe care le-a depus.
Eu și cu șeful vamei am rămas prieteni și am mai făcut multe chefuri în camera aceea dosnică, la care cîte-o dată cînd ne mai aduceam aminte de Aladin vărsam o picătură de vin de Jidvei pe podea- era vinul său preferat- și ne rugam pentru mîntuirea sufletului său de mahomedan păcătos.
Șefului vamei i-am trimis jumate din săpînțenii mei care în cinci zile i-au refăcut vila și i-au lăsat conform obiceiului lor și o cruce vesele a cărei versuri mi-au plăcut foarte mult.
Aoleo măicuță mamă
Aici zace-un șef de vamă
Cu un suflet ca de mamă
Și în cer e tot la vamă.

Făceam acum trei transporturi de țigări pe săptămînă și preconizam să trec la cinci- doream cu orice preț să sparg plafoanele lui Aladin- dar statul, bandit, a introdus timbrele de monopol.
Pînă mi-a venit ideea să cumpăr un copiator color marca rank Xerox au trecut cîteva săptămîni bune.
După care am crescut de la cinci la șapte.
Și m-am oprit acolo, pentru că nu mai aveam timp să mă ocup de coordonare. Eram în urmă cu ratele la bănci și justiția era călare pe mine. Petreceam foarte mult timp în biroul avocaților și în sălile de judecată.
În plus se apropiau alegerile, iar grupul de candidați al PDSR mă numise în semn de omagiu și apreciere purtător de cuvînt al campaniei electorale atît pentru locale cît și pentru legislative.
Nu aveam încotro, nu îi puteam refuza, pentru că erau de-ai mei, revoluționari sadea și cu patalama la mînă.
Așa că am început să colind județul cu o coloană de mașini pe care instalsem megafoane și mănunchiuri de trandafiri albaștri și țineam cuvîntări în fața țăranilor pe care îi serveam drept încheiere cu țigări fără timbru- mai făceam economie la tonerul color- și bere la pixă.
A fost o epocă plină de substanță în care am ajuns să cunosc locuri și oameni, și am învățat multe despre caracteristicile formelor de relief din județ.
Campania mi-a plăcut, mai ales că toate organizațiile locale dădeau în cinstea noastră niște petreceri cu miei la proțap sau cu pește fript pe cărbuni- funcție de zonă- și făceam chefuri interminabile la care Piagia- o căram peste tot cu mine fiindcă piciarele ei lungi și temperamentul latin făceau să fiarbă sîngele în țărani, mai ales că purta decolteuri adînci și colanți de mătase- cînta în dialectul Catalan și dansa Pullichinela, un dans obscen urcată pe mese.
Făceam furori în campania electorală și conducerea Organizației Județene mă adula.
Nu am cheltui cu ei decît un miliard, dar mi-au promis că după ce ajung din nou la putere o să-mi întoarcă suma înzecit și să consider că am făcut o investiție în viitorul luminos al țării.
Între timp, mama mă bătea la cap să o dau dracu pe Piagia și să mă însor. Îmi găsise o partidă bună, fata unui mare intreprinzător de la Sibiu care avea cîteva sute de mii de oi și era proprietarul a cinsprezece munți cu acte în regulă, după ce demonstrase cu hrisoave vechi că se trage din Gelu și din Glad- sau din Deceneu- și că respectivii munți erau proprietatea familiei sale din negura istoriei și că fusese abuziv naționalizat de regimul de tristă amintire.
Fata era tînără, frumoasă tăcută și proastă ca o găină, calități excelente pentru o viitoare nevastă, dar era mai înaltă cu un cap decît mine și avea o statură de halterofil. Mă gîndeam cum o pot bate într-o seară dacă vin cu capsa pusă acasă și imaginea asta nu se forma deloc. Drept care l-am dat dracului pe cioban cu tot cu munții și cu fata lui și i-am spus mamei să îmi caute altceva.
Mama mi-a căutat și a găsit-o pe Marisol.
Era evreică, de loc de lîngă Huși dar emigrată încă din fragedă pruncie în Spania, unde părinții ei aveau o Hacienda ce producea cincezi ce mii de hectolitri de vin Arraguia pe an și venise în românia împreună cu principesa Margareta, fiica regelui Mihai cu care fusese colegă la Oxford să întemeieze o fundație cu caracter umanitar pentru ajutorarea copiilor bolnavi de oreion.
Mama, care era cea mai filantroapă dintre femeile orașului, a invitat-o la noi și i-a promis că o ajută să învețe Românește.
Marisol era mignonă, blondă cu ochii de peruzea și cu un ten fin ca pergamentul, inteligentă- ba chiar a dracului de inteligentă- dar ceea ce nu luase mama în calcul, Marisol era lesbiană și încă una emancipată care nu se sfia să facă public modul ei de viață și înclinarea sexuală.
Se părea că nu aveam noroc și că nu mă voi putea însura. Eram trist, deprimat, mai ales că Piagia plecase în Italia cu unul dintre săpînțenii mei pe care îl lămurise că lîngă Roma știe ea un loc unde poate fi construit un cimitir vesel și nu mai aveam consultant pe probleme de romanitate și nici însoțitor în campania electorală, pentru că se apropiau legislativele de toamnă.
Mi-a mai adus mama cîteva fetișcane de-ale grataragiilor din oraș, dar toate erau machiate țipător și vulgare în comportament.
Mă consolam cu dansatoarele mele de la Casino și cu fetele săpînțenilor care și ele erau cam iezuite deoarece nu purtau chiloți.
În Iunie am fost invitat de un grup de firme din America să fac o vizită împreună cu o delegație a Camerei de Comerț la Dallas.
Era o vară destul de răcoroasă în România așa că am decis că trei săptămîni sub soarele Texasului o să-mi priască. În avion am cunoscut un grup de întreprinzători băcăuani mari iubitori de șeptică americană. M-au integrat în grupul lor fără rețineri și am jucat la cinci dolari partida pînă la Londra, unde au trebuit să facă o vizită la bancă spre ași reîmprospăta bugetul. Nu s-au supărat pe mine, ba dimpotrivă mi-au propus să continuam, așa că am trecut la pocher. Deasupra Atlanticului erau toți lefteri și chiar aveau de gînd să coboare din mers deasupra Insulei Paștelui ca să mai schimbe niște cecuri de călătorie, dar i-am lămurit că în respectiva insulă nu există nici o bancă și s-au potolit.
Oricum mi-am creat în grupul nostru o faimă nemeritată de cartofor ( se pare că îi curățasem pe băieți de vre-o douăzeci de mii de dolari) care mă punea într-o lumină destul de proastă față de ceilalți întreprinzători, în schimb stewardesele se uitau după mine ca după o vestă de salvare în caz de amerizare forțată.
La New York am fost întîmpinați de atașatul economic al Consulatului, însoțit de două frumoase fetișcane îmbrăcate în țoale de cowboy, adică blugi rupți în fund și pălării Stetson, care ne-a condus la hotel.
Într-adevăr, aerul americii este straniu, cum îl respiri, intri la idei. Hotelul în care fusesem cazați mi se părea murdar și insalubrul, personalul prost educat iar lenjeria puțea a dezinfectant ieftin.
Ce-aș face eu, dacă aș avea hotelul ăsta pe mînă, îmi spuneam în sinea mea. Bec. Să se învîrtă după soare. Trăsesem concluzia că americanii habar nu au ce înseamnă privatizare.
Am aflat apoi că hotelul era al unui românaș pripășit de doi ani prin America, un nepot de-al Consulului și că singurii clienți care îi mai călcau prin stabiliment erau excursioniștii fraieri ca noi.
I-am spus-o de la obraz atașatului economic și pentru că reacția sa a fost extrem de neplăcută- mi-a zis ceva de mamă- am părăsit grupul și am plecat pe cont propriu spre Los Angeles.
Hollywood-ul, mirajul american !
Mă trăgea ața.
Am călătorit timp de trei zile și trei nopți cu Grayhound-ul, un autobuz de mare viteză, și m-am hrănit cu hamburgheri și hot- dogs. Erau atît de buni, aproape la fel de buni ca cei pe care îi mănînci în gară la Filiași.
Los Angelesul m-a dezamăgit, pentru că nu prea colcăiau actorii prin centru și nici români nu prea erau. Mi-am luat o cameră la o pensiune mexicană și am purces să vizitez cartierele protipentadei.
Adică niște străzi lungi și șui așezate pe coastele aride ale falezei, fără pic de omogenitate în arhitectură și cu o vegetație mult prea abundentă. Nici nu se comparau cu Cartierul Primăverii de la noi.
Chiar în prima după amiază petrecută în Los Angeles am întîlnit un un român, într-un bar de la subsolul unuia dintre marile blocuri de pe bulevard.
Se numea Johnny Beriețeanu și era regizor de film. Avea la activ cîteva producții de mare succes cum ar fi un clip de reclamă pentru supozitoarele Pitt împotriva mahmurelii și pasta de dinți cu carbit Donk, cea care curăța depunerile de calcar din interstițiile danturii. Mi-a plăcut Johnny de la început pentru că avea un aer trist și pentru că vorbea românește cu un accent american perfect.
După al opulea wisky eram prieteni la cataramă, ca și cum ne-am fi cunoscut de o viață și ne-am jurat să nu ne mai despărțim niciodată.
Am plecat la Las Vegas cu mașina sa personală, un Dodge vechi și rablagit- el o numea Fanny Car- și acolo ne-am așezat temeinic pe ruletă. Îmi plăcea eleganța cu care Johnny știa să piardă, azvîrlind jetoanele colorate pe catifeaua verde și felul în care zîmbea nonșalant cerîndu-mi să-i mai dau bani.
În trei ore eram lefteri. Atît de lefteri încît a trebuit să îmi vînd ceasul meu Schafaussen de aur pe cincizeci de dolari ca să avem bani de benzină.
O dată plinul făcut am plecat spre Dallas unde m-am întîlnit cu grupul meu de investitori. S-au bucurat să mă revadă, mai ales că pachetul de cărți rămăsese la mine așa că am încins din nou o șeptică americană la toartă și în cîteva ceasuri aveam bugetul refăcut.
Apoi Johnny ne-a plimbat în grup prin Dallas și Fort Worth arătîndu-ne toate minunățiile Texasului. Am fost chiar și la ranch- ul familiei Ewing, care nu arăta chiar așa rău ca în film și am reușit chiar să luăm cafeaua pe terasă.
După care a venit poliția și ne-a săltat pe toți.
Bineînțeles că ne-au dat drumul.
După trei zile și după ce Consulul nostru a plătit o amendă de cinci mii de dolari pentru acuzația de încălcare a proprietății private.
M-am întors în România indignat și plin de frustrări. Johnny era cu mine bineînțeles, hotărîse să se reîntoarcă în patria care avea nevoie de el.
Apoi a început campania de toamnă.
Se anunța un război psihologic în toată regula, Convenția scosese la rampă toată altileria grea, așa că am renunțat la excursiile siropoase cu miei și folclor autentic la un pahar de trascău, care nu mai concordau cu.
Iliescu era extrem de nervos și ne pretindea să ne angajăm plenar în acțiunea de lămurire a maselor largi care trebuiau să înțeleagă de un de le vine speranța și lumina unui viitor mai bun și mai uman.
Aveam datoria să implementăm metode avansate, să folosim tehnica de vîrf și toate cuceririle științei. Sincer să fiu nu mă mai simțeam în largul meu, pentru că de la centru veniseră tot felul de băieți cu ochelari care montau și demontau cabluri și aparate ciudate și foloseau un limbaj extrem de sofisticat în rapoartele lor, rapoarte care îmi mîncau zilele, pentru că în calitatea mea oficială trebuia să le citesc și să le adnotez.
De aceea am pasat această sarcină ingrată mamei pe care o distra copios seară de seară să sublinieze cu creion roșu toate cuvintele care conțineau mai mult de doi de „e“, precum și pe cele în care grupul de consoane „pr“ se repeta.
Din acel moment băieții cu ochelari de la centru au început să mă privească cu mult mai mult respect, ba chiar să se ridice în picoare cînd intram în încăpere.
Una peste alta, cmpania mergea prost, mai ales după ce presa a dat la iveală centrul de sondaje telefonice și așa zisa încercare de influențare a opiniei publice.
Băieții mei erau complet timorați și aproape scoși din circuit. Campania electorală trena ! Se afla în pericol! Trebuia să fac ceva, era de datoria mea de purtător de cuvînt să iau măsurile necesare pentru redresarea situației.
Așa că am dat ordin fabricii de vodcă să scotă un milion de sticle de votcă super, avînd pe etichetă trei trandafiri albaștri, vodcă pe care am vîndut-o în preț de cost prin rețelele magazinelor sătești, precum și o tranșă de rom la jumătate cu poza președintelui Iliescu, care pur și simplu a spart gura tîrgului.
Partidul își consolidare poziția, era acum mult mai tare decît înainte, așa că am avut curajul să le trag cîte un șut în fund băieților cu ochelari, cu tot cu cablurile lor și să-i trimit la centru cu coada între picioare.
În toamnă județul nostru dădea trei deputați și doi senatori !
Păcat că în restul țării a mers așa cum a mers și asta numai și numai din vina domnului Iliescu, pentru care am un respect deosebit, dar care din păcate, nu a știut să își aleagă colaboratorii potriviți.
În noiembrie eram restant la bancă cu zece rate și afacerile trenau.
Johhny, care de-acum mă seconda în afaceri mi-a propus să intrăm în afacerile din lumea filmului.
Material era, slavă domnului. Fete frumoase și nurlii, băieți cu bicepșii tari, trebuia doar niscaiva echipament tehnic și un medic specialist în boli venerice. Am demarat producția noastră de film cu un scurt metraj cu subiect patriotic, pentru că fierbea românismul în noi.
Scenariul era cam așa:
Pe un cîmp plin de narcise și margarete vedem o fată bălaie și nu prea îmbrăcată, cum aleargă înspre o turmă de oi. Acolo un cioban așteaptă sprijinit în ceva care pare să fie o bîtă, dar nu este. Cei doi se întîlnesc și se îmbrățișează. Asta durează cam o jumătate de oră pînă cînd chestia aia care se confunda cu o bîtă a ciobanului e ferfeniță. Apoi fata se scoală și fuge mai departe înspre o turmă de capre care se vede în zare. Acolo un păstor o așteaptă sprijinit în ceva care pare o bîtă dar nu e. Cei doi se îmbrățișează pînă cînd... mă rog. Urmează o turmă de vaci, una de cai iar la final avem o rezervație de zimbri unde nu e doar un cioban ci șapte și mai sunt și niște păstorițe la fel de blonde. Filmul se desfășura în niște peisaje bucolice pe care le ochisem eu în jurul orașului iar în privința recuzitei nu a fost nici o problemă, deoarece fiilmul fiind pastoral, nu necesita prea multe elemente de garderobă. În ceea ce privește animalele, le-am confecționat din carton, butaforia fiind mult mai ieftină decît fînul. Filmul a fost o reușită deși la prima vizionare Comisia Națională a Audiovizualului, nu i-a acordat aviz favorabil. Motivația comisiei a fost că nu am păstrat caracterul autentic al portului românesc, deoarece ciobanii nu se încalță cu cisme de cowboy la cioareci și nici păstorițele nu poartă pe sub catrință lenjerie de nailon și lac negru.
Oricum filmul s-a vîndut foarte bine, doar în Ungaria am vîndut cinci mii de casete titrate, în care „Au !“ a fost înlocuit cu „Ioi !“ iar „Ah Doamne!“ cu „O Iștenem“.
Pentru că activitatea cinematografică îmi plăcea am hotărît să trecem la filmarea unei superproducții, folosind drept decor ansamblul de construcții al micii mele Rome care se înălțase binișor. Am folosit în figurație și foarte mulți săpînțeni, care au fost entuziasmați să joace în film.
Filmul se numea Dacii cuceresc Roma și se vruia a fi o reparație istorică meritată a memoriei strămoșilor noștri care fuseseră barbar călcați în picioare de către legionari.
Nu mă refer la cei cu cămăși verzi.
Subiectul era următorul:
Roma, după moartea Împăratului Traian ajunsese într-o stare de decadență umilitoare. Nimeni nu mai lucra, nimeni nu se mai ocupa de viața politică și socială a Romei, toată populația o ținea în orgii interminabile asupra cărora am insistat prezentîndu-le cu lux de amănunte,spre a scoate în evidență răul pe care pomiscuitatea îl poate face societății.
Conducătorul dac Lajoș, care conducea o mică trupă de luptători de gherilă (aici am folosit săpînțenii) auzind despre tragedia Romei, o atacă și o cucerește în timpul nopții, instaurînd o nouă societate cu față umană. El le reeducă pe femeile romane învățîndu-le bunele maniere și comportamentul în societate. Pentr

.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!