Dupã trei zile de ploi continui omorîserã atît de multi crabi în
casã, încît Pelayo a trebuit sã munceascã din greu pentru a iesi din
curte si a-i arunca în mare, cãci copilul abia nãscut avusese arzimi
toatã noaptea si se vedea cã era din pricina insuportabilei miasme.
Lumea era trista din ziua de marti. Cerul si marea erau un tot de
cenusa, iar nisipul tarmului, care in martie stralucea ca o pulbere
de lumina, se transformase intr-o mocirla de noroi si scoici putrede.
Lumina era atit de potolita la amiaza, incit atunci cind se intorcea
acasa dupa ce aruncase crabii, lui Pelayo i-a fost greu sa
desluseasca ce se misca si se tinguia in fundul curtii. A trebuit sa
se apropie mai mult ca sa descopere ca era un barbat batrin, care
statea trintit pe burta in noroi si, cu toate marile sale eforturi,
nu putea sa se ridice pentru ca-l impiedicau uriasele-i aripi.
Inspaimintat de un astfel de cosmar, a dat fuga in cautarea
Elisendei, sotia sa, care tocmai punea comprese copilului bolnav. Au
iesit impreuna si s-au indreptat spre fundul curtii, observind corpul
cazut cu o uimire muta. Era imbracat ca un peticar. Ii mai ramasesera
citeva smocuri decolorate pe craniul chel si foarte putini dinti in
gura, jalnica sa conditie de strabunic ud leoarca lipsindu-l de orice
grandoare. Aripile sale de vultur urias, murdare si pe jumatate fara
pene, se impotmolisera pentru totdeauna in mocirla. Atit de mult s-au
uitat la el, si cu atita atentie, incit Pelayo si Elisenda si-au
revenit repede din uimire si au sfirsit prin a-l gasi familiar. S-au
incumetat chiar sa-i vorbeasca, si el le-a raspuns intr-un grai de
neinteles, dar cu o voce de navigator incercat. Astfel au trecut
peste inconvenientul aripilor si au cazut de acord cu o foarte buna
judecata ca era un naufragiat solitar al vreunei nave straine
scufundata de vremea rea. Totusi, au chemat-o ca sa-l vada pe o
vecina care stia totul despre viata si moarte, si acesteia i-a fost
de-ajuns o privire pentru a-i scoate din eroare.
-Este un inger, le-a spus. Sigur ca venea pentru copil, dar,
sarmanul, este atit de batrin, ca l-a doborit ploaia.
A doua zi toata lumea aflase ca Pelayo avea in casa, captiv, un
inger in carne si oase. Impotriva sigurantei vecinei intelepte,
pentru care ingerii acestor timpuri sint supravietuitorii transfugi
ai unei conspiratii celeste, nu i-a lasat inima sa-l omoare cu parul.
Pelayo l-a pazit din bucatarie toata dupa-amiaza, inarmat cu bita lui
de politist si, inainte de a se duce la culcare, l-a scos tiris din
mocirla si l-a inchis cu gainile in cotetul din sirma-mpletita. La
miezul noptii, cind a incetat ploaia, Pelayo si Elisenda omorau in
continuare crabi. Putin dupa aceea copilul s-a trezit fara febra si
cu pofta de mincare. Atunci s-au simtit marinimosi si au hotarit sa
puna ingerul pe o pluta cu apa dulce si provizii pentru trei zile, si
sa-l lase la voia sortii in largul marii. Dar cind au iesit in curte,
odata cu zorii, i-am gasit pe toti localnicii linga cotet,
zbenguindu-se cu ingerul fara cea mai mica evlavie si aruncindu-i
lucruri de mincare printre ochiurile plasei de sirma, ca si cind n-ar
fi fost o creatura supranaturala, ci un animal de circ.
Parintele Gonzaga a sosit inainte de sapte, alarmat de
neobisnuitul stirii. La aceasta ora dadusera fuga pina si curiosii
mai putin frivoli decit cei din zori, facind tot felul de presupuneri
despre originea captivului. Cei mai simpli gindeau ca va fi numit
primarul lumii. Altii, cu un spirit mai aspru, presupuneau ca va fi
ridicat la gradul de general cu cinci stele pentru ca sa cistige
toate bataliile. Citiva vizionari sperau ca o sa fie pastrat de
prasila, pentru a sadi pe pamint o stirpe de oameni cu aripi,
intelepti care-si vor asuma treburile universului. Numai ca parintele
Gonzaga, inainte de a fi popa, fusese un vestit taietor de lemne.
Ivit printre imprejmuirea de sirma, a rasfoit la repezeala catehismul
si a cerut sa i se deschida poarta pentru a putea cerceta indeaproape
pe acel barbat inspirind mila care, alaturi de gainile nedumerite,
parea mai putin om si mai mult oratanie decrepita. Statea retras
intr-un colt, intre cojile de fructe si resturile de mincare pe care
i le aruncasera vizitatorii matinali, uscindu-si la soare aripile
intinse. Strain de obrazniciile lumii, abia daca si-a ridicat ochii
de vultur, murmurind ceva pe limba lui, cind parintele Gonzaga a
intrat in cotet si i-a dat buna ziua in latineste. Parohul a avut
atunci prima banuiala a imposturii sale, dovedind ca nu intelegea
limba Domnului si nici nu stia sa-i salute pe trimisii sai. Mai
tirziu a observat ca, privit de aproape, parea destul de pamintean:
avea un insuportabil miros de ceas rau, partea de dinlauntru a
aripilor semanata cu alge parazite si penele mari retezate de vinturi
terestre, si nimic din mizerabila sa natura nu era in acord cu
distinsa demnitate a ingerilor. Atunci a parasit cotetul si cu o
scurta predica i-a prevenit pe curiosi de riscul nestiintei lor. Le-a
adus aminte ca demonul are prostul obicei de a recurge la artificii
de carnaval pentru a-i zapaci pe nechibzuiti. Le-a argumentat ca daca
aripile nu sint elementul principal care determina diferentele dintre
un uliu si un aeroplan, cu atit mai putin ar fi pentru a recunoaste
ingerii. Cu toate acestea, a promis sa scrie o scrisoare episcopului,
pentru ca acesta sa scrie alta superiorului sau si pentru ca acesta
sa se adreseze Papei, astfel incit verdictul final sa vina de la
tribunalele cele inalte.
Dar prudenta sa a fost ca saminta semanata-n pustiu. Stirea
despre ingerul captiv s-a raspindit cu atita repeziciune, incit, doar
dupa citeva ore, in curte se facuse o galagie ca la piata si a
trebuit sa se aduca trupa cu baionete pentru a inspaiminta tumultul
gata sa rastoarne casa. Elisenda, cu sira spinarii incovoiata de
maturatul continuu al gunoiului de bilci, a avut, totusi, buna idee
de a imprejmui cu un zid curtea si de a cere cinci parale celor ce
voiau sa intre sa vada ingerul.
Au venit curiosi pina si din Martinica. A venit un circ ambulant,
cu un acrobat zburator, care a trecut ca vintul, de citeva ori,
biziind pe deasupra multimii, dar nimeni nu l-a luat in seama pentru
ca aripile lui nu erau de inger, ci de liliac sideral. Au sosit
pentru a-si cauta sanatatea bolnavii cei mai blestemati din Caraibi:
o sarmana femeie care inca de copil isi numara bataile inimii si,
iata, nu-i mai ajungeau numerele, un jamaican care nu putea sa doarma
pentru ca il tortura zgomotul stelelor, un somnambul care se scula
noaptea pentru a desface lucrurile pe care le facuse ziua, si multi
altii cu boli mai putin grave. In mijlocul acelui tambalau de
naufragiu, care facuse sa tremure pamintul, Pelayo si Elisenda erau
fericiti de oboseala, pentru ca in mai putin de o saptamina umplusera
dormitoarele cu bani, si cu toate astea sirul de peregrini care-si
asteptau rindul pentru a intra ajungea pina la celalalt capat al
orizontului.
Ingerul era singurul care nu participa la propria sa intimplare.
Isi petrecea timpul cautind sa-si faca loc in adapostul sau de
imprumut, ametit de caldura infernala a candelelor si luminarilor de
sacrificiu pe care oamenii le rezemau de imprejmuirea de sirma. La
inceput s-au silit sa-i dea sa manince cristale de camfor care, in
acord cu intelepciunea vecinei atoatestiutoare, erau alimentul
specific al ingerilor. Dar el le-a dispretuit asa cum dispretuise,
fara macar sa guste, prinzurile papale pe care i le aduceau pacatosii
si niciodata nu s-a stiut daca din cauza ca era inger sau pentru ca
era batrin a sfirsit prin a nu minca nimic altceva decit terci de
vinete. Unica sa virtute supranaturala parea sa fie rabdarea. Mai
ales in primele momente cind il ciuguleau gainile in cautarea
parazitilor stelari care se inmulteau pe aripile sale si cind
schilozii ii smulgeau penele pentru a-si atinge cu ele cioturile
rosietice si pina cind si cei mai milosi aruncau cu pietre in el,
silindu-l sa se ridice pentru a-l vedea pe de-a-ntregul. Singura data
cind l-au vazut nelinistit a fost cind l-au ars pe spate cu un fier
de marcat juncanii, pentru ca ramasese atitea ceasuri nemiscat, incit
l-au crezut mort. S-a desteptat tresarind de spaima, racnind intr-o
limba ermetica, cu ochii in lacrimi si batind odata din aripi a
provocat un virtej de gainat si de praf lunar, o furtuna
inspaimintatoare ce nu parea din aceasta lume. Desi multi au crezut
ca reactia sa nu a fost de furie, ci de durere, de atunci inainte au
avut grija sa nu-l mai supere, intelegind ca nepasarea sa nu era de
erou iesit la pensie, ci de cataclism in repaus.
Parintele Gonzaga a infruntat frivolitatea multimii cu formule de
inspiratie domestica, asteptind sa-i soseasca hotarirea categorica
asupra naturii captivului. Dar posta de la Roma isi pierduse notiunea
urgentei. Timpul le trecea cercetind daca vinovatul avea buric, daca
graiul sau avea ceva de-a face cu armeana, daca putea sa incapa de
mai multe ori in virful unui ac sau daca nu era pur si simplu un
norvegian cu aripi. Acele scrisori de dramuire s-ar fi dus si s-ar fi
intors pina la sfirsitul veacurilor daca o intimplare providentiala
n-ar fi pus capat tribulatiilor preotului.
S-a intimplat ca in acele zile, intre multe alte atractii ale
bilciurilor ratacitoare din Caraibi, a venit in sat spectacolul trist
al femeii care s-a transformat in paianjen din cauza ca nu si-a
ascultat parintii. Taxa de intrare pentru ca sa fie vazuta nu numai
ca era mai mica decit cea pentru a-l vedea pe inger, dar, mai mult,
ingaduia sa i se puna tot felul de intrebari despre absurda sa
contitie si sa fie examinata pe o parte si pe alta, asa incit nimeni
sa nu se mai poata indoi de adevarul oroarei. Era o aratare
inspaimintatoare, de marimea unui berbec si cu capul de fecioara
trista. Dar lucrul cel mai sfisietor nu era figura ei neroada, ci
sincera durere cu care povestea amanuntele decaderii sale; fiind
aproape o copila, fugise din casa parintilor ca sa mearga la dans si
pe cind se intorcea prin padure, dupa ce dansase toata noaptea fara
voie, un tunet groaznic a despicat cerul in doua si prin acea
crapatura a iesit fulgerul de pucioasa care a transformat-o in
paianjen. Unicul sau aliment erau firimiturile de carne tocata pe
care sufletele caritabile se indurau sa i le arunce in gura. Un
asemenea spectacol, incarcat de atita adevar uman si de atitea
invataturi de minte de temut, trebuia sa-l invinga fara sa si-o fi
propus pe acela al unui inger dispretuitor care abia de catadicsea
sa-i priveasca pe muritori. Mai mult, putinele minuni, pe care le
atribuiau ingerului relevau o certa dezordine mentala, cum ar fi cea
a orbului care nu-si recapata vederea, dar caruia-i iesira trei dinti
noi, si cea a paraliticului care nu putea sa mearga, dar se gasi pe
punctul de a cistiga la loterie, si cea a leprosului caruia ii crescu
floarea-soarelui pe rani. Acele miracole de consolare care mai
degraba pareau distractii de bilci, zdruncinasera reputatia ingerului
cind femeia convertita in paianjen termina prin a le anihila. Astfel
se intimpla ca parintele Gonzaga se vindeca pentru totdeauna de
insomnie si curtea lui Pelayo ajunse la fel de singura ca in
timpurile cit plouase trei zile in sir iar crabii mergeau prin
dormitoare.
Stapinii casei nu au avut de ce sa se plinga. Cu banii incasati
au construit o casa cu doua etaje, cu balcoane si gradini, cu zid
foarte inalt, ca sa nu mai poata intra crabii si cu drugi de fier la
ferestre ca sa nu mai intre ingerii. Pelayo a mai pus pe picioare o
crescatorie de iepuri de casa foarte aproape de sat si a renuntat
pentru totdeauna la chinuitoarea meserie de politist. Elisenda si-a
cumparat niste pantofi satinati cu tocuri inalte si multa
imbracaminte de matase lucioasa, din aceea pe care o foloseau
doamnele cele mai de conditie in duminicile din acele vremuri.
Cotetul a fost singurul care n-a meritat atentie. Si daca l-au spalat
vreodata cu creolina, arzind boabe de tamiie in interiorul lui, n-au
facut-o ca sa-l onoreze pe inger, ci pentru a inlatura mirosul greu
de balegar care patrundea ca o fantoma peste tot, gata sa transforma
in veche casa cea noua. La inceput, cind copilul a prins sa faca
primii pasi, au avut grija sa nu se apropie prea mult de cotet. Dar
mai apoi si-au uitat de teama si s-au obisnuit cu duhoarea, astfel ca
mai inainte de i se fi schimbat dintii, copilul incepuse sa se joace
inlauntrul cotetului, al carui gard putrezit se rupea in bucati.
Ingerul nu a fost mai putin ursuz cu el decit cu ceilalti muritori si
suporta infamiile cele mai ingenioase cu o blindete de ciine fara
iluzii. Amindoi s-au imbolnavit de varicela in acelasi timp. Medicul
care l-a ingrijit pe copil nu a rezistat ispitei de a-l vedea si pe
inger, descoperind atit de putine batai de inima si atitea zgomote in
rinichi, incit i s-a parut imposibil sa mai fie viu. Ceea ce l-a
uimit mai mult, fara indoiala, a fost logica aripilor sale. Pareau
atit de naturale pentru acel organism pe de-a-ntregul uman, incit nu
se putea intelege de ce nu le aveau si ceilalti oameni.
Cind copilul a intrat la scoala, trecuse mult timp de cind
soarele si ploaia distrusesera cotetul. Ingerul se tira pe ici pe
colo ca un muribund fara stapin. Il scoteau cu lovituri de matura
dintr-un dormitor si un moment dupa aceea il descopereau in
bucatarie. Parea sa fie in atitea locuri deodata, incit ajunsesera sa
creada ca se dedubleaza, ca se repeta pe el insusi in toata casa si
Elisenda, exasperata, striga scoasa din sarite ca era o nenorocire sa
traiesti in acel infern plin cu ingeri. Abia daca mai putea sa
manince, ochii sai de vultur batrin devenisera atit de tulburi, incit
inainta poticnindu-se la fiecare pas, nemairaminindu-i decit
cioturile jumulite ale ultimelor pene. Pelayo l-a infasat intr-o
cuvertura si a avut bunatatea sa-l lase sa doarma in sopron; abia
atunci a observat ca noaptea avea calduri si delira in cuvinte
complicate de norvegian batrin. Aceasta a fost una dintre putinele
dati cind s-a alarmat, pentru ca gindeau ca e gata sa moara si nici
macar vecina inteleapta n-ar fi putut sa le spuna ce se face cu
ingerii morti.
Cu toate acestea, nu numai ca a supravietuit iernii grele, ci a
parut sa se intremeze odata cu primele raze de soare. A ramas multe
zile nemiscat in coltul cel mai retras al curtii, unde nimeni nu-l
vedea, iar in primele zile din decembrie au inceput sa-i creasca pe
aripi niste pene mari si puternice, pene de uriasa pasare batrina
care pareau mai degraba un neajuns in plus al decrepitudinii. Dar el
trebuie sa fi stiut ratiunea acestor schimbari, pentru ca era foarte
atent ca nimeni sa nu le observe si ca nimeni sa n-auda cintecele de
navigator pe care le cinta citeodata sub stele. Intr-o dimineata, pe
cind Elisenda taia felii de ceapa pentru prinz un vint care parea ca
vine din largul marii a ajuns pina in bucatarie. Atunci a scos capul
pe fereastra si l-a surprins pe inger in primele sale tentative de
zbor. Erau atit de greoaie, incit taiase cu ghearele o brazda ca de
plug printre legume si era gata sa distruga sopronul cu acele nedemne
lovituri de aripa care alunecau in lumina si nu intilneau un sprijin
in cer. A izbutit in cele din urma sa ia inaltime. Elisenda a scos un
oftat de usurare, pentru ea si pentru el, cind l-a vazut trecind pe
deasupra ultimelor case, sustinindu-se intr-un fel sau altul
printr-un dezastruos fîlfîit de vultur senil. A continuat sa-l vada
pina cind a sfirsit cu taiatul cepei si a continuat sa-l vada pina
cind nu a mai fost posibil sa-l vada pentru ca atunci nu mai era un
obstacol in calea vietii ei, ci un punct imaginar pe orizontul marii.
(traducere de Miruna si Darie Novaceanu)