TOTUL N-ARE NICI O IMPORTANÞÃ

    Și ce importanță poate să aibă faptul că eu mă frămînt, că sufăr sau gîndesc? Prezența mea în lume va zgudui - spre marele meu regret - cîteva existențe liniștite și va tulbura naivitatea inconștientă și plăcută a altora, spre și mai marele meu regret. Deși simt că tragedia mea este pentru mine cea mai mare tragedie din istorie - mai mare decît prăbușirile de împărați sau decît cine știe ce irosire în fundul unei mine -, totuși am implicit sentimentul totalei mele nulități și insignifianțe. Sînt convins
    că nu sînt absolut nimic în univers, dar simt că singura existență reală este a mea. Și dacă aș fi pus să aleg între existența lumii și existența mea, aș înlătura pe cealaltă, împreună cu toate luminile și legile ei, încumetîndu-mă să planez singur în neantul absolut. Deși pentru mine viața este un chin, nu pot să renunț la ea, fiindcă nu cred în absolutul valorilor transvitale pentru ca să mă sacrific în numele lor. Dacă aș fi sincer, ar trebui să spun că nu știu de ce trăiesc și de ce nu încetez să trăiesc. Probabil cheia rămîne în fenomenul iraționalității vieții, care menține viața fără motive. Și dacă nu există decît motive absurde pentru a trăi? Dar acestea se mai pot numi motive? Lumea aceasta nu merită să te sacrifici pentru vreo idee sau vreo credință. Cu cît sîntem mai fericiți astăzi, dacă alții s-au sacrificat pentru binele și luminarea noastră? Ce bine și ce luminare? Dacă cineva s-a sacrificat pentru ca eu să fiu fericit acum, atunci eu sînt mai nefericit decît el, fiindcă nu înțeleg să-mi clădesc o existență pe un cimitir. Am momente cînd mă simt responsabil de întreaga mizerie a istoriei, cînd nu înțeleg pentru ce unii și-au vărsat sîngele pentru noi. Cea mai mare ironie ar fi însă cînd s-ar putea stabili că aceia au fost mai fericiți decît noi.Praful să se aleagă de întreaga istorie. Ar trebui să nu mă mai intereseze nimic în această lume; să-mi apară ridicolă însăși problema morții; suferința, limitată și nerevelatoare; entuziasmul, impur; viața, rațională; dialectica vieții, dialectică logică, iar nu una demonică; disperarea, minoră și parțială; eternitatea, o vorbă; experiența neantului, o iluzie; fatalitatea, o glumă… Căci mă gîndesc serios, ce rost au toate acestea? De ce să mai pui probleme, să arunci lumini sau să accepți umbre? N-ar fi mai bine să-mi îngrop lacrimile într-un nisip la marginea mării, în cea mai deplină singurătate? Dar n-am plîns niciodată, fiindcă lacrimile s-au transformat în gînduri. Și nu sînt gîndurile acestea tot atîta de amare ca lacrimile?

EXTAZ

    Nu știu ce sens poate avea într-un spirit sceptic, pentru care lumea aceasta este o lume în care nu se rezolvă nimic, prezența celui mai formidabil extaz, a celui mai revelator și mai bogat, a celui mai complex și mai periculos, extazul rădăcinilor ultime ale existenței. Nu cîștigi în acest extaz nici un fel de certitudine explicită sau o cunoaștere definită, dar sentimentul unei participări esențiale este atît de intens, încît debordează toate limitele și categoriile cunoașterii obișnuite. Este ca și cum în lumea aceasta de obstacole, de mizerii și de chin, prin care aspectele individuale ale existenței ne apar în consistența lor ireductibilă, s-ar deschide o poartă înspre sîmburele interior al existenței, pe care l-am prinde în cea mai simplă și mai esențială viziune, în cea mai splendidă încîntare metafizică. Stratul superficial de existență și formele individuale par a se topi pentru a favoriza accesul regiunilor celor mai profunde. Și mă întreb dacă adevăratul sentiment metafizic al existenței este posibil fără această eliminare a straturilor superficiale și a formelor individuale. Căci numai printr-o purificare a existenței de elementele ei contingente și întîmplătoare se poate atinge o zonă esențială. Sentimentul metafizic al existenței este de natură extatică și orice metafizică își are rădăcina într-o formă particulară de extaz. În mod greșit se admite numai forma extatică religioasă. Există o multiplicitate de forme care depind de o formație spirituală specifică sau de o structură temperamentală, și care nu trebuie neapărat să ducă la transcendență. De ce n-ar exista un extaz al existenței pure, al rădăcinilor imanente ale existenței? Și nu se realizează o astfel de formă extatică în acea adîncire care destramă vălurile superficiale pentru a înlesni accesul sîmburelui interior al lumii? A ajunge la rădăcinile acestei lumi, a realiza beția supremă, încîntarea extatică, experiența originarului și a primordialului este a trăi un sentiment metafizic plecat din extazul elementelor esențiale ale firii. Extazul ca exaltare în imanență, ca o iluminare în lumea aceasta, ca viziune a nebuniei acestei lumi - iată un substrat pentru o metafizică, - valabilă chiar și pentru ultimele clipe, pentru momentele finale. Căci orice extaz adevărat este periculos. El este asemănător cu ultima fază a inițierii din misterele egiptene, cînd în locul cunoașterii explicite și definitive se spunea: «Osiris este o divinitate neagră», adică absolutul rămîne în sine incognoscibil. Nu văd în extazul rădăcinilor ultime ale existenței decît o formă de nebunie, nu de cunoaștere. Nu poți avea această trăire extatică decît în singurătate, cînd ai senzația că planezi peste această lume. Și singurătatea nu este un mediu de nebunie? Și apoi, nu este caracteristic faptul că acest extaz poate să apară chiar unui individ sceptic? Nu este revelator pentru nebunia din extaz fenomenul acesta, al prezenței celei mai ciudate certitudini și a celei mai esențiale viziuni într-un mediu de îndoială și disperare?
    Decît - nimeni nu va realiza stări extatice fără experiența prealabilă a disperării, deoarece într-una, ca și în cealaltă, se întîmplă purificări tot atît de mari dar cu conținut diferit.
    Rădăcinile metafizicii sînt tot atît de complicate ca și rădăcinile existenței.

LUMEA ÎN CARE NU SE REZOLVÃ NIMIC

    Mai este ceva pe acest pămînt care să nu poată fi pus la îndoială, în afară de moarte, singurul lucru sigur în această lume? A te îndoi de toate și a trăi totuși, iată un paradox care nu este unul dintre cele mai tragice, deoarece îndoiala este mult mai puțin intensă și încordată decît disperarea. Nu este caracteristic faptul că tipul cel mai frecvent de îndoială este cel cerebral, unde prin urmare participă omul numai cu o parte din ființa sa, în deosebire de participarea totală și organică din disperare? Chiar în formele organice și serioase ale îndoielii, intensitatea nu este niciodată echivalentă celei din disperare. Un anumit diletantism și un gen particular de superficialitate caracterizează scepticismul față de fenomenul atît de complex și de ciudat al disperării. Mă pot îndoi de orice, pot arunca un zîmbet disprețuitor asupra lumii, dar aceasta nu mă împiedică să mănînc, să dorm liniștit sau să mă căsătoresc. În disperare, de a cărei profunzime nu te poți convinge decît trăind-o, aceste acțiuni nu mai sînt posibile decît cu efort și suferințe. Nimeni, pe culmile disperării, nu mai poate și nu mai are dreptul la somn. De aceea, nici un deznădăjduit autentic nu poate uita nimic din tragedia lui, păstrînd în conștiință actualitatea dureroasă a mizeriei lui subiective pînă dincolo de orice margini. Îndoiala este o neliniște care se referă la probleme și la lucruri, ea rezultă din conștiința irezolvabilității tuturor chestiunilor mari. Dacă s-ar rezolva marile probleme, scepticul ar reveni la stările normale. Cîtă diferență față de situația omului în disperare, care, dacă s-ar rezolva toate problemele, nu ar fi mai puțin neliniștit, deoarece neliniștea lui este răsărită din structura existenței lui subiective. Disperarea este starea în care anxietatea și neliniștea sînt imanente existenței. Nimeni nu e torturat în disperare de probleme, ci de convulsiunile și arderile în propria lui existență. Că nu se rezolvă nimic în această lume, este regretabil. N-a existat și nu va exista nimeni care să se sinucidă din acest motiv. Atît de puțin influențează neliniștea intelectuală neliniștea totală a ființei noastre. Din acest motiv, prefer de o mie de ori o existență dramatică, torturată pentru destinul ei în lume și chinuită de cele mai consumatoare flăcări interioare, decît un om abstract, frămîntat de probleme abstracte care nu angajează fondul subiectivității noastre. Disprețuiesc în această gîndire absența riscului, a nebuniei și a pasiunii. Cît de fecundă este o gîndire vie, pasionată, în care lirismul circulă ca sîngele în vine! Este extrem de interesant și de dramatic procesul prin care oameni inițial frămîntați de probleme pur abstracte și impersonale, obiectivi pînă la uitare de sine, surprinși de suferință și boală au fost în mod fatal aduși să reflecteze asupra propriei lor subiectivități și asupra problemelor de trăire și experiență. Oamenii obiectivi și activi nu găsesc destule elemente și resurse în ei pentru a-și considera destinul atît de interesant încît să-l pună în problemă. Pentru a face din destinul tău o problemă subiectivă și universală în același timp, trebuie să scobori toate treptele unui iad lăuntric. Dacă n-ai ajuns încă cenușă, atunci poți face filozofie lirică, adică o filozofie în care ideea are rădăcini organice, tot atît de organice ca și poezia. Atunci realizezi o formă superioară de existență personală, cînd lumea aceasta, cu toate problemele ei irezolvabile, nu merită nici măcar disprețul. Nu fiindcă ai avea o excelență în lume sau o valoare deosebită, dar fiindcă nu te mai poate interesa nimic în afară de agonia ta personală.

CONTRADICÞII ȘI INCONSECVENÞE

    Grija pentru unitate și sistem n-au avut-o și n-o vor avea nicicînd acei care scriu în momente de inspirație, cînd gîndul este o expresie organică și personală ce urmează fluctuațiile și variațiile dispoziției nervoase și organice. Unitatea perfectă, preocuparea de sistem și de consecvență indică o viață personală cu puține resurse, schematică și fadă întocmai ca și contradicțiile din capriciu sau dintr-un paradox facil. Numai contradicțiile mari și periculoase, antinomiile interioare irezolvabile dovedesc o viață spirituală fecundă, deoarece numai în ele fluxul și abundența lăuntrică își pot găsi moduri de realizare. Oamenii care au numai cîteva stări sufletești și care niciodată nu ajung la limită nu se pot contrazice, fiindcă puținele tendințe din ei nu se pot determina în opoziții. Acei care trăiesc însă cu o exasperantă clocotire ura, disperarea, haosul, neantul sau iubirea, care se consumă în fiecare stare și mor treptat cu fiecare și în fiecare, aceia care nu pot respira decît pe culmi, care sînt singuri întotdeauna și mai cu seamă atunci cînd umblă cu alții, cum ar mai putea aceștia să crească într-o evoluție liniară sau să se cristalizeze într-un sistem? Tot ceea ce este formă, sistem, categorie, cadru, plan sau schemă, considerate ca aspecte și tendințe de absolutizare, rezultă dintr-un minus de conținuturi și productivitate, dintr-o deficiență de energie lăuntrică, dintr-o sterilitate a vieții spirituale. Marile tensiuni ale acesteia ating haosul și nebunia exaltării absolute. Nu există viață spirituală fecundă care nu cunoaște stările haotice și efervescența din paroxismul stărilor maladive, cînd inspirația apare ca o condiție esențială a creației și contradicțiile ca manifestări ale temperaturii interioare. Cine nu iubește stările haotice nu e creator, iar cine disprețuiește stările maladive n-are drept să vorbească de spirit. Numai ceea ce răsare din inspirație are valoare, ceea ce izvorăște din fondul irațional al ființei noastre, din zona intimă și centrală a subiectivității. Tot ceea ce e produsul exclusiv al muncii, al silinței și al efortului n-are nici o valoare, iar produsele exclusive ale inteligenței sînt sterile și neinteresante. Mă încîntă îngrozitor elanul barbar și spontan al inspirației, curgerea bogată a stărilor sufletești, sclipirea și palpitația intimă, lirismul esențial și paroxismul vieții spirituale, care fac din inspirație singura realitate valabilă în ordinea condițiilor de creație.

ASUPRA TRISTEÞII

    Dacă melancolia este o stare de reverie, difuză și vagă, ce nu atinge niciodată o adîncime și o concentrare intensă, tristețea, dimpotrivă, prezintă o seriozitate închisă și o interiorizare dureroasă. Poți fi trist în orice loc; dar într-un plan închis, tristețea cîștigă în intensitate, precum într-unul deschis melancolia crește. Caracterul de concentrare al tristeții rezultă din faptul că ea se naște aproape totdeauna dintr-un motiv determinat, pe cînd în melancolie nimeni nu are precizat în conștiință un determinant exterior. Știu de ce sînt trist, dar nu știu de ce sînt melancolic. Stările melancolice durează mult, fără să atingă o intensitate particulară. Or, durata lor fiind mare, șterge din conștiință orice motiv inițial, prezent în tristețe, care nu durează mult, dar atinge o tensiune intimă și închisă, ce niciodată nu va exploda, ci se va stinge în propria ființă. Nici melancolia și nici tristețea nu explodează, nu irită pe om pînă acolo încît să zguduie elementele ființei. Nu este caracteristic că se vorbește de un oftat, de un suspin, de tristețe, dar niciodată de un strigăt de tristețe? Ea nu e o stare debordantă, ci una care se stinge și moare. Pentru nota diferențială a tristeții, este extrem de semnificativă apariția ei atît de frecventă după marile satisfaceri și împliniri vitale. De ce actului sexual îi urmează tristețea, de ce după o beție formidabilă sau după un paroxism dionisiac ești trist? De ce marile bucurii aduc tristețea? Fiindcă o dată cu elanul consumat în aceste excese mai rămîne numai senzația ireparabilului și sentimentul părăsirii și al pierderii, care ating o intensitate, în ordinea negativă, dintre cele mai puternice. Ești trist după satisfacerile sexuale și dionisiace, deoarece în loc să ai sentimentul unui cîștig, îl ai pe acela al unei pierderi. Tristețea apare după toate fenomenele prin care viața pierde din ea însăși. Intensitatea ei este echivalentă pierderilor. Astfel, fenomenul morții provoacă cea mai mare tristețe. Și nu este revelator pentru diferența dintre melancolie și tristețe faptul că niciodată o înmormîntare nu poate fi numită melancolică? Tristețea nu are nici un caracter estetic, caracter ce nu lipsește decît rar melancoliei. Este interesant de urmărit cum domeniul esteticului se îngustează din ce te apropii de experiențe și de realități serioase, care au un caracter de răscruce sau de definitivat. Moartea este negația totală a esteticului, ca și suferința sau tristețea. Moartea și frumusețea! Două noțiuni care se resping în mod absolut. Căci nu cunosc nimic mai scîrbos decît moartea, nimic mai grav și mai sinistru! Cum au putut fi poeți care să găsească moartea mai frumoasă, această supremă negativitate care nu poate îmbrăca nici haina grotescului. Moartea este suprema realitate în ordinea negativă. Ironia este că te temi de ea cu atît mai mult cu cît o admiri. Și trebuie să spun că negativitatea morții îmi inspiră admirație. Dar este singurul lucru pe care-l pot admira, fără să-l iubesc. Grandoarea și infinitatea morții mi se impun. Dar disperarea mea e atît de mare, încît n-am nici speranța morții. Cum aș putea-o deci iubi? Despre moarte nu se poate scrie decît în contradicții absolute. Cine va spune că are o idee precisă despre moarte dovedește că nici nu o presimte, deși o poartă în el. Și fiecare om poartă nu numai viața, dar și moartea sa. Viața nu este decît o îndelungă agonie.
    Tristețea îmi pare a reflecta ceva din această agonie. Și nu sînt crispările tristeții reflexe agonice? Orice om cu adevărat trist în momente de mare intensitate a tristeții păstrează în fizionomia lui crispări ce se adîncesc pînă în esența ființei. Aceste crispări, negații evidente ale frumuseții, dovedesc atîta părăsire și singurătate, încît te întrebi dacă fizionomia tristeții nu este o formă de obiectivare a morții în viață. Profunzimea impresionantă și gravitatea solemnă ce se degajează din această fizionomie a tristeții rezultă din faptul că acele riduri se adîncesc atît de tare, încît creșterea lor în adîncime devine un simbol pentru tulburarea și infinita noastră dramă lăuntrică. Fața omului în tristețe dovedește atîta interioritate, încît exteriorul face direct accesibil interiorul. (Fenomene care se petrec și în marile bucurii.) Tristețea face misterul accesibil. Dar misterul tristeții este atît de inepuizabil și de bogat, încît tristețea nu încetează niciodată de a fi enigmatică. Dacă există o scară a misterelor, atunci tristețea intră în categoria misterelor infinite, care nu încetează niciodată de a se arăta, fiindcă sînt inepuizabile. Și orice mister adevărat este inepuizabil.
    Este o constatare pe care, spre regretul meu, o verific în fiecare clipă: nu pot fi fericiți decît oamenii care nu gîndesc nimic, adică aceia care gîndesc numai cît trebuie vieții. Căci a gîndi numai cît trebuie vieții nu înseamnă a gîndi. Adevărata gîndire seamănă unui demon care tulbură sursele vieții, sau unei maladii ce afectează rădăcinile acestei vieți. A gîndi în fiecare clipă și a-ți pune probleme capitale la tot pasul, a avea permanent în conștiință îndoiala asupra propriului tău destin, a simți oboseala de a trăi, a fi obosit de gînduri și de existența ta pînă dincolo de orice rezistență, a lăsa o dîră de sînge și de fum după tine, ca simboluri ale dramei și ale morții ființei tale, înseamnă a fi nefericit în așa măsură, încît ți-e scîrbă de tot fenomenul acesta al gîndirii și te întrebi dacă reflexivitatea nu e o pacoste pe capul omului. Multe sînt de regretat în lumea în care n-ar trebui să regret nimic. Și mă întreb: merită lumea aceasta regretul meu?

INSATISFACÞIA TOTALÃ

    Ce blestem o fi pe capul unora de a nu se simți bine nicăieri? Nici cu soare, nici fără soare, nici cu oameni și nici fără oameni. A nu cunoaște ceea ce înseamnă buna dispoziție, iată un lucru impresionant. Cei mai nefericiți oameni sînt aceia care n-au dreptul la inconștiență. A avea un grad dezvoltat de conștiință, a fi în fiecare moment conștient, a-ți da seama în fiecare clipă de situația ta în raport cu lumea, a trăi într-o veșnică încordare de cunoaștere este a fi pierdut pentru viață. Cunoașterea este o plagă pentru viață, iar conștiința o rană deschisă în sîmburele vieții. Nu este omul un animal abandonat morții? Și nu este o tragedie în faptul de a fi om, adică un animal veșnic nesatisfăcut, suspendat între viață și moarte? Sînt complet plictisit sau mai bine zis distrus de această calitate de a fi om. Dacă aș putea, aș renunța pe loc, dar ce să mă fac, animal? Drumul înapoi nu-l pot parcurge. Și apoi, aș risca să devin un animal care cunoaște istoria filozofiei. A deveni supraom îmi pare o imposibilitate și o prostie, o fantezie ridicolă. N-ar exista o soluție aproximativă într-un fel de supraconștiință? Nu s-ar putea viețui dincolo, nu dincoace (înspre animalitate), de toate formele complexe de conștiință, de neliniști și chinuri, de tulburările nervoase și de experiențele spirituale, într-o sferă de existență unde accesul veșniciei n-ar mai fi un simplu mit? Personal îmi dau demisia din omenire. Nu mai vreau și nu mai pot să fiu om. Căci ce aș mai putea face în această calitate? Să lucrez la un sistem social și politic sau să nefericesc o fată? Să mai urmăresc inconsecvențele în sistemele de filozofie sau să activez pentru realizarea idealului moral sau estetic? Toate acestea îmi par prea puțin. Și chiar dacă mi-ar părea mult, cum se întîmplă uneori, nu mă pot totuși atrage. Renunț la omenia mea, chiar dacă pe treptele pe care mă voi urca voi fi singur, dar absolut singur. Și apoi nu sînt atît de singur în lumea aceasta, de la care nu mai aștept nimic? Dincolo de toate idealurile curente și de formele obișnuite, într-o supraconștiință s-ar mai putea probabil respira. Acolo, o beție a eternității ar reduce la nimic toate fleacurile acestei lumi și nici o problemă, și nici un chin lăuntric n-ar mai tulbura extazul unei eternități în care ființa ar fi tot atît de pură și de imaterială ca neființa.

BAIA DE FOC

    Există atîtea căi prin care se poate ajunge la senzația de imaterialitate, încît stabilirea unei ierarhii este o încercare extrem de dificilă, dacă nu inutilă. Căci fiecare realizează o astfel de senzație după structura sa temperamentală sau după dominarea, în momentul respectiv, a unor elemente specifice. Cred totuși că baia de foc pentru ea însăși este încercarea cea mai fecundă pentru a atinge o astfel de senzație. A simți în toată ființa ta o ardere intensă și o căldură totală, a simți cum cresc flăcările în tine și te cuprind ca într-un infern, a fi tu însuți un fulger și o scînteiere, iată ceea ce înseamnă o baie de foc. Ca în orice baie se realizează o purificare, o curățire de elemente care pot anula pînă și existența. Valurile de căldură și flăcările care se ridică nu ard ele sîmburele existenței, nu consumă din viață, nu reduc elanul la o pură aspirație, răpindu-i caracterul său imperialist? A trăi o baie de foc, a simți jocul unei călduri interioare, plină de flăcări, nu este a atinge o puritate imaterială în viață, o imaterialitate asemănătoare cu dansul flăcărilor? Emanciparea de sub greutate, de sub forțele atracționale, ce se întîmplă în această baie de foc, nu fac viața o iluzie sau un vis? Decît și aceasta e prea puțin față de senzația finală, care este una dintre cele mai paradoxale și mai ciudate, cînd din sentimentul acelei irealități de vis ajungi la sentimentul prefacerii în cenușă. Nu există baie interioară de foc al cărei rezultat final să nu fie învolburarea stranie din sentimentul acestei prefaceri în cenușă, cînd într-adevăr poți vorbi de imaterialitate. Atunci cînd flăcările lăuntrice au ars tot din tine, cînd nu mai rămîne nimic din existența ta individuală, cînd numai cenușa a mai rămas, ce senzație de viață mai poți avea? Am o voluptate nebună și de o infinită ironie cînd mă gîndesc că cineva ar sufla cenușa mea în cele patru colțuri ale lumii, că vîntul ar împrăștia-o cu o iuțeală frenetică, risipindu-mă în spațiu ca pe o eternă mustrare pentru această lume.

DEZINTEGRAREA DIN VIAÞÃ

    Nu toți oamenii au pierdut naivitatea; de aceea, nu toți oamenii sînt nefericiți. Aceia care au trăit și trăiesc asimilați, naivi, în existență, nu din prostie sau imbecilitate - căci naivitatea exclude astfel de deficiențe, ea fiind o stare mult mai pură -, ci dintr-o iubire instinctivă și organică pentru un farmec natural al lumii, pe care naivitatea îl descoperă întotdeauna, aceia ating o armonie și realizează o integrare în viață, care merită a fi invidiată sau cel puțin apreciată de cei care rătăcesc pe culmile disperării. Dezintegrarea din viață corespunde unei pierderi totale a naivității, acest dar încîntător pe care ni l-a distrus cunoașterea, dușmană declarată a vieții. Viețuirea cosmică, bucuria pentru existența și pitorescul aspectelor individuale, încîntarea pentru farmecul spontan al firii, trăirea inconștientă a contradicțiilor anulîndu-le implicit caracterul tragic, sînt expresii ale naivității, teren fecund pentru iubire și entuziasm. A nu ți se proiecta dureros în conștiință contradicțiile este a atinge bucuria virginală a naivității, este a fi incapabil de tragedie și de conștiința morții, care presupun o complexitate din cele mai deconcertante și o dezagregare paradoxală. Naivitatea este opacă pentru tragic, dar e deschisă pentru iubire, căci omul naiv, nefiind consumat de propriile sale contradicții interioare, are destule rezerve pentru a se dărui. Pentru acela care a realizat dezintegrarea din viață, tragicul cîștigă o intensitate extrem de dureroasă, deoarece contradicțiile nu se petrec numai în el însuși, ci și între lume și el. Nu există decît două atitudini fundamentale: cea naivă și cea eroică. Restul se încadrează în nuanțele dintre ele. Ca să nu mori de imbecilitate, n-are sens să alegi decît între aceste două. Și cum naivitatea, pentru omul care a ajuns în fața acestei alternative, este un bun pierdut, pe care este problematic dacă-l mai poți recîștiga, mai rămîne doar eroismul. Atitudinea eroică este privilegiul și blestemul celor dezintegrați din viață, a celor suspendați și incapabili de orice satisfacție sau fericire. A fi erou - în sensul cel mai universal al acestui cuvînt - este a dori un triumf absolut. Dar acest triumf nu poate fi obținut decît prin moarte. Orice eroism înseamnă o transcendere a vieții, care implică în mod fatal un salt în neant. Și orice eroism este un eroism al neantului, chiar dacă în conștiința eroului nu intră acest element, chiar dacă el nu-și dă seama că avîntul lui pleacă dintr-o viață care și-a pierdut resorturile normale. Tot ceea ce nu izvorăște din naivitate și nu duce la naivitate aparține neantului. Există vreo atracție pentru neant în om? Desigur că ea este mult prea misterioasă pentru ca să o putem sesiza. Dar din moment ce eu părăsesc seducțiile vieții naive sau sînt silit să le părăsesc, pentru a mă arunca în lume fără nici un sens - căci eroismul meu este grotesc, n-are nici viziunea triumfului -, trebuie să existe această atracție misterioasă.

DESPRE REALITAEA CORPULUI

    Nu voi înțelege niciodată cum au putut exista atîția oameni care să declare corpul o iluzie, precum nu voi înțelege niciodată cum a putut fi conceput spiritul în afară de drama vieții, în afară de contradicțiile și deficiențele acesteia. Se vede că acei oameni n-au avut conștiința cărnii, a nervilor și a fiecărui organ în parte. Dar nu voi înțelege niciodată cum de n-au avut-o, deși bănuiesc în această inconștiență organică o condiție esențială a fericirii. Cei care nu s-au desprins din iraționalitatea vieții, care sînt încadrați în ritmul ei organic, anterior apariției conștiinței, nu ating niciodată starea în care realitatea ta corporală îți este în fiecare moment prezentă în conștiință. Căci această prezență în conștiință a realității corporale indică o boală esențială a vieții. Și nu este o boală în a-ți da seama încontinuu de nervii tăi, de picioare, de stomac, de inimă etc., în a ajunge la conștiința fiecărei părți din tine? Nu indică acest proces o dezintegrare a acestor părți din funcțiile lor firești? Realitatea corpului este una dintre cele mai groaznice realități. Aș vrea să văd ce ar mai însemna spiritul fără frămîntările cărnii, sau conștiința fără o mare sensibilitate nervoasă. Cum au putut concepe oamenii viața fără corp, cum au putut ei concepe o existență autonomă și originară a spiritului? Aceasta n-au putut-o face decît aceia care n-au spirit, oamenii sănătoși și inconștienți. Căci spiritul este fructul unei maladii a vieții, precum omul nu este decît un animal îmbolnăvit. Existența spiritului este o anomalie în viață. Am renunțat la atîtea, de ce n-aș renunța și la spirit? Dar nu este oare renunțarea o boală a spiritului, înainte de a fi una a vieții?

NU ȘTIU

    Nu știu ce e bine și ce e rău; ce e permis și ce nu e permis; nu pot condamna și nu pot lăuda. Nu este nici un criteriu valabil în această lume și nici un principiu consistent. Mă miră faptul că unii se mai preocupă de teoria cunoașterii. Dacă aș fi sincer, ar trebui să mărturisesc că puțin îmi pasă de relativitatea cunoașterii noastre, căci lumea aceasta nu merită s-o cunoști. Am adesea senzația unei cunoașteri integrale care epuizează întreg conținutul lumii, pentru ca altă dată să nu pricep nimic din tot ce se învîrte în jurul meu. Simt un gust amar în mine, o amărăciune drăcească, bestială, cînd însăși problema morții îmi pare fadă. Pentru întîia oară îmi dau seama cît de greu de definit este această amărăciune. Poate și din motivul că umblu după motive de ordin teoretic, atunci cînd ea izvorăște dintr-o regiune eminamente preteoretică.
    În acest moment, nu cred în absolut nimic și n-am nici o speranță. Îmi par lipsite de sens toate expresiile și realitățile care dau farmec vieții. Nu am nici sentimentul trecutului, nici al viitorului, iar prezentul îmi pare o otravă. Nu știu dacă sînt disperat, căci lipsa oricărei speranțe poate să fie și altceva decît disperare. Nu m-ar putea supăra nici un fel de calificativ, deoarece nu mai am nimic de pierdut. Cum am pierdut totul! Și cînd mă gîndesc că acum se deschid flori și cîntă paseri! Cît de departe sînt toate!

SINGURÃTATEA INDIVIDUALÃ ȘI SINGURÃTATEA COSMICÃ

    Există două feluri de a simți singurătatea: a te simți singur în lume și a simți singurătatea lumii. Cînd te simți singur, trăiești o dramă pur individuală; sentimentul părăsirii este posibil chiar în cadrul unei splendori naturale. În acest caz, interesează numai neliniștile subiectivității tale. A te simți aruncat și suspendat în lume, incapabil de a te adapta ei, consumat în tine însuți, distrus de propriile tale deficiențe sau exaltări, chinuit de insuficiențele tale, indiferent de aspectele exterioare ale lumii, care pot fi strălucitoare sau sumbre, tu rămînînd în aceeași dramă lăuntrică, iată ce înseamnă singurătate individuală. Sentimentul singurătății cosmice, deși se petrece tot într-un individ, derivă nu atît din frămîntarea lui pur subiectivă cît din senzația părăsirii acestei lumi, a neantului exterior. Este ca și cum toate splendorile acestei lumi ar dispărea deodată pentru ca monotonia esențială a unui cimitir s-o simbolizeze. Sînt mulți care se simt torturați de viziunea unei lumi părăsite, iremediabil abandonate unei singurătăți glaciale, pe care n-o ating, măcar, nici slabele reflexe ale unei lumini crepusculare. Care sînt mai nefericiți, acei care simt singurătatea în ei, sau aceia care o simt în afară, în exterior? Imposibil de răspuns. Și apoi, de ce să mă chinuiască ierarhia singurătății? A fi singur, în orice fel, nu e destul?

    Dau în scris, pentru toată lumea care va veni după mine, că n-am în ce să cred pe acest pămînt și că unica scăpare este uitarea absolută. Aș vrea să uit de tot, să mă uit complet, să nu mai știu nimic de mine și de lumea aceasta. Adevăratele confesiuni nu se pot scrie decît cu lacrimi. Dar lacrimile mele ar îneca această lume, precum focul meu interior ar incendia-o. N-am nevoie de nici un sprijin, de nici un îndemn și de nici o compătimire, căci deși sînt cel mai decăzut om, mă simt totuși atît de puternic, atît de tare și de fioros! Căci sînt singurul om care trăiesc fără speranță. Or, aceasta este culmea eroismului, paroxismul și paradoxul eroismului. Suprema nebunie! Toată pasiunea haotică și dezorientată din mine ar trebui s-o canalizez pentru a uita totul, pentru a nu mai fi nimic, pentru a scăpa de spirit și de conștiință. Am și eu o speranță: speranța uitării absolute. Dar aceasta mai e speranță, nu e ea disperare? Nu-i această speranță negarea tuturor speranțelor viitoare? Vreau să nu mai știu nimic, nici măcar să știu că nu știu nimic. De ce atîtea probleme, discuții și supărări? De ce atîta conștiință a morții? Pînă cînd atîta filozofie și atîta gîndire?

APOCALIPS

    Cum aș vrea ca, într-o zi, toți oamenii cu ocupații sau cu misiuni, căsătoriți sau nu, tineri și bătrîni, femei și bărbați, serioși sau superficiali, triști sau veseli, să părăsească locuința și birourile lor și, renunțînd la orice fel de datorii și obligații, să iasă în stradă și să nu mai voiască să facă nimic. Toată această lume îndobitocită, care muncește fără nici un sens sau se iluzionează cu aportul personal la binele umanității, care lucrează pentru generații viitoare sub impulsul celei mai sinistre amăgeli, ar trăi în astfel de momente capitale o răzbunare pentru toată mediocritatea unei vieți nule și sterile, pentru toată irosirea care n-a avut nimic din excelența marilor transfigurări. Mi-ar plăcea acele clipe cînd nimănui nu i-ar mai trebui amăgirea idealului, cînd orice satisfacție în datele imediate ale vieții ar fi imposibilă și orice resemnare iluzorie și cînd toate cadrele unei vieți normale ar plesni definitiv. Toți oamenii care suferă în tăcere și care nu îndrăznesc să-și verse amărăciunea nici cel puțin în suspine ar urla atunci într-un cor de o sinistră dizarmonie, cu strigăte stranii care să cutremure acest pămînt. Apele să curgă mai repede și munții să se clatine amenințător, arborii să-și arate rădăcinile ca o veșnică și hidoasă mustrare, păsările să croncăne imitînd corbii, iar animalele să fugă speriate pînă la epuizare. Toate idealurile să fie declarate nule; credințele fleacuri; arta o minciună și filozofia o glumă. Totul să fie o înălțare și o prăbușire. Bucăți de pămînt să se avînte în aer și apoi să se risipească, duse de vînt; planetele să descrie pe fondul cerului arabescuri bizare, linii întortocheate și grotești, figuri schimonosite și îngrozitoare. Vîrtejuri de focuri să crească într-un ritm sălbatic și un zgomot barbar să năpădească întreaga lume, pentru a ști pînă și cea mai mică vietate că sfîrșitul e apropiat. Tot ceea ce e formă să devină inform și un haos să înghită, într-un vîrtej universal, tot ceea ce această lume a avut ca structură, consistență și formă. Să fie un zbucium nebun, un zgomot colosal, o teroare și o explozie, după care să nu mai rămînă decît o tăcere eternă și o uitare definitivă. În aceste clipe finale, oamenii să trăiască la o așa temperatură, încît tot ceea ce umanitatea a simțit pînă acum ca regrete, aspirații, iubire, deznădejde sau ură să izbucnească în ei într-o astfel de explozie, încît după ea să nu mai rămînă nimic. Într-o astfel de clipă, cînd toți oamenii și-ar părăsi ocupațiile, cînd nimeni n-ar mai găsi un sens în mediocritatea datoriei, cînd existența ar plesni de contradicțiile ei interioare, ce ar mai rămîne în afară de triumful nimicului și de apoteoza finală a neființei?

MONOPOLUL SUFERINÞEI

    Mă întreb: pentru ce numai unii suferă? Există vreo rațiune în această selecțiune, care scoate din rîndul oamenilor normali o categorie de aleși, pentru a-i arunca în cele mai groaznice torturi? Unele religii susțin că prin suferință te încearcă Divinitatea sau că prin ea ispășești un rău sau o necredință. Decît, această concepție poate să fie valabilă pentru iluzia omului religios, nu însă pentru acela care vede cum suferința se găsește la indivizi indiferent de valoare, ba uneori este mai frecventă la cei nevinovați și puri. Nu există nici o justificare de valoare în fenomenul suferinței. Nu este posibilă absolut nici o fundamentare a suferinței pe o ierarhie de valori. Și apoi, rămîne de văzut dacă e posibilă o ierarhie a valorilor.
    Aspectul cel mai ciudat al celor care suferă este în credința absolutei lor suferințe, care îi face să creadă într-un fel de monopol al suferinței. Am impresia că numai eu sufăr, că toată suferința acestei lumi s-a concentrat în mine, că numai eu mai am drept la suferință, deși îmi dau seama că există suferințe și mai groaznice, că poți să mori căzînd bucăți de carne din tine, fărîmițîndu-te sub propria ta privire, devenind iluzie în cea mai perfectă conștiență. Există suferințe monstruoase, criminale și inadmisibile. Te întrebi: cum de se pot întîmpla și, dacă se întîmplă, cum se mai poate vorbi de finalitate sau de alte povești? Mă simt atît de impresionat în fața suferinței, încît îmi pierd aproape tot curajul. Și-l pierd, fiindcă nu pricep de ce există suferință în lume. Derivarea ei din bestialitatea, iraționalitatea și demonia vieții explică prezența suferinței în lume, dar nu găsește justificarea. Sau este probabil că suferința n-are nici o justificare, ca și existența în genere. Existența a trebuit să fie? Există vreo rațiune în faptul de a fi? Sau existența nu-și are o altă rațiune decît una imanentă? Existența există numai ca existență? Ființa este numai ființă? De ce să nu admitem un triumf final al neființei, de ce să nu admitem că existența merge înspre neant și ființa înspre neființă? Nu cumva singura realitate absolută este neființa? Un paradox tot atît de mare cît paradoxul acestei lumi.
    Deși fenomenul suferinței mă impresionează și uneori mă încîntă, n-aș putea totuși scrie o apologie a suferinței, fiindcă suferința durabilă - și nu există suferință adevărată, decît cea durabilă -, dacă purifică în primele faze, în ultimele tîmpește, detrachează, distruge și anarhizează pînă la descompunere. Entuziasmul facil pentru suferință manifestat în exclamații este o caracteristică a esteților și a diletanților suferinței, care o asimilează unui divertisment, neînțelegînd ce forță teribilă de descompunere există în suferință, cîtă dezagregare și cîtă otravă, dar și cîtă fecunditate, pe care o plătești însă scump. A avea monopolul suferinței este a viețui suspendat deasupra unei prăpăstii. Și orice suferință adevărată este o prăpastie.

    Cîtă lașitate în concepția celor care susțin că sinuciderea este o afirmație a vieții! Pentru a-și scuza lipsa de îndrăzneală, inventează diverse motive sau elemente care să le scuze neputința. În realitate, nu există voință sau hotărîre rațională de a te sinucide, ci numai determinante organice, intime, care predestinează la sinucidere.
    Sinucigașii simt o pornire patologică înspre moarte, pe care, deși îi rezistă conștient, ei n-o pot totuși suprima. Viața din ei a ajuns la un astfel de dezechilibru, încît nici un motiv de ordin rațional n-o mai poate consolida. Nu există sinucideri din hotărîri raționale, rezultate din reflexii asupra inutilității lumii sau asupra neantului acestei vieți. Iar cînd ni se opune cazul acelor înțelepți antici ce se sinucideau în singurătate, eu voi răspunde că sinuciderea lor era posibilă numai prin faptul că au lichidat viața din ei, că au distrus orice pîlpîire de viață, orice bucurie a existenței și orice fel de tentație. A gîndi mult asupra morții sau asupra altor probleme periculoase este desigur a da o lovitură mai mult sau mai puțin mortală vieții, dar nu este mai puțin adevărat că acea viață, acel corp în care se frămîntă astfel de probleme trebuie să fi fost anterior afectat pentru a permite astfel de gînduri. Nimeni nu se sinucide din cauza unor întîmplări exterioare, ci din cauza dezechilibrului său interior și organic. Aceleași condiții exterioare defavorabile pe unii îi lasă indiferenți, pe alții îi afectează, pentru ca pe alții să-i aducă la sinucidere. Pentru a ajunge la ideea obsedantă a sinuciderii trebuie atîta frămîntare lăuntrică, atît chin și o spargere atît de puternică a barierelor interioare, încît din viață să nu mai rămînă decît o amețeală catastrofală, un vîrtej dramatic și o agitație stranie. Cum o să fie sinuciderea o afirmație a vieții? Se spune: te sinucizi, fiindcă viața ți-a provocat decepții. Ca atare ai dorit-o, ai așteptat ceva de la ea, dar ea nu ți-a putut da. Ce dialectică falsă! Ca și cum acel ce se sinucide n-ar fi trăit înainte de a muri, n-ar fi avut ambiții, speranțe, dureri sau deznădejdi. În sinucidere, faptul important este că nu mai poți trăi, care nu rezultă dintr-un capriciu, ci din cea mai groaznică tragedie interioară. Și a nu mai putea trăi este a afirma viața? Orice sinucidere, din moment ce e sinucidere, e impresionantă. Mă mir cum oamenii mai caută motive și cauze pentru a ierarhiza sinuciderea sau pentru a-i căuta diverse feluri de justificări, cînd n-o depreciază. Nu pot concepe o problemă mai imbecilă decît aceea care s-ar ocupa cu ierarhia sinuciderilor, care s-ar referi la sinuciderile din cauză înaltă sau la cele din cauză vulgară etc.… Oare faptul de a-ți lua viața nu este el atît de impresionant încît orice căutare de motive pare meschină? Am cel mai mare dispreț pentru acei care rîd de sinuciderile din iubire, deoarece aceștia nu înțeleg că o iubire ce nu se poate realiza este pentru cel ce iubește o anulare a ființei lui, o pierdere totală de sens, o imposibilitate de ființare. Cînd iubești cu întreg conținutul ființei tale, cu totalitatea existenței tale subiective, o nesatisfacere a acestei iubiri nu poate aduce decît prăbușirea întregii tale ființe. Marile pasiuni, cînd nu se pot realiza, duc mai repede la moarte decît marile deficiențe. Căci în marile deficiențe te consumi într-o agonie treptată, pe cînd în marile pasiuni contrariate te stingi ca un fulger. N-am admirație decît pentru două categorii de oameni: pentru acei care pot oricînd înnebuni și pentru acei care în fiecare clipă se pot sinucide. Numai aceștia mă impresionează, fiindcă numai în ei clocotesc mari pasiuni și se dezvoltă mari transfigurări. Acei care trăiesc viața pozitiv, cu siguranța fiecărei clipe, încîntați de trecut, prezent și viitor, n-au decît stima mea. Singuri aceia care în fiecare moment iau contact dramatic cu realitățile ultime mă zguduie pînă dincolo de orice rezistență.
    De ce nu mă sinucid? Fiindcă mie mi-e scîrbă atît de moarte, cît și de viață. Sînt un om care ar trebui aruncat undeva, într-un cazan cu flăcări. Nu pricep absolut deloc ce-o fi cu mine în acest univers. Simt în acest moment o necesitate de a striga, de a scoate un urlet care să îngrozească întreaga lume, să facă pe toți să tremure, să plesnească într-o nebunie de groază. Un trăsnet teribil îl simt virtual în mine și mă mir cum nu izbucnește pentru a nimici lumea asta, pe care aș înghiți-o pentru totdeauna în neantul meu. Mă simt ființa cea mai teribilă care a existat vreodată în istorie, mă simt o bestie apocaliptică plină de flăcări și întunecimi, de elanuri și de disperări. Sînt o fiară cu un zîmbet grotesc, ce se adună în ea însăși pînă la iluzie și se dilată pînă la infinit, ce moare și ce crește în același timp, încîntată între nimic și tot, exaltată între speranța nimicului și disperarea totului, crescută în parfumuri și otrăvuri, arsă de iubire și de ură, nimicită de lumini și de umbre. Simbolul meu este moartea luminii și flacăra morții. În mine se stinge tot ceea ce e sclipire, pentru a renaște în fulger și în trăsnet. Și întunericul însuși nu arde el în mine?

LIRISMUL ABSOLUT

    Aș vrea să izbucnesc într-o explozie radicală cu tot ce am în mine, cu toată energia și cu toate conținuturile, să curg, să mă descompun și, într-o expresie nemijlocită, distrugerea mea să fie opera mea, creația, inspirația mea. Să mă realizez în distrugere, să cresc în cea mai nebună avîntare pînă dincolo de margini, și moartea mea să fie triumful meu. Aș vrea să mă topesc în lume și lumea în mine, să naștem în nebunia noastră un vis apocaliptic, straniu ca toate viziunile de sfîrșit și magnific asemenea marilor crepuscule. Din țesătura visului nostru să crească splendori enigmatice și umbre cuceritoare, forme ciudate și adîncimi halucinante. Un joc de lumină și de întuneric să îmbrace sfîrșitul într-un decor fantastic și o transfigurare cosmică să ridice totul pînă dincolo de orice rezistență, cînd avîntul duce la nimic, iar formele plesnesc într-o exaltare de agonie și încîntare. Un foc total să înghită lumea aceasta, și flăcările lui, mai insinuante decît zîmbetul de femeie și mai imateriale decît melancolia, să provoace voluptăți crepusculare, complicate ca moartea și fascinante ca neantul în clipele de tristețe. Sînt necesare trăiri nebune pentru ca lirismul să atingă ultima lui expresie, pentru ca încordările lui să treacă marginile subiectivismului normal. Lirismul absolut este lirismul clipelor din urmă. Căci în lirismul absolut expresia se confundă cu realitatea, expresia e totul, este ființa într-o anumită ipostază. Ea încetează a mai fi o obiectivare parțială, minoră și nerevelatoare, devenind parte din tine. Aici nu mai are importanță numai sensibilitatea sau inteligența, ci întreaga ființă, întreg corpul, întreaga viață din tine, cu ritmul și pulsațiile ei. Lirismul total, lirismul absolut este însuși destinul adus la gradul de autocunoaștere absolută. Niciodată acest lirism nu va lua formă în expresii detașate, ci fiecare expresie este bucată din tine. Din acest motiv, el nu este prezent decît în momente capitale, cînd stările pe care le exprimă se consumă deodată cu expresia. Sentimentul agoniei, fenomenul complex al muririi, cînd se manifestă se și consumă. Este o suprapunere între act și realitate; căci actul nu mai este o manifestare a realității, ci realitatea însăși. Lirismul absolut - pornirea totală de a te obiectiva - este dincolo de poezie, sentimentalism etc.… El este mai aproape de un fel de metafizică a destinului, căci în el o actualitate totală a vieții și conținutul cel mai adînc al ființei se manifestă pentru a se rezolva într-un fel sau altul. De regulă, lirismul absolut rezolvă totul în sensul morții. Căci tot ceea ce este capital e în legătură cu moartea.

    Simt că ar trebui să se deschidă sub mine un gol mare și întunecos, care să mă înghită pentru totdeauna într-o noapte de veci. Și mă mir cum de acest proces se-ntîmplă numai în simțire, și nu și în realitate. Nimic nu mi-ar părea în aceste momente mai natural decît să mă scufund înspre adîncimi de întuneric, unde nimic din claritatea fadă a acestei lumi n-ar mai avea nici o urmă de reflex. Nu vreau să caut o explicație organică a acestei porniri din mine înspre întuneric, fiindcă nu pot găsi una pentru beția de lumină. Dar mă gîndesc totuși cu nedumerire ce sens poate să aibă această alternanță dintre o experiență a luminii și o experiență a întunericului. Întreaga concepție a polarității îmi pare insuficientă, căci în înclinarea spre regiunile nopții există o neliniște mult mai profundă, care nu poate răsări dintr-o schemă a firii, dintr-o geometrie a existenței. Sentimentul că ești înghițit în noapte, într-o noapte care se deschide sub tine, nu este posibil decît atunci cînd simți ceva greu pe creier și în toată ființa, ca presiunea pe întreg organismul a unei imensități de noapte. Cum o să mă înghită, pe veci, noaptea fără de margini a acestei lumi!

    Senzația confuziei absolute! Adică a nu putea face nici o distincție, nici o diferențiere și nici o încadrare, a nu putea lămuri nimic, a nu înțelege și a nu aprecia nimic. Senzația acestei confuzii absolute face din orice filozof un poet, dar nu toți filozofii o pot atinge și o pot trăi cu o intensitate durabilă. Căci dacă ar atinge-o, n-ar mai putea filozofa abstract și rigid. Este plin de dramatism procesul acesta prin care un filozof devine poet. - Din lumea definitivă a formelor și a problemelor abstracte, care într-un vîrtej al simțirii, în confuzia tuturor elementelor sufletești, se împletesc în alcătuiri ciudate și haotice. Cum să mai poți face filozofie abstractă, cînd în tine se desfășoară o dramă complicată, în care se întîlnesc presentimentul erotic cu o neliniște metafizică chinuitoare, frica de moarte cu aspirațiile spre naivitate, renunțarea totală cu un eroism paradoxal, disperarea cu orgoliul, presentimentul nebuniei cu dorința de anonimat, strigătul cu tăcerea, elanul cu nimicul? Și toate acestea se petrec în același timp, simultan. Toate tendințele acestea cresc în cel mai mare clocot posibil, în cea mai mare nebunie interioară, într-o confuzie absolută. Cum să mai faci atunci filozofie sistematică și în ce fel să mai poți fi capabil de o arhitectonică bine definită? Sînt oameni care au început cu lumea formelor și sfîrșesc în confuzia absolută. De aceea, ei nu mai pot filozofa decît poetic. Dar în confuzia absolută, nu mai importă nimic în afară de chinurile și voluptățile nebuniei.

ESENÞA GRAÞIEI

    Sînt multe căi prin care se poate realiza o detașare de pămînt, o avîntare și o înălțare deasupra unei mențineri oarbe în viață. Există însă numai grația, a cărei detașare de pămînt nu înseamnă o rupere a contactului cu forțele iraționale ale vieții, ci un salt inutil, un avînt dezinteresat în care farmecul naiv și ritmul irațional al vieții își păstrează toată prospețimea. Orice grație este un avînt, o bucurie a înălțării.
    Mișcările grațioase, cu ondulațiile lor, dau impresia de planare deasupra lumii, de zbor ușor și imaterial. Spontaneitatea lor are ceva din ușurința unei bateri din aripi, din naturalețea unui zîmbet și din puritatea unui vis de primăvară. Nu și-a găsit grația în dans forma cea mai vie de realizare? În sentimentul grațios al vieții, aceasta este simțită ca o tensiune imaterială, ca un flux pur de vitalitate, ce nu depășește niciodată armonia imanentă oricărui ritm grațios. Este un fel de vis al vieții în orice grație, un joc dezinteresat, o expansiune care-și găsește limita în ea însăși, nu în afară. De aceea, grația dă iluzia plăcută a libertății, a abandonării spontane și directe, a unui vis pur, crescut sub raze de soare. Disperarea prezintă un paroxism al individuației, o interiorizare dureroasă și singulară pe culmi, o izolare a omului în lume. Toate stările rezultate dintr-o rupere a contactului normal cu lumea și care te duc înspre culmile singurătății individuale intensifică fenomenul individuației, determină pînă la paroxism individualizarea omului în lume. Grația omului nu duce la paroxismul individuației, ci la un sentiment armonic de împlinire naivă, în care ființa niciodată nu ajunge la un sentiment al singurătății și al izolării. Și formal grația refuză singurătatea, căci mișcările de ondulație prin care se obiectivează exprimă o receptivitate pentru viață, un elan deschis și primitor pentru seducțiile și pitorescul existenței. Grația reprezintă o stare de iluzie în care viața își neagă și își transcende antinomiile și dialectica ei demonică, în care contradicțiile, ireparabilul, fatalitatea și iremediabilul dispar temporar, într-un fel de viețuire sublimată. Există multă sublimare în grație, multă puritate aeriană, care însă niciodată nu poate atinge marile purificări de pe culmi, unde se realizează sublimul. Experiențele zilnice și formele comune de trăire nu duc niciodată viața pînă acolo unde ea ar cunoaște nebunia absolută a tensiunii paroxistice sau a vîrtejului interior, precum nu realizează nici o emancipare de sub greutate, o trecere vremelnică peste forța gravitațională, care uneori poate fi un simbol al morții. Grația este o emancipare de sub greutate, o emancipare de sub presiunea atracțiilor subterane, o evadare din ghearele bestiale ale pornirilor demonice din viață, ale tendințelor ei negative. Transcenderea negativității este o notă esențială a sentimentului grațios al vieții. Nu este de mirare pentru ce, într-un astfel de sentiment, viața apare mai luminoasă, mai învăluită în raze și în sclipiri. Căci, depășind negativitatea și demonicul pe calea unei armonii de forme și a unei ușurințe pline de ondulații, atinge o stare de armonie plăcută mai repede decît pe căile complicate ale credinței, unde armonia rezultă după contradicții și frămîntări complexe. Ce diversă e lumea cînd te gîndești că alături de grație poate să existe o teamă continuă, care torturează pe unii oameni pînă la epuizare. Cine n-a încercat teama de tot, frica de lume, anxietatea universală, neliniștea absolută, chinul oricărui moment de viețuire, acela nu va înțelege niciodată ce înseamnă zbaterea materială, nebunia cărnii și nebunia morții. Cine are sentimentul grațios al vieții nu poate realiza și nu poate înțelege acest chin al supremei neliniști, care nu poate apărea decît într-un teren maladiv. Tot ceea ce e profund în lumea aceasta nu poate răsări decît din boală. Ceea ce nu răsare din boală n-are decît o valoare estetică, formală. A fi bolnav înseamnă a trăi, vrînd-nevrînd, pe culmi. Dar culmile nu indică neapărat înălțimi, ci și prăpăstii, adîncimi. A trăi în culmile disperării este a atinge cele mai groaznice abisuri. Nu există decît culmi abisale, deoarece de pe adevăratele culmi te poți prăbuși oricînd. Și numai în asemenea prăbușiri atingi culmile. Grația reprezintă o stare de mulțumire și uneori chiar de fericire. Nici abisuri și nici suferințe mari. De ce sînt femeile mai fericite decît bărbații? Din cauză că la ele grația și naivitatea sînt incomparabil mai frecvente decît la bărbați. Desigur, nici ele nu sînt scutite de boli și de insatisfacții; dar aici vorbim de sentimentul care predomină. Grația naivă a femeilor le transpune într-o stare de echilibru superficial, care niciodată nu poate duce la tragedii consumatoare sau la încordări periculoase. Femeia nu riscă nimic pe planul spiritual, fiindcă la ea dualismul dintre spirit și viață are o intensitate antinomică mult mai redusă decît la bărbați. Sentimentul grațios al existenței nu duce la revelații metafizice, la viziunea realităților esențiale, la perspectiva ultimelor clipe, care te fac ca în fiecare moment al vieții să trăiești ca și cum n-ai mai trăi. Femeile sînt niște nulități simpatice. Cu cît te gîndești mai mult la ele, cu atît le înțelegi mai puțin. Este un proces analog cu acela care te reduce la tăcere din ce gîndești mai mult asupra esenței ultime a lumii. Dar, pe cînd aici rămîi înmărmurit în fața unui infinit indescifrabil, în cazul femeii nulitatea îți pare mister, cînd ea nu este în fond decît nulitate. Pe lîngă satisfacerea necesităților sexuale, singurul sens în lume al femeii îmi pare a fi acela de a da prilej bărbatului să scape temporar de presiunea chinuitoare a spiritului. Căci femeia poate fi o salvare vremelnică pentru acei care trăiesc pe culmi, deoarece, fiind extrem de puțin dezintegrată din viață, contactul cu ea înseamnă o întoarcere spre voluptățile naive și inconștiente ale vieții, înspre imaterialitatea ușoară a grației, care, dacă n-a salvat lumea, le-a salvat pe femei.

    Cum să mai ai idealuri cînd există pe acest pămînt orbi, surzi sau nebuni? Cum să mă bucur de lumina pe care altul n-o mai poate vedea sau de sunetul pe care nu-l poate auzi? Mă simt responsabil de întunericul tuturora și mă cred un hoț al luminii. Oare n-am furat noi toți lumina celor care nu văd sau sunetul celor care n-aud? Nu e responsabilă luciditatea noastră de întunecimea nebunilor? Nu știu de ce, dar cînd mă gîndesc la asemenea lucruri îmi pierd curajul și voința; îmi pare inutilă gîndirea și nulă orice compătimire. Căci nu mă simt atît de normal și de mediocru pentru a putea compătimi pe cineva. Trebuie să fii un om care trăiește în afară de orice risc pentru a putea compătimi pe altul. Orice compătimire este un semn de superficialitate. Căci ori plesnești în fața nenorocirilor iremediabile, în fața destinelor frînte, ori amuțești pentru totdeauna. Mila și consolarea sînt nu numai ineficace, dar sînt și insulte. Și apoi, cum să compătimești pe altul cînd tu însuți suferi infinit? Compătimirea este un sentiment care nu angajează. De aceea îl găsim la atîția! În lumea aceasta încă n-a murit nimeni de suferința altuia. Iar acela care a zis că moare pentru noi n-a murit, ci a fost omorît.

ETERNITATE ȘI MORALÃ

    Pînă astăzi, încă nimeni n-a putut spune ce e bine și ce e rău. Și e sigur că în viitor va fi tot așa. Faptul impresionant nu consistă în această relativitate, ci în imposibilitatea de a te dispensa de întrebuințarea acestor expresii. Nu știu ce e bine și ce e rău, dar calific acțiunile în bune și rele. Dacă m-ar întreba cineva de ce numesc o acțiune bună și alta rea, nu i-aș putea răspunde. Este un proces instinctiv, care mă face să apreciez sub prisma criteriilor morale; cînd mă gîndesc ulterior la acea apreciere, nu-i mai găsesc nici o justificare. Morala a devenit atît de complexă și de contradictorie deoarece valorile ei nu se mai constituie în ordinea vieții, ci s-au cristalizat într-o regiune transcendentă ei, păstrînd slabe legături cu tendințele iraționale și vitale. Cum să întemeiezi o morală? Mi-e atît de scîrbă de acest cuvînt, «bine», este atît de fad și de inexpresiv! Morala spune: lucrați pentru triumful binelui! Dar cum? Prin împlinirea datoriei, prin respect, prin sacrificiu, modestie etc. Toate acestea îmi par simple vorbe, deoarece ele nu cuprind numai un vag formal, dar mai cu seamă un vag în determinările concrete de conținuturi. Căci în fața faptului imediat toate principiile morale sînt atît de nule, încît te întrebi de ce n-ar fi mai acceptabilă o viață fără criterii. Aș iubi o lume în care n-ar exista nici un criteriu, nici o formă și nici un principiu, o lume a absolutei indeterminări. Căci în lumea noastră toate criteriile, formele și principiile sînt atît de fade, încît semiprezența lor este mai exasperantă decît cel mai groaznic absolutism normativ. Îmi închipui o lume de fantezie și vis, crescută în lumini portocalii, și unde nu s-ar mai vorbi de bine și de rău, unde întreagă această discuție în jurul valabilității normelor n-ar mai avea nici un sens. Și apoi, din moment ce realitatea este irațională în esența sa, ce rost mai are să cauți norme ca să delimitezi binele de rău, ce rost are să mai distingi ceva? Morala nu poate fi salvată, iar acei care susțin că în fața eternității ea totuși poate fi salvată se înșală enorm. Ce spun aceștia? În lume triumfă temporar plăcerea, satisfacțiile minore, păcatul etc., dar în fața eternității rămîne numai fapta bună, numai realizarea morală. Ce s-a ales din plăcerile acestei lumi? Neantul! Singura care triumfă este virtutea. După toate mizeriile acestei lumi, apare triumful final al binelui și biruința definitivă a virtuții. Decît, aceștia n-au remarcat că dacă eternitatea înghite, anulîndu-le, toate plăcerile și satisfacțiile superficiale, ea nu înghite mai puțin tot ceea ce se numește virtute, faptă bună, acțiune morală. Eternitatea nu duce nici la triumful binelui și nici la triumful răului, ci anulează totul. Condamnarea epicureismului în numele eternității este un nonsens. Cu cît voi rămîne eu mai mult prin faptul că sufăr, decît altul prin faptul că petrece? Obiectiv, ce semnificație poate avea faptul că unul se crispează în agonie, iar altul se destinde cu o femeie? Atît suferința cît și plăcerea se consumă subiectiv în indivizii respectivi. Ori suferi, ori nu suferi, tot vei fi înghițit etern și iremediabil în neant. Nu se poate absolut deloc vorbi de un acces obiectiv al eternității, ci numai de o trăire subiectivă a acestei eternități, care nu se poate realiza decît prin discontinuități în viețuirea timpului. Nimic din ceea ce creează omul nu poate atinge un triumf final, o victorie definitivă. De ce să ne încîntăm cu iluziile morale, cînd am putea găsi iluzii și mai frumoase? Toți acei care vorbesc de salvarea morală în fața eternității se gîndesc la ecoul indefinit în timp al acțiunii morale, la rezonanța nelimitată și la perpetuarea ei durabilă. Aceasta nu e deloc adevărat, deoarece oamenii așa-ziși virtuoși, care nu sînt în fond decît niște fricoși, dispar mai repede din conștiința lumii decît aceia care s-au epuizat în plăceri. Dar chiar dacă ar fi contrariul, ce înseamnă supraviețuirea cu cîteva zeci de ani? Nimic. Orice plăcere nesatisfăcută este o ocazie pierdută pentru viață. Nu voi veni, în numele suferinței, să opresc lumea de la plăceri, de la orgii, de la excese. Numai oamenii mediocri vorbesc de consecințele plăcerilor. Dar consecințele durerii nu sînt și mai mari? Numai un om mediocru poate dori să moară la bătrînețe. Deci suferiți, beți, sorbiți cupa plăcerii pînă la urmă, plîngeți sau rîdeți, scoateți strigăte de disperare sau de bucurie, cîntați de iubire sau de moarte, căci și așa nimic nu se alege de tot! Întreaga morală n-ar vrea să facă din această viață decît o sumă de ocazii pierdute.

MOMENT ȘI ETERNITATE

    Eternitatea nu e inteligibilă decît dacă e privită ca experiență, în funcție de o trăire subiectivă. Conceptul obiectiv al eternității n-are nici un sens pentru individ, deoarece finitatea lui temporală elimină posibilitatea de a trăi o infinitate temporală, o veșnicie, ca durată infinită, ca proces nelimitat în timp. Experiența eternității depinde de intensitatea trăirii subiective, iar nu de obiectivitatea substanțială sau de o durată continuă. Intrarea în eternitate nu se poate realiza decît într-o transcendere a timpului, prin sustragerea de la raportarea continuă a clipelor una la alta. Este necesară o luptă dramatică și intensă cu timpul, pentru ca, odată depășit mirajul succesiunii momentelor, să mai rămînă numai trăirea exasperată a clipei, care să te avînte de-a dreptul în veșnicie. În ce fel viețuirea absolută în moment permite un acces al eternității? Simțul pentru devenire, pentru timp rezultă dintr-un sentiment al insuficienței clipelor, al relativității și condiționărilor lor. Acei care au o conștiință intensă a temporalității trăiesc fiecare moment cu gîndul la cel următor, la succesiune și la transformare. Decît, eternitatea nu e accesibilă decît în eliminarea raportărilor, prin viețuirea clipei în mod absolut. În orice experiență a eternității este un salt și o transfigurare, deoarece se pretinde o astfel de încordare prealabilă pentru a ajunge la împăcarea senină din contemplația eternității, încît puțini sînt capabili de ea. Contemplația aceasta nu este importantă prin cît durează, ci prin intensitatea ei. Revenirea la trăirile obișnuite nu diminuează nimic din fecunditatea acestei experiențe intense. Ceea ce importă este frecvența acestei contemplații. Numai prin experiențe frecvente se poate ajunge la beția eternității, la starea de încîntare pură, în care transfigurările se îmbracă în aureole sublime și imateriale, în care voluptățile au ceva suprapămîntesc, de o transcendență luminoasă și fermecătoare. Izolarea momentului din succesiune îi atribuie acestuia un caracter absolut; nu în mod obiectiv, ci subiectiv. Un absolut pentru simțirea noastră, dar căruia nu i se poate atribui un element de irealitate și fantezie. Căci, din perspectiva eternității, timpul cu toată multiplicitatea lui de clipe individuale este, dacă nu ireal, destul de irelevant pentru realitățile esențiale.
    În eternitate trăiești fără să regreți și fără să aștepți ceva. Nu este, în structura momentului trăit ca atare, o scoatere din relativitatea gustului și a categoriilor, o depășire a imanenței în care ne cuprinde temporalitatea vieții? Trăirea imanentă în viață este imposibilă fără trăirea simultană în timp, deoarece viața ca activitate dinamică și progresivă are temporalitatea ca un atribut constitutiv. Caracterul dramatic al vieții este inconceptibil fără elementul temporal. Cu cît viața este mai intensă, cu atît timpul este mai esențial și mai revelator. Și apoi, viața prezintă o multiplicitate de direcțiuni, de avînturi intenționale, care nu se pot desfășura decît în timp. Cînd vorbești de viață spui clipe, iar cînd vorbești de eternitate, clipă. Nu este un minus de viață în experiența eternității, în această înfrîngere a timpului, în această transcendere a momentelor? Este, în această transfigurare, mai repede o deviere a vieții în alt plan, unde antinomismul și dialectica tendințelor vitale se purifică la mari înălțimi. Acei care au nativ în ei tendințele de contemplație a eternității, cum sînt acei care se dezvoltă în culturile orientale, nu cunosc lupta dramatică de transcendere a timpului și nici eforturile de interiorizare, așa cum le depunem noi, care sîntem infectați pînă în rădăcini de temporalitate. Dar și contemplația eternității este pentru noi un prilej de viziuni cuceritoare și de încîntări stranii. Pentru cine are conștiința eternității totul e permis, fiindcă pentru el dispar toate diferențierile într-o viziune de o monumentală seninătate, izvorîtă ca după o mare renunțare. Eternitatea nu poate fi iubită cu pasiunea cu care iubești o femeie, sau cu care-ți iubești destinul tău sau disperarea ta proprie. Este însă în tendința spre regiunile eternității o atracție ce seamănă cu un zbor înspre un cer senin de vară, sau cu avîntarea înspre discreția unei lumini stelare. Azurul și lumina de stele sînt simboluri pentru această eternitate, în care nu mai dorești și nu mai regreți nimic.

ISTORIE ȘI ETERNITATE

    Nu înțeleg ce rost mai are să trăiesc în istorie, să am idealurile epocii, să mă preocupe gîndul culturii sau problemele sociale. Sînt plictisit de cultură și de istorie; mi-e aproape imposibil să mai particip la frămîntările lumii istorice, la idealuri și aspirații temporale. Istoria este ceva ce trebuie depășit. Și nu poți depăși istoria decît atunci cînd trecutul, prezentul și viitorul nu mai au pentru tine nici o importanță, cînd ți-e indiferent cînd și unde trăiești. Cu cît sînt mai avantajat dacă trăiesc astăzi, decît dacă aș fi trăit în Egiptul de acum patru mii de ani? Sîntem niște imbecili atunci cînd deplîngem soarta unora care au trăit în epoci care nu ne convin nouă, care n-au cunoscut creștinismul sau descoperirile și invențiile științei moderne. Dacă timpul n-ar fi ireversibil, n-aș regreta deloc să trăiesc în orice epocă a istoriei, fiindcă nici una nu e mai bună decît cealaltă. Neexistînd o ierarhie a atitudinilor și concepțiilor de viață, toți au dreptate și nici unul. Epocile istorice reprezintă forme închise de viață, care trăiesc cu convingerea în valabilitatea lor definitivă, pentru ca dinamismul și dialectica vieții istorice să ajungă la alte forme, insuficiente și limitate, și ele, ca tot ce trăiește sub soare. Întreaga istorie îmi pare atît de nulă, încît mă mir cum de există oameni care toată viața se ocupă numai cu trecutul. Ce interes mai pot avea cercetarea idealurilor altor epoci, credințele oamenilor sau zvîrcolirile cîtorva indivizi sifilitici? Vor fi mari creațiile oamenilor, dar pe mine nu mă interesează. Nu găsesc eu o împăcare mai mare în contemplația eternității?