“Poți face din orice o artă, dacă aceasta iți este dorința.” Cu aceste cuvinte și-a încheiat discursul cunoscutul filozof, a cărui nume, de cunoscut ce era, nu am reușit să-l rețin. Orice poate deveni o artă…”Ce chestie ciudată”, mă gândeam eu în momentele în care oamenii din jurul meu se ridicau, unii mai încet decât alții, probabil împovărați de cunoștiințele dobândite. De împovărat ce eram, eu nu mă ridicam. Simțeam că va urma un moment de reculegere sufletească și intelectuală. Așa de profund mă marcase acest om…se poate așa ceva? Mai avea nevoie afirmația sa de o dovadă? Existau destule dovezi pe străzi…în muzee…în biblioteci. “Totuși…” mă gândeam eu în acele clipe ce aveau să-și găsească în curând un loc în etern “Totuși…să fie chiar așa?”
Într-un final mi-am găsit puterea de a mă ridica. Sala era goală. Șovăind, am pornit spre ușa care ducea către lumea în care poți face din orice o artă. “De ce poți face din orice o artă?”
Pașii mei lenți au fost deodata dublați de alții, care erau insă într-o grabă fioroasă. Fără prea mult interes mi-am întors capul să văd cine era. “Sigur este filozoful. Așa ar fi normal, nu?” Nu era însă filozoful, spre uimirea generală a “publicului”. Era un bărbat, fără nici un fir de păr în cap, destul de înalt și robust. În graba sa, răsturnase câteva scaune din sala, îndreptându-se către scenă. Nu a urcat insă pe aceasta, ci a mers pe langă ea, până a dispărut din câmpul meu vizual.
Mă aflam într-un nou moment de revenire pe pământ, într-un…“prezent continuu”. Nu îmi plăcea mie în sala aceia…o sală a contrastelor. “Și totuși…de ce poate omul să facă din orice o artă?” O întrebare ce părea soritită să mă chinuie zile multe. Zile foarte, foarte multe. În sfârșit, am ieșit din sală și am ajuns într-un coridor lung….foarte, foarte lung. Bineînțeles, era aproape gol. Totul ce e lung e gol...lumea contrastelor. Trebuia să ies cât mai repede de acolo. Aceste gânduri ale mele începeau să aibă un aspect traumatizant. Mi-am grăbit pașii spre ieșire. Treceam pe lângă intrări care dădeau în alte coridoare, unele chiar mai lungi decât cel în care mă aflam. Treceam pe lângă scări, care m-ar fi dus…undeva sus, sus de tot, căci nu reușeam să văd sfârșitul lor. Uluit mi-am dat seama că mă aflam intr-o clădire a infinitului…o clădire a cărei arhitectură, deși mă inspaimanta, mă și frapa. Din nou contraste… “Fir-ar să fie! Nu vreau contraste! Vreau liniște! Vreau să înțeleg ce zicea nebunul ăla acuma jumătate de ora!”
Intrarea părea că este din ce în ce mai aproape. Deodată atenția mea a fost captată de ce am văzut pe un coridor alăturat, anume un om, mahmur aș fi zis considerând cum se deplasa, care avea o țigară într-o mână și o carte în cealaltă. Simțeam fumul ucigător până unde mă aflam eu, în celălalt spectru al coridorului. Ceva nu mi s-a părut de loc în ordine și am grăbit din nou ritmul mișcării mele. Ieșirea, de această dată, era chiar la cațiva pași de mine. Simțeam deja aerul curat de afară… “Mai mult sau mai puțin curat…” mi-a trecut prin gând. Lumina pătrundea de peste tot…urechile mele perceptau tot felul de sunete cum nu auzisem de, ce părea a fi, o eternitate. Lumea în care poți face din orice o artă. Fără sa înțeleg în continuare adevăratul sens al cuvintelor, am pășit afară din clădire. Am fost cuprins de o reverie și în același timp de un entuziasm greu perceptabil. Plămânii mei erau gata să explodeze de fericirea care le-o provoca aerul curat.
Ultimii mei pași pe “terenul” clădirii erau gata să se ispășească. După ce am ieșit afară din incinta-i, am mai aruncat o ultimă privire asupra acelui loc, plin de paradoxuri și contraste. Când să-mi întorc capul am observat un mic semn, lipit pe marea poartă care ducea în curtea pe care adineauri o părăsisem. Un mic semn cu o țigară și cu o linie deasupra-i. Zâmbind am plecat, încet cum era normal, spre casă. “Poți face din orice o artă.” De ce? De ce?