Noapte de ianuarie, cu fitze de domnișoară: să plouă? să ningă? deocamdată să plouă…mâine poate să ningă, sau poate să plouă și să și ningă, poate...
În marele oraș cu pretenții europene, săpăturile tehnologice de reabilitare a străzilor înfloresc într-o splendidă și desăvârșită salbă de lacuri pline de mistere și izvoare de povești cu sfinți...
Fugărită de maidanezii cartierului, urmași ai experimentului capitalist de sterilizare, o pisică se oprește să își tragă sufletul. Vrea să ajungă pe trotuarul de vis-a-vis, la ea acasă (o scorbură în temelia unui bloc paralelipipedic cu 10 etaje proletare). Dar e atât de departe…sunt băltoace, și mașini, și copii răi (unii sunt mari, dar tot răi sunt), și câini cu colți ascuțiți…și ea este atât de mică și delicată…
Pe marginea trotuarului, frontiera dintre necunoscutul plin de primejdii și acasă, sprijinindu-și gânditoare bărbia în lăbuța stângă, privește înainte, în dreapta, în stânga, cuprinde perspectiva și ….gata strategia de traversare.
Þop…țop…Þop… un-doi-trei…Dansând printre băltoace și primejdii, cu grația aferentă unui bal simandicos din high-life (dar care la ea îi este înscrisă în sânge și în gene), ajunge pe trotuarul de acasă. Se oprește în prag și își studiază atent blănița, să nu se fi murdărit cumva și să își piardă, Doamne, ferește, din prospețime și eleganță și, culmea, să strice curățenia. Cele două smaralde, furate din caseta bunicii pentru a vedea, îi dau de înțeles că prețioasa hăinuță este în perfectă stare. Numai șosețelele au cules niscaiva scame de noroi (câh), dar, ca pentru orice lucru de pe lumea asta, există o soluție.

După 10 minute, un câine mic (pechinez, parcă așa știe el că i s-ar zice în limbajul de specialitate), trăgând după el o umană cu căciulă de blană și guler de vulpe argintie asortate la haina de fâș alb matlasat, gheboșată sub două sacoșe de piață, ajunge pe marginea aceluiași trotuar. Ochii lui negri luminează drumul numai înainte, astfel că prima băltoacă îi stă și lui în cale – primejdie fiind pentru blana lui galbenă atârnând în smocuri, dar, ce atâta tevatură pentru blană, că și așa nu mă place nimeni, decât umana asta slabă și șleampătă, pe care de-abia o suport; ah, ce-aș mușca-o atunci când mă trage de urechi și se schimonosește toată vorbindu-mi de parcă aș fi handicapat mintal…numai că nu pot să o mușc, că mă dă afară din casă și ce mă fac? Să scotocesc prin gunoi după un ros neros detot de umanii aștia de tranziție, să accept avansurile haitei de dulăi ai nimănui și, ca să mă răzbun pe viața asta absurdă, să fugăresc pisica aceea albă, îmbrăcată în negru, ce își face veacul în zidul blocului MEU?