O privesc cu mare atenție fără să-mi dau seama ce face sau ce caută aici. Situația devine critică cand mă gândesc că acest sentiment inspăimântător pe care mama îl trezește în mine incepe să se repete tot mai des. Si nu este tocmai ceea ce aș putea numi siguranță materna, dragoste, sau altfel spus că materiei nu i se poate întâmpla nimic în materia din care face parte și care ocupă tot spațiul ce-i stă la dispoziție și există. Nimeni nu este exilat, lipsit de dreptul de a se întoarce în sine. Mă întreb daca mama bănuiește ce-mi trece prin cap și dacă da, ce părere are despre gandul meu care pulverizează în aer o emoție tristă care nu doare însă. Dacă stau bine să mă gândesc i-aș ucide pe toți. Mereu îmi aduc aminte de asta mai târziu, după faza cu mama. Până atunci gândul nu există. Mobilul crimei este mila. Îmi este milă de ei, de asta i-aș ucide. Cu câteva excepții bine înțeles. De exemplu pe .el nu l-aș ucide pentru că de el nu imi este milă. Nu că n-aș fi încercat. Am încercat dar de unii oameni nu îți poate fi milă. Ei sunt fericiți ăn orice situație. Și pe lângă el mai sunt câțiva, dar atât. Privirea îmi înțepenește pe albia seacă până acum a râului pe care începe șă curgă în furtună toată carnea speciei umane, amestecată până la omogenitate. Oricum ar fi putem considera momentul ca pe o sărbătoare a frumuseții în care tu dragăul meu vei ramâne singurul supraviețuitor al masacrului. Cel puțin pentru o perioadă. După cum amândoi știm și suntem intrutotul de acord cu acest lucru, toți martorii trebuie să moară. Voi începe cu mama și voi termina cu tine ca astfel să-mi curgeți toți deodată laaaaa picioare pentru că veți fi la fel peste tot.
Mama mă crede un mincinos. Mă privește fix în ochi în timp ce se plimbă prin camera apartamentului care nu o reprezintă. Nu mai locuim în casa veche unde, căcat, cică au locuit trei generații ale familiei noastre. Pentru asta a trebuit să las butelia deschisă și să îndrept amenințător bricheta spre mama care stătea în ușă cu vecina de pese drum. Cand celor care te cred un mincinos le spui adevărul nu faci decât să le dai dreptate. Mă uit spre fereastră, jos, în stradă. Afară plouă cu picături mari și pure prin transparența lor strălucitoare ce dă o tentă de echilibru, ca o promisiune pe care mama mi-o făcuse în copilărie, întunericului ce devine tot mai tare și mai fierbinte pe măsură ce se scufundă tot mai adânc în el. Din orice parte am încercat să le privesc am fost respins de bezna identică și dezarmantă . Prin beznă numai bezna se vede. Întuneric. Portret. Întunericul din atelierul pictorului. Întunericul pe malul mării, cu lună și imediat deasupra sa, având o ramă în contrast cu rama sa (adică turcoaz), Întunericul cu lună. Întunericul din jurul iubitei, din jurul iubirii. Și ca o apostrofare, Întunericul din jurul iubirii. Pe scurt, întunericul din noi trădat de ochii ce admiră cu greu în prezența sa. Întunericul ce ne ascunde când nu vrem nici în ruptul capului să credem, deși am văzut-o cu ochii noștrii, că ceea ce caută nă ne distrugă ne este identic până la refuz. Întunericul din mine ce-mi tâșnește prin privire și creează în ochii mamei o iluzie optică ce mă teleportează la mijlocul copilăriei iar pe ea la capătul opus, la cel al vinovăției, pentru ca spatele ei să fie mereu lipit de al meu și să îmi folosească drept sprijin.mă aflu în ultima stație, chiar înainte de prima care nu există.


Credea că în această situație declanșată de personajul golanului, nu voi miza pe acceptarea ci pe refuzul categoric al fericirii. Sunt sănătos. Nu ar trebuii să stea cu fiul în livada de insomnii în care visele sunt pentru totdeauna crude dar de un verde dement. Dement și impecabil în corespondența sa cu conceptul ultim și abstract a lui crud. Nu știu dacă ceea ce crede e sănătos pentru ea. Trebuie să fie îngrozitor.cei mai bogați oameni sunt cei care nu au fost furați niciodată. Nu e cazul nostru și al celor ce trăiesc cu milioanele în aceeași țară, când fiecare are țara lui personală și bucurie lăuntrică, în care fiecare vorbește limba sa străină de a celorlalți, are propriul său sistem matematic, legi economice și sociale
Cam așa se prezintă situația în apartamentul lui sub privirile pline de reproș ale mamei mele. De ce taci? Mă întreabă. Și așa este, tac însă tăcerea a îmbătrânit ajungând la liniște. Au trecut mii de ani. Tac și zâmbesc dar zâmbetul nu trece de tăcere. Mă demontez în bucăți care doar separat se pot odihnii, altfel se ispitesc între ele așa cum tot timpul se întâmplă pentru că și mâna vrea să pipăie cerul nopții pe care doar ochiul îl atinge cu privirea superior, gata să nege, să ucidă orice îl abandonează în prăbușirea și exilul dintr-o stare de spirit fermecătoare. Îmi iau haina din cuier și ies, lăsând ușa descuiată în urma mea. Afară mă întâmpină o noapte curată. Fără suspiciuni.realizez în sfârșit prin ce am trecut și nu îmi vine să cred că am gene comune cu cel care a inventat lumina electrică pentru a înrobi această splendoare. Pornesc spre clubul de streaptease fără grabă pentru a permite întunericului să mi se absoarbă prin piele în întregime, până la definiție. Cerul ornat cu steluțe inamice ce-l balansează perffect, și nu îi permit să alunece pe lângă, profită de situație și-mi fură privirea, singura pe care o mai simt din tot ansamblul meu de emoții, simțuri, sentimente sau organe. Destul de sofisticat. Și tot cerul este cel care își exprimă neputincios dorința de a ocupa tot spatiul de-odată printr-o zvâcnire. Până și cel care este spulberat pe trecerea de pietoni nu se asigura impotriva masinilor fiind cu privirea intepenita in cel mai aproape si sincer albastru prin care doar albastrul se poate vedea si distinge ca subiect de meditatie al albastrului asupra albastrului singur și senin. În această stare devin discipolul lui porno și al clubului din noaptea streaptease. . Mașinile se opresc cu frânele în erecție, ejaculând cauciuc peste șoseaua ce probează transparența absolută a umbrelor în fermecătorul și distrugător întuneric. Tatăl meu era de părere că termenul de streaptease este opusul conceptual al underground-ului.câinii maidanezi privesc și ei, năuciți și uimirea le poate fi surprinsă într-o organică dezvoltare de virus pe chip. Cănd îți întorci privirea de acolo, îi simți greutatea pentru prima dată și tot pentru prima dată nu o poți ignora. Atârnă ca o povară îmbibată de aerul tatuat pe organe, se simplifică exagerat în tandrețe amestecată cu duritatea ideală și ascuțită ca o lamă a formei prototip subtilă în diferență și asemănare până la confuzie cu rețeaua de nervuri strânsă în trup pe care o umple și o cucerește în zâmbetul florii de crin alb proaspăt răsărit din clipa dezvirginării dure ce m-a purtat ca o călăuză spre viața asta explozivă ce pulverizează lumina transparentă în culori ce trag după sine o infinitate de nuanțe. Pe scurt, mama este singura amenințare reală. Moartea este imposibilă fără ea, cum tot ea mă poate constrânge să trăiesc paralel cu emoțiile fără să le întâlnesc vreodată, fără măcar să intru în zona lor de acțiune, miscându-mă astfel pe un țărm secat cu stavilopozi abandonați și lipsiți de valoarea confruntării cu valul. Ca și cum cineva ar păzii perfect granițele iadului pentru care nu se mai acordă vize sub nici o formă. Simpla retragere a sânului devenit comun prin evaluarea sa axiomatico-convențională, din calea gurii mele reprezintă unicul motiv pentru care am descoperit celelalte gusturii printre care și cel al sângelui. Așa s-au declanșat toate acțiunile istoriei majore și reale, istoria materiei umilite în formă și nuanță diferită fie că e vorba de sunetul firav și sensibil al zăpezii strivite de zăpadă, de carnea puternică și cinstită a aerului sau de vântul ce-mi suflă cu putere în spate făcându-mă să tâșnesc cu viteza lui din aceeași substanță în aceeași substanță, să sap, să scormonesc, să sfârtec dar nu în direcția lui ci în direcția gândului. O dată piciorul fiind pus în acest ansamblu, ne este imposibilă o altă mișcare pe lângă cea portretizată cu viteza vântului în direcția gândului. Aici participă totul și nimic nu rămâne în afara noastră precum și noi suntem prizonierii nimicului în care trebuie să ne ocupăm poziția de regrupare în transparență a culorilor, în liniște a sunetelor sau într-un plan singular și omogen al formelor. Cei dintre care au nevoie de odihnă știu la ce mă refer și intuiesc cu nostalgie siguranța în abandon pe care o aduce acest sunet permanent și fără fluctuații de nici un fel pe care îl numim liniste. Liniște, transparentă și geometrie plană împletite perfect și egal în fericirea pierdută prin cruda retragere a sfârcului matern la care se mai poate doar zâmbi. Războiul de echilibrare prin care fiecare bucățică își recucerește locul său din puzzle începe o dată cu sfârșitul conflictului pseudo-spațial născut din confuzia sfărâmării, asemeni unei florii ce răsare în spațiul aerului și-l învadează pentru a ne oferii prin simpla ei tandrețe, un aer mai ușor și mai rapid. Acest aer se ridică peste cel din plămâni alunecând cu o putere imensă peste gravitație direct în creierul pe care îl împinge deasupra creierului părăsit de către sine și lăsat să se pulverizeze în sine. Această emoție se lasă uneori visată dar nu este posibilă în diferență , pe străzile Constanței sau atâta vreme cât există astfel de lucruri hrănite cu picăturile inspăimântătoare ce alunecă prin furtunul de unică folosință al confuziei, foarte necesar în reanimarea epidemiei. Ploaia s-a oprit , picăturile nu mai violează întunericul și doar această întrerupere îi dăruiește violului sensul și existența. Mmă las atras într-o rătăcire portocalie care mă conduce din interiorul personal spre exteriorul și în sens invers. Traversez câmpul protejat de pătura verde și fidelă a ierbii, împotriva urletului prin care cerul violator își anunță orgasmul. Pe pajiștea crudă în verde vin doi copii cu buzunarele pline de mașinuțe de fier și soldăței din plastic. Se îndreaptă spre groapa de nisip pentru a se înfrunta și a-și exersa tehnicile de luptă foarte folositoare în cazul apariției unui dușman real. Ei doar intuiesc gustul cărnii proaspăt născută în conștiintă din lipsa laptelui. Pentru o clipă ne oprim și privirile ni se unesc în timp ce urlăm ca de obicei la stele.


II.

Sunt un paranoic ce crede că toată poliția se află pe urmele mele. Toți până la ultimul îmi cercetează cazul lucrând neîncetat și fără să-și găsească liniștea până când cazul meu nu va fi rezolvat și eu găsit vinovat pentru crima comisă. Orice crimă are ca rezultat o lipsă și orice lipsă sau dispariție înseamnă un plus sau o naștere în altă parte. Iar dacă ceea ce fac este judecat așa ar trebui să se întâmple și cu ceea ce faptele mele sau rezultatele lor provoacă mai departe. Suficient pentru ca prin simpla intuire a acestor legături, sentimentul vinovăției să îmî fie străin, indiferent și incapabil să mă rănească. Ucigând orice grijă cu sânge rece, ca un adevărat profesionist lipsit de orice emoție, pregătesc terenul și tirania adorabilă a emoției. Din boxele atârnate pe pereții clubului de streaptease începe să mi se verse în celule o chitară rece precum o picătură de sudoare ce mi se scurge pe sira spinării în clipa de față, din care îmi zboară cu desăvârșire prezența și amintirea nopții de care m-am despărțit la intrare. Numai pupilele îmi transpiră, mărturisind pe această cale secretul. Transparența. Sărutul direct pe respirație. Pe suflet. Valoarea. Pentru a mia oară privesc în spate fără să întorc însă privirea orientată doar în sens invers, introspectiv și apoi dincolo de el. Înălțimea se transformă în adâncime, în abis. Nimeni nu mă urmărește cu mâna incleștată pe pistol. Senzația pe care o trăiesc stiindu-mă urmărit, nu este nicidecum una de spaimă. Nimic rău nu mi se poate întâmpla. Știu asta. Cel puțin nu aici, atât de departe de marginea graniței dintre binele universal și emotic, conturat în orgasm, și lipsa sa. Bine. dragostea și lipsa ei. Golul unic și rece, golul infinit în care în ciuda fricii pe care o naște, nu a căzut nimeni niciodată din simplul motiv că în el nu se poate cade. Căderea, fie ea și prăbușire este sută la sută interioară și nu se termină în dispariție. Însă numai cei care suprapun în permaneența clipei toate apusurile peste toate răsăriturile sunt în stare să înțeleagă căderea cu legile sale și ale bucuriei. Nu pot spune că sunt un străin sau un anonim printre iubitele mele, vedetele porno și nici nu o voi face. Ele mă așteaptă ca ăn fiecare seară pregătite să îmi șoptească fiecare ceea ce va rămâne secreeetul dorințelor de care ceilalți nu trebuie să audă. În preajma mea, majoritatea curvelor redevin fetițe. Spun majoritatea întrucât mai există un sortiment de curvă migratoare și tristă în încercarea sa de a trece granița dintre fericire și lipsa ei. Este curva de margine. Curva din zona de frontieră. Curva campioană ce i-a depășit pe toți în cursa de amânare a emoției. Curva ce își trăieste viața abia în ultima clipă, în clipa morții, când totul năvălește. Când totul se topeste. Curva supremă. Curva curvelor. Curva etalon spre care specia este cănstrânsă să aspire de către aceeași specie. Curva care pe zi ce trece ne cotropește transformându-ne senzațiile cele mai intense în nostalgia lor. Curva ce demonstrează prin prisma evenimentelor, deși mult prea timpurii, că viața se decalează, că viața este alungată din sine tocmai de nostalgia vieții care îi ia locul. Curva care moare în absolut fiecare clipă a vieții sale și trăiește doar în unica clipă a morții inhalând regretul. Curva pe care o purtăm cu toții în noi, cât mai la margine, cât mai în afara noastră dacă ar exista așa ceva. Curva rapidă ce o dată scăpată din brațele puternice ale copilăriei înaintează cu viteză spre centru pentru a pune stăpânire pe chip. Șii peste toate acestea, regina curvelor în toată falsitatea ei, curva prototip, curva implant.
Așa că i-am zdrobit inima. I-am făcut-o praf și am tras-o pe nas.