S-a nascut in urma cu vreo 67 de ani, undeva in sudul Greciei, intr-un orasel mic si alb, ca o floare de crin. Cind era copil, familia ei s-a refugiat in Romania. De atunci, a ramas aici.
... O vedeam pe holul blocului, mergind in vizita la o alta doamna in virsta, cazuta la pat dupa ce si-a fracturat bazinul... oameni batrini, coplesiti de boli si de griji, cu umerii adusi in fata de prea multe necazuri....
... O intilneam pe strada; o salutam. Uneori, adincita in ginduri numai de ea stiute, nici nu ma observa. Alteori imi raspundea zimbitoare si stateam in mijlocul trotuarului sau faceam citiva pasi impreuna si ne conversam cite jumatate de ora, poate chiar si mai bine... Era fericita ca putea vorbi cu mine in limba ei materna, care, pe buzele ei, suna ciudat...
Avea o nostalgie, o dulce nostalgie cind vorbea despre locurile copilariei ei. Privirea i se pierdea undeva, intr-un punct mort, si parca, prin ochii ei, vedeam si eu casuta alba, micuta, cu leagan in curte si cu livada de maslini si portocali, in care, copil fiind juca "krifto" - ascunselea, impreuna cu sora si cu fratele ei... vremuri apuse...

In a treia zi de Paste am dat iar peste ea: eu ieseam de la doamna de 88 de ani care nu se mai popate da jos din pat, Doamna Angheliki voia sa o vada pe prietena ei de altadata, care acum nu o mai recunostea. M-a intrebat daca am fost la slujba de Inviere, am stat citeva minute la taclale, timp in care mi-a povestit despre tatal ei, despre mustata lui impunatoare, despre cum o tinea pe genunchi si o alinta... Angheliki avea cea mai dezghetata minte dintre copii lui... era steluta care stralucea pe cerul universului lui...
Doamna Angheliki a fost medic stomatolog. A vea o pensie mica, care de-abia ii ajungea pentru medicamentele multe si scumpe pe care trebuia sa le ia-era cardiaca. Injura fara jena guvernantii, hotii, de citeva ori m-a surprins cu limbajul ei colorat, dar niciodata vulgar. Facea un adevarat "slalom" pentru a-si putea achita datorile catre stat. Intotdeauna ingrijita, chiar cocheta, isi supraveghea cu atentie greutatea: spunea ca nu vrea sa se ingrase... mai ales cu inimioara bolnavioara, se gindea cu groaza ca ar putea avea un accident care ar putea sa o tintuiasca la orizontala si sa devina o povara pentru unicul ei fiu...
Doamna Angheliki avea o nepotica pe care o invatase putina elina... o papusica vie, de vreo cinci anisori; cu ochii negri si adinci isi privea bunicuta, pe "iaia" ...
Ultima data cind am vazut-o, Doamna Angheliki era foarte preocupata: trebuia sa plece in Grecia. Voia sa isi vada sora si fratele, voia sa mearga in oraselul in care se nascuse, sa revada casa copilariei, livada, sa simta iar mirosul florilor de portocal... Trebuia sa plece cu fiul ei, cu masina si se intreba daca e e periculos sa strabata Bulgaria, pentru ca auzise de masini de turisti atacate... Voia sa isi vada in special unul din nepoti, care nu uita niciodata sa o sune de sarbatori si nu numai, ca sa vada ce mai face... Doamna Angheliki era foarte suparata ca fratele si sora ei uitau cu lunile sa dea vreun semn de viatasi era hotarita sa-i mai vada o data... Chiar asa s-a exprimat: "Vreau sa-i mai vad o data inainte sa inchid ochii...".
Desi fratii ei se repatriasera, desi ar fi putut sa faca si ea acelasi lucru, a preferat sa ramina aici, unde isi intemeiase o familie si avea o multime de prieteni... A ales sa incerce sa se razboiasca cu viata, sa incerce sa supravietuiasca dintr-o pensie mizera... N-a vrut niciodata sa plece definitiv... S-ar fi dus in vizita mai des, dar nu avea posibilitatea financiara... De cind parasise Grecia, impreuna cu parintii ei, mai fusese in tara de bastina doar o singura data, in 1980...
Intr-o diminata, cind am iesit din casa, am vazut la usa Doamnei Angheliki niste luminari aprinse. M-am gindit ca nu se poate sa fi murit, chiar daca era bolnava, mai avea ani buni de trait.
Am mers incet, pasind cu frica, spre usa apartamentului ei. Nu se auzea nici cel mai mic zgomot. Am coborit scarile si o bunicuta de la parter, cu ochii inrositi de lacrimi mi-a soptit: "A murit doamna doctor...".
Am plecat bulversata. Mergeam pe strada si ma gindeam ca nu a reusit sa-si mai vada o data tara... Ma chinuia si ma rascolea o singura intrebare: de ce nu a reusit, de ce a trebuit sa se intample asa... cum o sa se odihneasca in pace, inainte de a-si fi realizat ultima dorinta?
Cind m-am intors, am aprins o luminare, linga celelalte care ardeau linistit... Revolta mi se mai domolise, ma resemnasem cu gindul ca asa i-a fost scris...
La inmormintare au fost vreo suta de oameni, toti aveau amprenta tristetii pe chipuri... majoritatea erau membrii ai uniunii elene din oras, toti erau trecuti de anii tineretii...
Dupa ce a plecat cortegiul funerar, cineva mi-a spus: "Saraca doamna doctor... s-a sinucis... s-a spinzurat cu o bucata de tifon de clanta usii...".